Rudolf Buchbinder, aţi înregistrat de două ori integrala sonatelor pentru pian de Beethoven şi cântaţi frecvent integrala concertelor sale. Aţi descoperit motivul pentru care îl iubiţi pe Beethoven - ca mulţi dintre melomani, de altfel?

Repertoriul meu merge de la Johann Sebastian Bach până la muzica nouă - există multe concerte care au fost scrise pentru mine de către compozitori contemporani, pe care le-am interpretat în primă audiţie. Însă, într-adevăr, Ludwig van Beethoven este un punct central nu doar în agenda mea de concert, ci şi în viaţa mea. Putem spune desigur pe bună dreptate că muzica lui Mozart şi a lui Beethoven nu ar fi existat fără ceea ce a făcut mai întâi Joseph Haydn - cred că Haydn este poate cel mai subestimat compozitor din istoria muzicii. Beethoven a fost însă un revoluţionar, a pus atâtea în mişcare, şi nu doar ca şi compozitor, ci şi ca om. Apropos de această latură, a lui Beethoven omul, avem de exemplu în sonatele sale pentru pian un adevărat jurnal intim - fiecare din ele reflectă starea sufletească pe care o avea în acele momente, integrala sonatelor este o oglindă a lui Beethoven ca om şi compozitor. Personalitatea lui m-a fascinat întotdeauna şi din totdeauna - asta ar fi pe scurt povestea mea de dragoste cu Beethoven.

Aţi înregistrat şi sonatele şi concertele sale pentru pian. Rudolf Buchbinder, puteţi face o paralelă între aceste două genuri, puteţi spune că sonatele sunt concerte în miniatură? Deseori în sonate auzim parcă o orchestră în fundal.

Când cânt o piesă pentru pian solo de Beethoven, nu mă gândesc niciodată că interpretez muzică la un singur instrument, ci gândesc orchestral; plus că sonatele fac uneori impresia că ar fi un cvartet de coarde, parcă aş cânta o lucrare de muzică de cameră - este uimitor felul în care Beethoven a scris pentru pian ca şi când ar fi avut în minte mai multe instrumente. Dacă ar fi să fac o paralelă, sonatele sale pentru pian le-aş asemăna cu concertele lui Mozart - nu cu sonatele acestuia, pentru că ele nu sunt chiar punctul forte în creaţia sa, cvartetele de coarde sunt de exemplu mult mai semnificative. Fac un scurt ocol în idei - explicaţia aici este simplă, anume, sonatele le-a scris pentru elevii săi, sau pentru diferite cercuri muzicale, în vreme ce concertele le-a compus pentru a le interpreta el însuşi, pentru a-şi pune în evidenţă calităţile strălucitoare de virtuoz, şi de altfel el era întotdeauna cel care interpreta prima audiţie. Pentru a reveni la paralela între concertele lui Mozart şi sonatele lui Beethoven, lucrările cu instrument solist au fost în permanenţă un model pentru autorul german. Pe mine ambele m-au atras întotdeauna într-un mod irezistibil. Trebuie să remarc şi un aspect fundamental - concentrarea de idei de care Beethoven a fost capabil în aceste 5 concerte pentru pian.

Primele două concerte scrise de Beethoven sunt influenţate de Mozart...

Daţi-mi voie să vă întrerup şi să vă spun că nu sunt deloc de acord! Am vorbit deseori cu Wolfgang Sawallisch sau cu Nikolaus Harnoncourt pe această temă, şi despre cum că primele simfonii ale lui Beethoven ar fi influenţate de Haydn şi de Mozart. Ei bine, tot ce a scris Beethoven, începând cu numărul de opus 1, este deja Beethoven, Beethoven şi nimic altceva!

Cât despre eventuala influenţă a lui Mozart, să ştiţi că Beethoven nu-l plăcea deloc pe Mozart, şi nici pe Haydn. Problema era că în Viena Mozart era ca un zeu, şi a durat mult până ca Beethoven să primească recunoaşterea, se tot vorbea despre Mozart, marele geniu, compozitorul pe care toată lumea îl îndrăgea - nu în ultimul rând pentru că era o persoană foarte comunicativă, avea un temperament foarte plăcut şi se descurca excelent în societate. Cu Beethoven lucrurile nu stăteau atât de bine din cauza handicapului său, al faptului că auzea prost. Dar spre final lucrurile s-au schimbat, iar atunci când s-a stins din viaţă a avut parte de funeralii naţionale.

