Anul trecut, în luna mai, am fost invitată să particip la Festivalul Schumann din Dusseldorf, oraşul în care Schumann a trăit între 1850-1854 - adică ultimii ani, înainte de retragerea sa benevolă la spitalul psihiatric din Einstadt, unde şi-a găsit sfârşitul în 1856.

Concertul de deschidere a Schumannfest 2012 a avut loc în 24 mai la Tonhalle din Dusseldorf: un eveniment cu un profil special, ce a combinat muzica simfonică cu cea de cameră, printre invitaţi regăsindu-se celebrul cvartet american Emerson, deţinător a nu mai puţin de 9 premii Grammy şi cu siguranţă unul dintre cele mai bune ansambluri camerale ale momentului. Aşa că nu puteam rata un interviu, care s-a dovedit foarte extins, cu prim violonistul cvartetului Emerson, Eugene Drucker. Dialogul a pornit, evident, de la împrejurarea întâlnirii noastre, Festivalul Schumann din Dusseldorf.

Ne aflăm la festivalul Schumann de la Dusseldorf şi cred că acest festival are ceva special. Dvs. simţiţi lucrul acesta?

Noi de-abia am sosit şi am fost impresionaţi în primul rând de sala de concert, cu siguranţă are tavanul cel mai înalt dintre toate sălile în care am cântat, dar şi o acustică specială. Cred că este potrivită şi pentru muzică de cameră şi pentru concerte orchestrale. Cum noi cântăm în concertul de deschidere, nu am apucat încă să răsfoiesc programul festivalului. Desigur, ne place ideea unui festival dedicat lui Schumann şi cunoaştem legătura lui cu oraşul Dusseldorf, o relaţie nu întotdeauna fericită - mă gândesc aici, de exemplu, la disensiunile dintre el şi orchestra pe care o dirija. Cred că era un dirijor foarte emoţional şi un compozitor foarte, foarte mare. Întotdeauna ne place să cântăm muzica lui Robert Schumann, dar este bine să avem şi sensul istoric al vieţii sale şi conexiunile cu locurile unde a trăit. Suntem de asemenea fericiţi că vom cânta la Dusseldorf, pentru că nu am mai făcut-o încă; am cântat în Germania şi cred că şi în zona Dusseldorfului, dar niciodată la Dusseldorf.

Muzica lui Schumann este importantă pentru repertoriul Cvartetului Emerson - aveţi şi un CD înregistrat cu acelaşi cvintet op.44 pe care îl interpretaţi la Dusseldorf. Cum aţi descrie pe scurt muzica lui Schumann?

Este spontană şi are numeroase schimbări de dispoziţie. Cred că aici avem relaţia cu omul Schumann, care era la fel. Mai ales în lucrările pentru pian, avem aici prezenţa constantă a lui Florestan şi Eusebiu - personaje binecunoscute ce reflectă caracteristicile diferite, opuse chiar, ale personalităţii lui Schumann. Lui Schumann i-a fost mai dificil să abordeze formele mari de sonată, rondo sau temă cu variaţiuni, în comparaţie cu uşurinţa cu care realiza cicluri de piese ce alcătuiesc un tot emoţional. Cvintetul pe care îl cântăm este foarte de succes, foarte interesant, are şi acea parte a II-a, marşul funebru, în care regăsim o temă secundară ca o expresie a consolării celor rămaşi. Muzica lui Schumann în general înseamnă emoţie, ceea ce era de aşteptat de la un om care a avut o viaţă emoţională atât de bogată şi tulburată.

Aţi înregistrat acest cvintet op.44 de Schumann pe un disc apărut în 1996…

Da, însă l-am înregistrat înainte, în 1994 cred.

Au trecut deci aproape 20 de ani de atunci. S-a schimbat viziunea interpretativă de-a lungul acestor ani?

Probabil. Mi-e greu să fiu obiectiv atunci când vorbesc despre această schimbare. Fiind un cvintet cu pian, interpretarea depinde de colaborarea cu pianistul invitat, deci de fiecare dată când îl cântăm ne adaptăm şi la viziunea pianistului.

Deci, care sunt adaptările pe care le-aţi făcut pentru Tsimon Barto cu care veţi la colabora la Dusseldorf?

