Împreună cu Orchestra de Cameră din Lausanne sunteţi de acum oaspeţi constanţi ai Festivalului, mereu doriţi de un public mult mai numeros decât capacitatea Ateneului!

Da, am revenit des la ultimele ediţii! Au fost experienţe unice pentru mine: am fost invitaţi din nou şi revenim cu bucurie căci publicul s-a arătat atât de încântat, concertele au sunat bine, iar atmosfera a fost incredibilă! A fost şi dorinţa organizatorilor să prezentăm muzica lui Mozart, căci mereu am oferit programe compacte consacrate câte unui compozitor, de fiecare dată altul: data trecută a fost Schumann, înainte Haydn, a mai fost Beethoven... Nu îmi amintesc să fi avut un program Mozart până acum aşa că am acceptat cu multă plăcere.

Sunteţi renumit pentru integrala concertelor de Mozart, pentru concertele în înregistrările realizate în dubla ipostază de solist şi conducător al ansamblului...

Da, într-adevăr, am început să fac asta acum vreo 20 de ani, iar cu această orchestră din 2000, de când sunt la conducerea ei; sunt deja 12 - 13 ani şi colaborarea noastră îmi dă sentimentul că vorbim propriul nostru limbaj. Pentru mine a devenit propriul meu mod de exprimare.

O orchestră internaţională, cu muzicieni din zone diferite, alături de cei din Elveţia...

Da, la început a fost un nucleu multinaţional la care componenta elveţiană s-a amplificat dar mulţi dintre muzicienii elveţieni actuali provin din alte ţări. Putem spune că este într-adevăr o orchestră europeană, mai corect central-europeană cu o cuprindere largă: de la români, bulgari, unguri sau moldoveni (nu de mult ni s-a alăturat o fantastică violonistă din Moldova) la francezi, italieni, germani... Cu adevărat central-europeană! Mi se pare foarte frumos că poate sugera chiar un excelent simbol al înţelegerii a ceea ce se doreşte a fi acum în Europa.

Sunt aşadar şcoli muzicale diferite...

Desigur sunt aspecte diferenţiate care trebuie integrate într-un context unitar dar mulţi dintre cei tineri care vin din alte ţări au studiat deja la Zurich sau chiar la Lausanne - există câţiva care au petrecut deja o perioadă de studii aici, alţii s-au perfecţionat la Paris... De fapt, procesul de instruire muzicală în Europa de astăzi s-a schimbat: se circulă foarte mult, fiecare se duce la un masterclass acolo unde simte că poate găsi cea mai interesantă inspiraţie, se acumulează idei. Pot să vă spun că nu avem în componenţa orchestrei noastre muzicieni americani ceea ce, poate, a facilitat omogenitatea sonoră a ansamblului; înainte, în anumite perioade, am avut şi instrumentişti de origine asiatică. Aş spune că "diversitatea stilistică" a pregătirii muzicale a celor care fac parte acum din colectivul nostru nu mai este aşa de mare.

Cum se concretizează colaborarea cu Orchestra de Cameră din Lausanne în planul strategiei repertoriale, ce presupune de fapt funcţia de director artistic?

Eu mă consider norocos căci nu sunt în situaţia de a lucra 20 - 30 de săptămâni pe an cu orchestra, aşa cum se întâmplă în cazul altor dirijori care, practic, au cariera destul de strâns legată de acel loc şi nu prea mai reuşesc să facă şi altceva. După atâţia ani, noi avem o foarte bună înţelegere: eu doresc doar să sugerez nişte aspecte, să prezint proiecte clare prin concertele mele, să conturez un stil. Aici sunt invitaţi şi mulţi dirijori oaspeţi, faţă de care am toată deschiderea şi nu doresc să intervin în acest sens pentru că o orchestră are nevoie şi de inspiraţii noi, de un suflu proaspăt pe care astfel de contacte artistice îl aduc.

A devenit o tradiţie să propuneţi podiumul solistic unora dintre muzicienii din ansamblu. În Simfonia Concertantă apare în mod firesc concertmaistrul!

Da, este unul dintre cei doi concert-maiştri ai ansamblului şi prima violă solo şi deja v-aţi obişnuit, cred, cu faptul că muzicienii noştri sunt în egală măsură şi solişti: îmi aduc aminte de Concertul pentru trompetă de Haydn, prezentat de unul dintre componenţii orchestrei noastre, ca şi de multe alte ocazii în care au apărut în prim plan iar valoarea lor artistică am constatat-o personal şi cu prilejul colaborărilor noastre, atunci când eu m-am aflat la pian în compania unora dintre ei. Cei doi solişti ai Simfoniei concertante se înţeleg foarte bine şi în plan cameral, au cântat şi în alte turnee împreună. Este benefic pentru orchestra aceasta că mulţi dintre membrii săi fac multă muzică de cameră împreună (există de altfel şi o stagiune camerală) ceea ce se reflectă în calitatea artistică a "înţelegerii" lor, în "cântul" lor împreună.

Păstrează această Simfonie concertantă ceva din spiritul atât de caracteristic pentru dialogul din cadrul genului Concerto grosso, din perioada anterioară lui Mozart?

Mozart a mers repede mai departe aici; scrisese deja Concertul pentru 2 piane în acea epocă. Atunci când aduce doi muzicieni alături Mozart gândeşte deja mai departe de concerto grosso! Pe mine mă face să mă gândesc la o partitură de operă cu doi mari solişti care nu numai că îşi adresează replicile dar schimbă şi trăiri emoţionale între ei.

Aţi ales din repertoriul mozartian şi partiturile dintre cele mai cunoscute, adevăratele "şlagăre"!

Dar pe care noi nu le-am mai interpretat împreună! Şi Simfonia nr.40 şi Concertul în La major sunt partituri celebre dar pe care, întâmplător, ansamblul nu le-a mai cântat împreună cu mine până acum. În privinţa Serenadei "Poştalionul" - pe care am împărţit-o în două (în deschiderea programului şi la finalul acestuia) - am apelat şi la tradiţia din vremea autorului. Dacă studiaţi programele concertelor din acel timp - şi din fericire mai există chiar câteva originale ale concertelor pe care le-a condus chiar Mozart - veţi găsi că el însuşi a prezentat (destul de des) la început 1 - 2 părţi dintr-o simfonie, apoi venea "die Akademie", soliştii, un concert, cântăreţi şi apoi - la sfârşit - ultimele părţi din simfonie! În cazul Serenadelor este chiar mai firească o asemenea împărţire, ca un fel de "ramă" pentru întreg concertul, deoarece aceste partituri nu presupun acea logică a construcţiei unei simfonii. Serenadele pot avea de la 3 la 7 - 8 părţi şi de fapt, este poate mai interesant şi pentru public, pentru captarea interesului şi a concentrării acestuia pe o durată mai scurtă de timp şi apoi, ca pentru ceva nou, la final pentru ultimele mişcări!