Dumneavoastră cântaţi concertele de Mozart şi pe cele ale lui Beethoven. Ce iubiţi la fiecare din cei doi compozitori?

Ştiţi, nu cred că aş putea face o astfel de comparaţie. Am mai fost întrebat care este sonata mea favorită. Dar, vedeţi, dacă aş avea o singură sonată pe care să o prefer restului, atunci ar trebui să nu mai cânt nimic altceva, nu? Lucrurile se reduc în fond la situaţia că într-un anumit moment o anumită lucrare are pentru tine o semnificaţie specială, după un timp poţi găsi ceva aparte într-o altă sonată şi tot aşa. Există întotdeauna o muzică preferată, dar ea nu va rămâne mereu aceeaşi.

Felix Mendelssohn a jucat un rol important în redescoperirea lui Bach dar şi, într-o anume măsură, a lui Beethoven, al cărui concert numărul 4 pentru pian l-a făcut din nou cunoscut publicului. Rudolf Buchbinder, a fost acest concert atât de şocant pentru urechile contemporanilor lui Beethoven, încât n-au mai vrut să-l audă vreodată?

Beethoven a fost, cum spuneam, un revoluţionar. Publicul s-a simţit înstrăinat de muzica sa, cum este cazul cu ultimele sale cvartete de coarde sau cu ultimele sonate pentru pian, şi în special cu cea intitulată Hammerklavier. Oamenii se îndreptau deja către ceea ce scria Rossini, aşadar către o muzică mult mai lejeră, Beethoven li se părea prea modern. Oricum, dacă la prima audiţie Concertul nr. 4 pentru pian de Beethoven nu a avut succes, ei bine, acelaşi lucru s-a petrecut şi cu primul concert pentru pian al lui Brahms! Acele sonorităţi şocau pentru că nu erau cele cu care erau obişnuiţi ascultătorii - dintr-odată ei trebuiau să ia contact cu ceva cu totul nou. Întotdeauna a fost nevoie de o perioadă de timp pentru ca publicul să se acomodeze cu astfel de muzici.

Nu doar concertul nr. 4, ci şi concertul nr. 5 a fost prea dificil pentru ascultătorii lui Beethoven. Este el într-adevăr chiar atât de diferit faţă de celelalte concerte pe care le-a scris compozitorul german?

Să ştiţi că fiecare concert este diferit - acesta este şi lucrul fenomenal, nici unul din ele nu se lasă comparat cu colegul sau colegii săi. De exemplu primul este aproape cel mai lung, are o durată apropiată de cel de-al cincilea, şi are cea mai lungă parte mediană. Al patrulea are cea mai scurtă mişcare lentă. Deci fiecare piesă are structura ei proprie, aparte, complet diferită.

Un alt exemplu este concertul nr. 3, unde avem o coda extinsă, în partea I, după cadenţă, o coda incredibilă. Şi în concertul nr. 4, după cadenţă, Beethoven a scris o coda profundă, sensibilă, unde ai sentimentul că se deschid cerurile, că răsare soarele, este o muzică atât de profundă. Între sonata Waldstein şi cea cu număr de opus 57 apar sonate mai scurte, cele op. 49, apoi op. 78, 79, avem aşadar sonate mici alternate cu sonate de mari dimesiuni. Beethoven dădea impresia că se află într-un permanent roller coaster - când sus, când jos.

Rudolf Buchbinder, interpretaţi frecvent integrala concertelor de Beethoven şi cred că atunci când le cântaţi pe toate cele cinci vă puteţi da seama foarte bine de o eventuală evoluţie a stilului său. Aşa este?

Ar fi greu de vorbit despre o evoluţie. Mi se pare dificil şi să vorbesc despre o primă, o a doua sau o a treia perioadă în creaţia sa, cum este împărţită ea îndeobşte. La Beethoven nu a existat niciodată o continuitate, o dezvoltare, au fost permanente mişcări oscilatorii - la fel cum s-a desfăşurat şi viaţa lui. Este de necrezut cât de matur era Beethoven încă de la sonata op. 7, şi cum spuneam prefer să fiu precaut şi nu aş vorbi despre muzica lui în termeni de continuitate sau evoluţie.

Aveţi o colecţie uriaşă de partituri - foi cu autograf, ediţiiprinceps, documente originale. Rudolf Buchbinder, cum aţi iniţiat această colecţie?

