Consider că este un privilegiu să petreci şi doar câteva minute în compania unei personalităţi de calibrul lui Herbert Blomstedt. Nu am avut ocazia să-l ascultăm în România, dar l-am ascultat deseori în înregistrări primite prin intermediul Uniunii Europene de Radio. Un dirijor charismatic, însă nu în sensul teatral: Herbert Blomstedt trăieşte muzica interior şi ştie să o pună la dispoziţia publicului aşa cum probabil şi-a imaginat-o ideal compozitorul.

În 2012, Herbert Blomstedt, dirijorul născut în America din părinţi suedezi, a împlinit venerabila vârstă de 85 de ani. La 27 de ani obţinea primul său angajament ca dirijor al unei orchestre suedeze. Au urmat lungile colaborări cu orchestrele radiodifuziunilor daneze şi suedeze, Herbert Blomstedt urmându-i lui Sergiu Celibidache la pupitrul Orchestrei Radiodifuziunii Suedeze. Au urmat ani de succes la pupitrul Capelei de stat din Dresda, Orchestrei Simfonice din Chicago, Orchestrei Radiodifuziunii din Hamburg, Orchestrei Gewandhaus din Leipzig.

Herbert Blomstedt este considerat un specialist al muzicii maeştrilor germani: Beethoven, Schubert, Bruckner, Richard Strauss. Discografia lui a fost distinsă cu două premii Grammy şi numeroase alte premii ale industriei discografice.

Aşa că era firesc să aflu, în primul rând, care sunt principiile pe care se sprijină cariera de dirijor a lui Herbert Blomstedt, atât de lungă şi de plină de succese.

Despre principii şi succese

"Văd dirijorul ca un pe avocat al compozitorului. Deci, în primul rând, trebuie să respectăm adevărul partiturii, să fim siguri că partitura este respectată cu tot ceea ce scrie în ea - şi vorbesc aici nu doar de aspectele tehnice, ci şi artistice, emoţionale, filosofice. Trebuie să ne asigurăm că totul este acolo. În al doilea rând, trebuie să transformăm partitura în ceva interesant pentru public, pentru că noi cântăm pentru cineva, toată muzica a fost compusă pentru cineva. Uneori poate să fie un conflict - te poţi gândi că poţi obţine un efect mai bun nerespectând partitura sau poţi alege să nu obţii un efect, dar să fii credincios partiturii. Cred că aceasta este linia de demarcaţie între cele două tipuri de dirijori: unul este avocatul compozitorului, altul, vrea să obţină doar efecte, ceea ce nu este un lucru rău în sine pentru că vrei să oferi publicului o experienţă interesantă. Dar dacă ar fi ca eu să aleg între o experienţă şi a nu fi fidel partiturii, aş fi mai fericit respectând partitura, încercând în acelaşi timp să ofer publicului o experienţă memorabilă.

Când v-am întrebat despre principii, m-aţi întrebat - cele ale dirijorului? Cred că e momentul să ne dezvăluiţi şi principiile dumneavoastră ca persoană.

Cred că sunt aceleaşi. Scopul meu nu a fost să obţin succesul, ci să profit de experienţa vieţii, făcând parte din vieţile altora. Personal, cred că sunt aici ca să servesc celor din jurul meu. Scopul nu este să obţii cât mai mulţi bani posibil, cât mai multă faimă posibil, să fii cel mai frumos posibil, ci să fii de ajutor şi un model inspirator pentru ceilalţi.

Aţi vorbit despre public şi importanţa lui. Cum a evoluat publicul de la începutul carierei dumneavoastră şi până astăzi? S-a schimbat sau nu?

S-a schimbat un pic, pentru că niciodată nu suntem la fel de la o zi la alta. Dar desigur, sunt trăsături care rămân neschimbate ca acum 2000 sau poate 5000 de ani. Avem aceleaşi nevoi primare: securitate, pace, fericire, comunitate. Publicul de astăzi s-a schimbat odată cu dezvoltarea tehnicii care s-a petrecut incredibil de rapid. În ultima sută de ani, dezvoltarea tehnicii a fost de 100 de ori mai rapidă decât ceea ce s-a petrecut în anteriorii 2000 de ani. Deci circumstanţele în care trăim sunt diferite astăzi. Publicul îşi doreşte să obţină cât mai multă fericire în cât mai scurt timp posibil. Ceea ce înseamnă că trăim pe fugă: nu mai avem răbdare ca înainte; cum avem parte de atâtea schimbări în jur, ne aşteptăm la schimbare, cerem mai multă schimbare, avem nevoie de mai multă schimbare. Ceea ce pune în dificultate anumite aspecte ale vieţii umane care cer mai multă răbdare. Cred că mulţi dintre adulţii de astăzi se comportă ca şi copiii: concentrare pe termen scurt, permanent ceva să-i distreze, nu au linişte şi li se pare chiar plicticos să nu aibă parte de ceva interesant tot timpul. Era o vedetă germană de rock care sintetiza aceasta - am citit recent într-un interviu - "Muzica mea trebuie să fie ca un pumn în stomac", altfel nu obţinem niciun efect. Trebuie să te lovească cu putere. Desigur, asta ar fi sunat pentru bunicii noştri simplu: brutalitate, barbarism. Trebuie să fim atenţi în prezent să nu mergem prea mult în această direcţie pentru că am distruge nişte părţi mai sensibile ale umanităţii noastre.