E interesant pentru noi, pentru că el are o viziune destul de diferită de a noastră. De exemplu, când Schumann scrie în partitură ceva în piano, el face acest piano la extrem, pianissimo, şi are de asemenea un forte puternic. Poate crea linii largi şi lungi, mai ales într-un fragment mai amplu în crescendo şi obţine un foarte frumos efect. Nu folosim însă aceleaşi tempo-uri, dar niciodată când colaborăm cu un alt muzician, nu-i impunem viziunea noastră, nu spunem: "noi facem aşa şi doar aşa", ci luăm în considerare şi punctul de vedere al celuilalt. Ne spunem: "am putea experimenta" pentru a vedea dacă nu cumva punctul nostru de vedere este prea închistat. Ne place cum facem noi, dar suntem deschişi şi altor modalităţi de a stiliza interpretarea.

Cum l-aţi descrie pe Tsimon Barto ca pianist?

Este impresionant, o persoană cu care îţi face plăcere să lucrezi. Are un sănătos simţ al umorului şi asta este important pentru noi.

Tema festivalului Schumann de la Dusseldorf din mai 2012 este "Transatlantic" - referire la alăturarea între Germania şi Statele Unite ale Americii. A doua lucrare pe care o cântaţi în deschiderea acestui festival este celebrul Adagio de Samuel Barber. Ce este atât de special la această lucrare, dintr-un punct de vedere american?

Adagio-ul de Samuel Barber vine din Cvartetul lui de coarde op.11. Este cea mai puternică parte a cvartetului, chiar dacă şi celelalte părţi sunt bune, dar acest Adagio este cu adevărat magnific. Cred că avem şi un context istoric aici: mare parte dintre liniile melodice, contrapunctul par să evoce o muzică mult mai veche - poate Renaşterea, în orice caz, nu par a fi din zorii veacului XX. Avem deci aici o multitudine de influenţe, dar şi o lucrare cu adâncimi emoţionale profunde. Este uimitor că un om atât de tânăr a putut să scrie aşa ceva: cred că avea 23 ani. Cred că Samuel Barber este unul dintre cei mai talentaţi compozitori americani ai secolului XX. Cred că de asemenea şi că atunci când te uiţi ale numele mari ale acelei perioade: Aaron Copland, Samuel Barber, Leonard Bernstein - fiecare are o personalitate distinctă care a contribuit în alt fel la dezvoltarea muzicii americane. Fiecare avea o altă relaţie cu tradiţia - toţi compozitorii americani au avut o legătură cu tradiţia europeană din care e originară. Aaron Copland, de exemplu, a studiat la Paris, la Fontainbleau cu Nadia Boulanger, însă el este cel care a stabilit ceea ce putem numi o voce americană. Şi trebuie să reţinem şi că s-a născut în Brooklin din părinţi lituanieni - evrei care emigraseră spre New York din Rusia, probabil pentru a fugi de pogromul evreilor, aşa cum au făcut şi bunicii mei la timpul lor.

Samuel Barber avea un background american mai vechi, familia lui era de generaţii în Statele Unite ale Americii. Îl avem şi pe Charles Ives, un personaj iconic al culturii americane, de asemenea legat de tradiţia europeană, dar şi pe Antonin Dvorak, care a fost interesat de muzica tradiţională americană a vechilor nativi, aşa cum ştim cu toţii. Leonard Bernstein a reuşit o sinteză extraordinară în musicalurile sale, aşa cum a fost şi West Side Story, o compoziţie minunată din punct de vedere muzical. A compus şi muzică mai apropiată de concepţia clasică, iar ca interpret - dirijor, pianist şi comentator - ştim cu toţii de impactul pe care l-a avut în promovarea muzicii clasice.

Acestea sunt deci figurile cele mai importante din background-ul meu american. Samuel Barber avea ceva depresiv în personalitatea sa şi probabil de aceea a şi suferit de alcoolism mai târziu în viaţa sa. Şi totuşi a compus o muzică extraordinară. El însuşi avea însă o părere ambivalentă asupra Adagio-ului op.11, pentru că toată lumea îl asocia cu acest Adagio şi a fost una dintre cele mai cunoscute piese ale lui, în afara unui context muzical. Pentru că a fost piesa care s-a auzit la radio după anunţul morţii preşedintelui Roosevelt în 1945 şi apoi 18 ani mai târziu, când preşedintele Kennedy a fost asasinat, aceasta piesă a fost cântată iar şi iar, de obicei, în aranjamentul orchestral.