Am fost întotdeauna deranjat de faptul că atunci când studiezi o lucrare, o sonată, să zicem, descoperi în partitură o sumedenie de amănunte care îţi crează o stare de iritare, îţi spui "asta sigur nu e ce trebuie, nu poate fi ce trebuie". Te mai întâlneşti şi cu fragmente puse între paranteze şi tot timpul te întrebi care o fi varianta bună, care o fi cea greşită. Am început să fac cercetări şi să adun partituri şi aşa se face că astăzi am 38 de ediţii diferite ale sonatelor lui Beethoven, cuprinzând facsimile, ediţii princeps sau ediţii vechi. Pentru mine cea mai frumoasă ediţie este cea îngrijită de Franz Liszt. El era un mare admirator al lui Beethoven, iar elevul lui Liszt, Alexander Winterberger, a alcătuit şi el o ediţie - Beethoven ocupa un loc foarte important în lecţiile celor doi. Aşadar se întâlnesc frecvent partituri unde apar digitaţii adăugate, care nu au avut nimic de-a face cu Beethoven, sau indicaţii de nuanţe şi de tempo puse între paranteze, dar în ediţia lui de Liszt nu există aşa ceva, acolo se găseşte doar ceea ce a dorit Beethoven să noteze. Mi se pare uluitor faptul că Liszt nu era nicidecum un pianist slab şi totuşi el nu a făcut nici o completare, nu s-a amestecat, a păstrat doar instrucţiunile originale.

Şi unde găsiţi aceste partituri atât de rare?

A mers vorba că am această deprindere bizară de a colecţiona partituri, şi ca urmare primesc scrisori din toată lumea - de la diferite instituţii, de la anticariate, îmi trimit cataloage şi mereu găsesc ceva nou.

Rudolf Buchbinder, susţineţi recitaluri, concerte camerale, concerte cu orchestra, cântaţi muzică de Johann Strauss-fiul, de Mozart, de Gershwin. Sunteţi aplaudat în toate aceste ipostaze. Ce reacţie a publicului vă face pe dumneavoastră fericit?

Consider că nu este suficient să împlineşti aşteptările publicului; trebuie să i le depăşeşti. Nu este foarte uşor, eu însă îmi doresc să le ofer oamenilor muzica mea, cea pe care o iubesc, şi aş vrea ca ei să plece acasă mişcaţi, să ştiu că au ascultat ceva la care se vor mai gândi o vreme. În vara aceasta am interpretat al patrulea concert pentru pian de Beethoven de 4 ori, cu Orchestra Simfonică din Chicago şi dirijorul Riccardo Muti, şi vreau să vă spun că am simţit că de fiecare dată muzica este pur şi simplu alta, că în nici o seară concertul nu a fost identic cu sine, dacă vreţi. Această necontenită prospeţime face ca muzica să fie nemuritoare.

Să presupun că faptul că ori de câte ori ai interpreta o lucrare pe podium, ea nu va suna niciodată la fel, este ceea ce vă place în mod deosebit la concertele live?

Da, într-adevăr, şi după cum poate ştiţi, de la o vreme eu nu mai fac înregistrări în studio ci doar live - fie că ascultaţi un Brahms, un Beethoven sau Schubert, să ştiţi că toate sunt imprimări live.

Rudolf Buchbinder, aveţi familie, aveţi o carieră de succes; în afară de rudele dumneavoastră şi de muzică, ne puteţi spune care sunt lucrurile care vă bucură sau vă fac să vă simţiţi liber?

Sunt pasionat de literatură, de artă şi de film. Citesc mult şi cu mare plăcere, vizitez muzee împreună cu soţia mea - nu sunt hobby-uri personale, să spun aşa, ci le împart cu familia mea, ele nu mă transformă într-un singuratic, dimpotrivă sunt preocupări prin care comunic cu oamenii.

La finalul acestui interviu v-aş ruga să ne spuneţi ce semnificaţie are pentru dumneavoastră participarea la Festivalul Enescu, în cadrul căruia suntem fericiţi să vă auzim.

George Enescu este una din personalităţile istoriei muzicii şi mi se pare extraordinar faptul că i s-a dedicat un festival. Îmi aduc aminte că acum foarte mulţi ani am cântat în Festivalul Enescu o seară de recital cu violonistul Henryk Szeryng, o experienţă pe care nu am uitat-o, am mai interpretat altă dată Variaţiunile pe o temă de Paganini compuse de Rahmaninov într-un concert dirijat de Dmitri Kitaenko. Mi se pare minunat să vin la Bucureşti şi mă bucur că pot împărtăşi publicului versiunea mea a concertelor lui Beethoven.