În ziua în care se împlinesc 132 ani de la naşterea lui George Enescu, Maria Monica Bojin a realizat un interesant interviu cu Mircea Coloşenco, cercetător.

"Cercetând arhivele naţionale istorice ale României de la sediul central din Bucureşti, am descoperit la Fondul Casa şcoalelor din cadrul Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor două dosare referitoare la George Enescu, iniţiativa lui din 1913… e foarte interesantă donaţia aceea; el se afla la Paris şi a dat 27.000 lei donaţie pentru a face Fondul naţional "George Enescu" pentru compoziţii muzicale. Este interesant că, la vremea aceea, 1.000 lei era pensia unui general. El având 27.000 lei, însemna pensiile a 27 de generali. Ce s-a întâmplat?! - pentru că aşa era legislaţia şi aşa e şi acum - să fie trecută propunerea prin minister, prin jurnalul Consiliului de miniştri şi apoi aprobat de şeful statului, la ora respectivă fiind regele Carol I. Aşa se face că fondul acesta de 27.000 lei, pentru a fi realizat ca un semn de recunoaştere compozitorilor din România, a fost semnat la 19 martie 1913 de Titu Maiorescu - şeful guvernului, împreună cu Isescu - ministrul Instrucţiunilor şi ceilalţi: Cantacuzino, Marghiloman.

Apoi vine, prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, decretul regelui Carol I şi, în felul acesta, la 28 martie, s-a împlinit formularea acestei donaţii ca instituţie de stat. Şi, în sfârşit, pe 23 octombrie, a fost întocmit procesul verbal pentru a fi premiaţi; la premiul I, Dimitrie Cuclin (era la Paris, îşi făcea studiile) - 2.300 lei pentru lucrarea Scherzo pentru orchestră. Tot premiul I, Ion Nona Ottescu, dar fără bani, ca recunoaştere pentru lucrarea Narcis. Premiul al II-lea - Alfred Alessandrescu. O menţiune onorabilă pentru Bohoci şi pentru Fotino, profesori de muzică sau şefi de muzică. Interesant este că s-au înscris 17 candidaţi pentru acest premiu important şi, mai ales, era fond naţional "George Enescu".

În următorii ani, în 1915 şi în 1916, au fost, până în primul război mondial, alte două ediţii. La ediţia din 1915 au fost 17 compozitori, printre care se numără Zira sau, din nou, Alfred Alessandrescu, Stan Golestan, Nicolescu, Gălinescu. Au apărut în 1916 doar menţiuni onorifice - nu s-au dat premiul I, premiul II. Menţiunile onorifice fiind pentru George Ochialbi, pentru lucrarea Patriei mele, Filip Lazăr, George Târnoveanu, Iuliu Poenaru, Ion Hârşa, Constantin Castrişanu şi Gălinescu. Asta a fost pentru 1915.

În 1916, în schimb, au fost mai mulţi participanţi, mai mulţi candidaţi faţă de anul 1915 şi i s-a dat premiul I lui Alfred Alessandrescu. Menţiuni au fost patru - Caravia, Bârsan, Gălinescu şi Gheorghiu. Asta până în primul război mondial; ulterior, în documentele Arhivelor statului n-am mai găsit alte elemente ca să compună acest istoric al premiului acordat de George Enescu, în schimb am descoperit - foarte interesant! - la Fondul Comitetului Central, două rânduri de lucrări de-ale lui George Enescu: când s-a adresat el în 1951 Comitetului Central pentru ca să fie luată în consideraţie activitatea lui şi moştenirea pe care o avea fie aici, în Bucureşti, fie la Tescani, în aşa fel încât statul român să devină proprietarul acelor proprietăţi.

La Tescani, de altfel este organizată, la ora actuală o aşezare muzeală - se numeşte Muzeul "George Enescu", deşi este proprietatea Marucăi, cu care se căsătorise în 1939. Şi în 1956 Comitetul Central al Partidului Comunist Român a discutat executarea unui bust. În realitate, s-a făcut o statuie care se află în parcul oraşului Bârlad; o statuie din piatră neagră şi care îl onorează pe acest mare compozitor, profesor, pianist, violonist şi unul dintre marile vârfuri ale spiritualităţii române care poate să stea alături de Brâncuşi sau de Iorga sau, nu mai vorbim, de Eminescu şi atâţia alţii.