Când vorbiţi despre aceste lucruri, mă gândesc că în timpurile comuniste, numai muzică clasică era difuzată la radio în perioadele de doliu după un lider comunist. Poate de aceea s-a şi făcut asocierea că muzica clasică este pentru… morţi. Şi mă mai gândesc că şi George Enescu a suferit că era asociat doar cu Rapsodiile sale române, ca şi Barber cu Adagio-ul op.11.

Da, şi Enescu a scris atâta altă muzică bună. Enescu a fost un geniu uimitor.

Ce ştiţi despre muzica lui George Enescu?

Nu prea mult, dar a fost un mare violonist şi probabil un pianist bun. Ştiu că a compus acea sonată pentru vioară în caracter popular românesc. Şi a compus şi acea operă, Oedipe.

Aţi cântat vreodată Enescu?

Nu, de fapt. A, şi mai are şi acel frumos Octet de coarde.

Când vorbim despre Enescu, mă gândesc şi la Festivalul Enescu, în cadrul căruia aţi şi cântat o dată, în 6 septembrie 2005. Cum vă amintiţi România acum, după experienţa festivalului Enescu?

Am fost foarte impresionaţi de festival în sine. Philipp Setzer, celălalt violonist din Cvartetul Emerson, şi cu mine am avut de-a lungul timpului studenţi români la Harford School of Music din Connecticut, unde am predat. Am avut o studentă care s-a întors în România, Irina Gruia; ea ne-a întâlnit la Bucureşti împreună cu familia şi ne-a dus la un restaurant cu muzică şi dansuri populare româneşti, ceea ce a fost foarte interesant pentru noi. Desigur, iubim muzica est europeană. Opinia mea personală - şi desigur că nu toată lumea trebuie să fie de acord cu mine - este că cea mai interesantă muzică vine din Europa de est. Probabil din cauză că-l iubesc pe Bartok atât de mult, el este pentru mine cel mai mare compozitor ale secolului XX, iar ceea ce a făcut el în domeniul cercetării etnomuzicologice este uimitor. Ştiu că parte din vechea Ungarie este acum parte din România…

De fapt, da, Bartok este născut la Sânnicolaul Mare, acum, parte din România. Şi este născut în acelaşi an ca şi George Enescu.

Modurile pe care le întâlnim în muzica lui Bartok, pe baza cărora şi-a construit lucrările, sunt uimitoare, armonia modală pe care o foloseşte pentru a îmbrăca aceste melodii care se cântau în original fără acompaniament - toate acestea el le considera importante, pieritoare în lumea noastră contemporană, această muzică ce-i uneşte pe cei în viaţă, dar şi pe cei care nu mai sunt printre noi. Când a venit la New York, forţat de împrejurări, Bela Bartok a considerat că unul dintre cele mai importante lucruri pe care le are de făcut este să-şi continue cercetările etnomuzicologice. Universitatea din Columbia avea o colecţie de înregistrări cu cântece din Iugoslavia - acum am spune că sunt sârbe, sau croate - cam 2000 de cântece. Bela Bartok a muncit un an în biblioteca universităţii cu aceste cântece, foarte fericit, deşi în general era destul de deprimat: era război, parte din familia lui rămăsese în Ungaria. Ritmurile asimetrice ale acestei muzici, mai ales din Bulgaria, mi se par foarte interesante. Deci a avut material cu care să lucreze şi ce a realiza cu el, cred că e uimitor. În urmă cu 20 ani, un cor de femei din Bulgaria a devenit celebru în Statele Unite ale Americii. L-am ascultat şi eu şi mi-am spus: "Iată locul de unde vine Bartok".

Da, cred că această parte a lumii este un loc fast pentru muzică şi România este şi ea aici. Sunt şi alţi muzicieni români pe care îi cunoaşteţi, cu care poate aţi colaborat?

Radu Lupu este român, nu-i aşa? L-am întâlnit odată. Eram o recepţie după recital cu Barbara Hendricks la Montreux, unde a fost invitat şi Radu Lupu. De când au apărut CD-urile - şi e ceva timp de atunci - le colecţionez. Am un CD cu Sonatele Brahms cântate de Radu Lupu, pe care nu le ştiam prea bine din altă sursă. Acea Sonată în fa minor de Johannes Brahms a fost compusă cred chiar la Dusseldorf, la familia Schumann, în 1863. Aşa cum descoperit această sonată, ascultând-o cu Radu Lupu. Este un artist minunat. Alţi interpreţi români: Dinu Lipatti, care a fost un muzician minunat.

Cvartetul Emerson are mai multe premii Grammy. Ce înseamnă aceste premii de fapt?

Cred că premiile Grammy ne-au folosit ca să promovăm munca pe care o facem şi numărul de premii Grammy pe care le-am strâns de-a lungul anilor ne-a ajutat să ne vindem mai bine CD-urile şi, poate, să fim plătiţi mai bine. E greu de spus, pentru că totul ţine de un continuum al carierei. Într-un mod mai prozaic, pot spune că oamenii care nu ştiu multe despre muzica clasică, ştiu însă despre premiile Grammy. În New York, de exemplu, dacă îmi vine un muncitor acasă să-mi repare ceva şi vede premiile Grammy pe raft, este foarte impresionat. Însă câteodată îi spun soţiei mele că n-ar trebui să-mi expun premiile, pentru că dacă lumea le vede, îşi închipuie că am o mulţime de bani, ca un muzician pop laureat cu Grammy.

Ce este necesar ca să obţii un premiu Grammy, ca să faci un CD bun de fapt, pe lângă o interpretare bună?

Cred că muzica trebuie să le spună ceva celor care votează la premiile Grammy. Decizia este luată de Academia Naţională a Artelor şi Ştiinţelor. După primul nostru Grammy pe care l-am primit pentru înregistrările cu cvartetele de Bartok, am fost invitaţi să devenim membri ai acestei academii, ceea ce am şi făcut. Am fost invitaţi şi noi să votăm - vedeţi, eu nu ştiu prea multe despre muzica pop care deţine cele mai multe nominalizări şi interes la premiile Grammy. Muzica clasică este premiată în momentul numit pretelecast, mi se pare că muzica clasică este deci uşor marginalizată, probabil şi datorită valorii mai mici a businessului. Noi cred că suntem norocoşi, pentru că dintre cele 9 premii Grammy, 2 sunt nu numai la categoria muzică de cameră, ci şi la categoria cea mai bună înregistrare de muzică clasică. Cred că suntem singurul ansamblu de muzică de cameră care a reuşit asta. Primul premiu a fost pentru integrala cvartetelor de Bartok, iar al doilea, pentru cvartete de Şostakovici.

Obţinerea unui premiu Grammy depinde, cred, şi de repertoriu. Am observat că tendinţa este de a premia mai ales înregistrările cu lucrări din creaţia secolului XX. Dar totuşi, noi avem un premiu Grammy şi pentru cvartetele de Beethoven şi Mendelssohn.

Cred că unul dintre lucrurile care au impresionat la înregistrarea cu Mendelssohn a fost că am înregistrat Octetul cu noi înşine, adică au fost suprapuse înregistrările cu noi cântând toate partiturile, ceea ce este neobişnuit pentru muzica clasică, dar obişnuit în muzica pop. A fost o adevărată încercare atât pentru noi, cât şi pentru inginerul de sunet - el a găsit o modalitate ca suprapunerea să sune natural din punct de vedere acustic. A fost nevoie să gândim o întreagă strategie: eu de exemplu, am cântat partiturile viorii 1, dar în cazul violei şi violoncelului, acest lucru nu ar fi mers - Mendelssohn nu a scris Octetul pentru două cvartete reunite. Aşa că a fost necesar ca colegii mei să facă slalom printre partiturile destinate viorii şi violelor. După 2 luni, ne-am adunat cu toţii, cu căştile pe urechi, ca să înregistrăm părţile care lipseau din înregistrarea partiturii. A fost o provocare, dar cred că totul a ieşit foarte bine. Desigur, acest proiect a fost parte a unuia mai mare - înregistrarea tuturor cvartetelor de Mendelssohn.

Înainte de asta, am primit un premiu Grammy pentru cele două cvartete de coarde de Charles Ives şi cvartetul de Barber - cred că juriul de la Grammy a apreciat faptul că interpretam muzică americană de secol XX.

Susţineţi des masterclasses. Ce sfaturi aţi da unui tânăr cvartet care vrea să atingă valoarea şi performanţele Cvartetului Emerson?

Cred că fiecare cvartet trebuie să-şi găsească propria cale. De exemplu, în cadrul Cvartetului Emerson, ne mai schimbăm rolurile - uneori preiau eu partitura viorii a II-a şi Philipp Setzer partitura viorii 1, dar nu este un lucru pe care să-l cerem şi cvartetelor tinere - depinde de personalitatea şi stilul al muzicienilor înşişi. Aş zice că jumătate dintre cvartetele cu care am lucrat preferă locurile fixe ale membrilor ansamblului.

Apoi, cel puţin în ultimii 10 ani, am ales să cântăm în picioare - nu facem asta însă când abordăm o lucrare cu pian. Cântăm de pe un podium pentru noi credem că în felul acesta, proiecţia sunetului este mai bună în sală şi suntem mai liberi din punct de vedere fizic. Dar acestea nu sunt lucruri pe care să le impunem cvartetelor care învaţă de la noi, fiecare îşi poate impune propriul stil.

Sunt cvartete cu care am lucrat în urmă cu mulţi ani şi care au rezultate foarte frumoase - Pacifica Quartet, de exemplu, care a interpretat toate cele 5 cvartete de Eliott Carter într-o singură seară. Este un proiect mare şi deosebit de greu - noi nu am cântăm decât o singură lucrare de Carter, intitulată Elegie. Cred că în momentul când Pacifica Quartet a luat decizia de a aborda toate cvartetele lui Carter într-un singur recital s-a inspirat din faptul că în urmă cu 30 ani, şi noi luam decizia de a cânta toate cele 6 cvartete de Bartok într-o singură seară. Am abordat o ordine cronologică, iar durata acelui recital a fost de 3 ore şi jumătate. Însă în felul acesta poţi simţi evoluţia stilului componistic al lui Bartok - cvartetele au fost scrise într-un interval de 31 de ani. De obicei, cântăm aceste cvartete în 2 seri, şi nu în ordine cronologică. Poate le mai combinăm şi cu lucrări ale altor compozitori. De asemenea, când cântăm cvartete de Şostakovici, preferăm să abordăm o altă ordine decât cea cronologică a compunerii lor - considerăm că este interesant pentru public să vadă cum s-a dezvoltat stilul compozitorului într-un interval de timp mai mare.

Am mai lucrat în urmă cu 20 ani şi cu Saint Lawrence Quartet, originar din Canada, dar şi cu un cvartet mai tânăr Asher Quartet, un ansamblu foarte bun.

În general i-am învăţat cum să-şi comunice ideile într-o sală mare de concert, cum realizeze dozajele în cadrul ansamblului unei lucrări, depinzând de forma abordată. Dacă este vorba despre o formă de sonată strictă, aşa cum este la Beethoven sau la Brahms de exemplu, îi îndemnăm să respecte structura. Însă cel mai important este să comunice ceva publicului. De obicei, dacă ansamblul are personalitatea sa distinctă, ştia deja cum să facă asta.

Cum arată o zi obişnuită în viaţa dvs. şi în cea a Cvartetului Emerson? Repetaţi în fiecare zi în formula de cvartet?

Nu, nu avem posibilitatea, pentru că colegii mei sunt implicaţi în multe alte activităţi, mai ales violoncelistul, David Finckel, care împreună cu soţia sa conduce Societatea de Muzică de Cameră a Centrului Lincoln şi de asemenea, un festival pe care l-au înfiinţat în California. Acum au început să-şi dezvolte activitatea şi în Asia, în Coreea de Sud. Ei au fost aleşi de publicaţia Musical America drept muzicienii anului 2012 - apar în multe recitaluri împreună şi au şi propria lor casă de discuri. Nu sunt sigur dacă ştiţi că David Finckel şi-a anunţat intenţia de a părăsi Cvartetul Emerson şi va fi înlocuit în 2013 cu un violoncelist britanic minunat, Paul Watkins, solist, dar şi dirijor, în acelaşi timp. Este un muzician foarte bun, doi dintre colegii mei au mai cântat cu el. Eu l-am ascultat cântând Dublul concert de Brahms împreună cu Daniel Hope, care este unul dintre prietenii noştri, şi am avut şi o sesiune de citire de partituri, ca să fim siguri că suntem compatibili.

Care va fi următorul dvs. proiect?

Următoarea noastră înregistrare va cuprinde sextete: Noapte transfigurată de Schonberg şi Amintiri din Florenţa de Ceaikovski, cu Colin Carr, un alt excelent violoncelist…

Da, îl cunosc, a cântat în 2011 şi la Bucureşti în cadrul festivalului Enescu.

Predă la aceeaşi şcoală la care am predat şi noi timp de 10 ani, Tony Brook, parte a Universităţii de stat din New York. Violistul este Paul Neubauer, fost membru al cvartetului Filarmonicii din New York, acum cântă muzică de cameră cu David Finckel la Societatea de muzică de cameră. Înregistrările încep în jur de 1 iunie 2012.

Şi înregistraţi pentru casa Sony…

Da, ne-am mutat la Sony de un an, doi, şi colaborarea noastră a început cu discul ce conţine ultimele cvartete de Mozart. Pentru a promova acest disc am avut un turneu de curând unde am cântat aceste 3 cvartete şi toate cvartelele de Beethoven.

Şi dvs. aveţi o carieră separată de cea a Cvartetului Emerson. Aţi scris deja o carte şi o lucrare muzicală.

De fapt, sper ca volumul meu să fie tradus în româneşte pentru că am citit o foarte frumoasă cronică a cărţii mele în româneşte. Am citit acum vreo 4 ani un articol online - criticul se numeşte Victor Eshkenazy, asta pentru că vorbesc italiana şi franceză şi de aceea am înţeles puţin şi româneşte. Am întâlnit de altfel un minunat scriitor român, Norman Manea, care predă Bard College din New York, unde şi eu am nişte legături. L-am cunoscut la Ierusalim, când cântam Concertul de Brahms cu Orchestra Simfonică din Ierusalim, dirijorul de atunci era Leon Botstein, preşedintele Bard College.

Cartea este una de ficţiune, dar este despre muzică, iar acţiunea se desfăşoară în Germania, în timpul celui de al treilea Reich. Se bazează pe cele trăite de tatăl meu în timpul celui de al treilea Reich, dar cea mai mare parte a ei totuşi este doar imaginaţia mea. Eu am studiat şi literatura, care ocupă un loc important între preferinţele mele. Lucrarea muzicală pe care am scris-o are la bază nişte de texte de Shakespeare. De asemenea, am un proiect nou pe care nu ştiu dacă l-aş putea vedea vreodată pus în practică: muzică de scenă pentru cvartet de coarde la piesa Hamlet.

Şi ultima întrebare: care sunt cele mai importante lucruri pentru dvs., omul şi muzicianul?

Ca muzician, încerc să mă simt bine mereu cu ceea ce fac - fizic şi tehnic, pentru ca să mă pot concentra cât mai mult asupra muzicii. Câteodată reuşesc mai bine, alteori mai puţin, alteori e o luptă. În ceea ce priveşte cvartetul, dacă ne simţim bine împreună, asta îmi dă cea mai mare satisfacţie. Îmi place să cânt concerte şi în afara cvartetului, însă nu am atât de multe concerte la David Finckel - el are o energie teribilă, duce sine grija a celpuţin 3 cariere, iar Cvartetul Emerson este doar o singură carieră din acest tot.

Acum va veni un dirijor în grupul nostru, Paul Watkins, vom vedea cum va funcţiona asta, dar el are o personalitate minunată. Philipp Setzer, celălalt violonist din Cvartetul Emerson, a predat mult, eu doar antrenez mai curând cvartete şi ansambluri de muzică de cameră. Lawrence Dutton, violistul nostru, şi el are multe cereri pentru masterclasses de muzică de cameră. Toţi avem deci multe de făcut. Este important să ne menţinem independenţa unul faţă de celălalt, ca atunci când ne reunim în Cvartetul Emerson să existe o senzaţie de prospeţime. Niciodată nu punem restricţii cuiva, nu alegem în locul lui ce să facă, atâta timp cât el se dedică cvartetului.

Iar ca om încerc să fiu cât mai cinstit posibil în relaţiile cu alţi oameni, să fiu un cetăţean bun, dar nu am întotdeauna timp să fac asta. Sunt, de exemplu, impresionat de cei care lucrează în asociaţii de tipul medicilor fără frontiere, le admir curajul şi posibilitatea de a dona atât de mult din timpul lor pentru cei mai săraci sau în pericol oameni. Ei sunt eroi, după părerea mea, şi aş vrea să susţin o asemenea muncă.

Şi ar mai fi ceva de adăugat în finalul acestei după-amiezi petrecute în compania violonistului Eugene Drucker, membru al Cvartetului Emerson: în cartea sa The Saviour, unul dintre personaje este o româncă, Marieta Leonte, de care tatăl violonistului a fost îndrăgostit. Ea a plecat în Israel, el trebuia să o urmeze, dar familia lui a decis că drumul lui e spre America. Iar el a urmat îndemnul familiei…După 60 ani, fiul, Eugene Drucker, a găsit-o în Israel pe Marieta Leonte - întâlnirea a fost emoţionantă.