Un dialog purtat la Festivalul Beethoven de la Bonn

Am stat de vorbă cu Herbert Blomstedt în după-amiaza zilei de 14 septembrie 2012 la Bonn, în Germania. Mă aflam acolo la invitaţia organizatorilor Festivalului Beethoven şi chiar în acea seară, Herbert Blomstedt urma să dirijeze Corul Radiodifuziunii Bavareze şi Orchestra de Cameră a Filarmonicii Germane din Bremen, în Missa solemnis de Ludwig van Beethoven.

"Ei bine, această lucrare în special, care este cea mai mare lucrare a lui - ca minute, dar şi în conţinut, fiecare măsură este încărcată de sensuri, nu doar unul, ci mai multe - titlul ei ne spune că este o lucrare religioasă. Textul este religios, din Biblie, dar transfigurat în sens uman. Modul în care Beethoven îşi exprimă gândurile şi credinţa este pur simfonic, cere corului să cânte ca un instrument, dar uneori, şi instrumentelor să cânte ca o voce umană. În această missă el strânge toate modalităţile posibile de expresie. A început ca o lucrare pentru biserică, dar, până la final, a ieşit cu totul din tipare, nu se potriveşte în biserică - textul da, muzica nu, datorită aparatului orchestral mare ce ar produce o confuzie acustică într-o biserică normală. Cred însă că acesta era cursul lucrurilor în vremea lui Beethoven. Dacă vă uitaţi de exemplu la muzica lui Bruckner, el era un om al bisericii prin profesie. Aproape s-a născut într-o mânăstire, a crescut într-o mânăstire, a trăit 30-40 ani într-o mânăstire ca un călugăr - era organistul catedralei şi totuşi a crezut că biserica este prea mică pentru muzica lui. De aceea, mesajul lui este transmis în simfonii, nu în misse, motete sau lucrări pentru orgă, ci în simfonii, pentru că astfel putea atinge un public mult mai larg, nu doar oamenii care vin la biserică, ci toţi oamenii obişnuiţi care pot să ştie ceva despre biserică şi mesajul ei sau care pot să nu ştie ceva despre acest subiect, dar care pot fi atinşi de mesajul muzicii. De fapt, biserica ar trebui să vegheze asupra nevoilor umane. Vrem pace - este o nevoie primară şi missa se încheie cu acea rugăciune care să aducă pacea - Dona nobis pacem. Altă nevoie primară - securitatea, pentru că doar într-un mediu sigur ne putem creşte şi dezvolta familia; iar primele cuvinte din missă - Kyrie eleison - exprimă exact asta: Doamne miluieşte - pentru că nu ne simţim siguri, dar avem nevoie de securitate, iartă-ne şi ai grijă de nevoile noastre. Cred că şi cei care nu merg în mod regulat la biserică pot să găsească într-o asemenea muzică răspunsuri la câteva dintre cerinţele lor fundamentale. Sper ca acest mesaj să ajungă la public. Nu este aşa de uşor în zilele noastre; intenţia lui Beethoven era foarte clară, a scris pe prima pagină a partiturii: "de la inima mea la inima voastră", un mesaj foarte personal, nu este deloc o declaraţie dogmatică, ci un mesaj de la inimă la inimă.

O lucrare mai rar cântată

Şi cu toate acestea, Missa solemnis este foarte rar cântată astăzi, nu a fost niciodată prea des cântată, dar astăzi în special este foarte rar cântată. Cei mai mulţi dintre dirijorii de astăzi nu o interpretează deloc din mai multe motive: este foarte dificilă, foarte complexă. Cu toate acestea, alţi dirijori nu evită lucrări la fel de dificile şi complexe. Alt motiv pentru această situaţie este că partitura nu-ţi garantează succesul. Multora li se pare greu de abordat din cauza complexităţii. Chiar şi instrumentiştilor din orchestră le trebuie mai mult timp pentru asimilarea Missei solemnis decât pentru învăţarea simfoniilor beethoveniene, de exemplu, pe care le cântă tot timpul. Mai există poate încă o cauză care face ca Missa solemnis să fie rar abordată: criticile cel puţin dubioase ale unor muzicologi. Mulţi spun: "E o lucrare foarte dificilă, lungă, problematică. Beethoven însuşi a crezut că era cea mai bună lucrare a lui - noi ne îndoim de asta." Chiar şi în programul de sală al unui concert de zilele trecute de la Bremen, puteţi găsi asemenea aprecieri, ceea ce desigur, nu uşurează sarcina publicului şi nu-l face să fie curios. Cred însă că o interpretare bună, şi mă aştept la Bonn la o interpretare bună, poate face să fie schimbată această atitudine. Este cu adevărat cea mai importantă lucrare beethoveniană, cea mai personală. Cei mai mulţi dintre instrumentiştii din orchestră nu au cântat niciodată Missa solemnis, nici chiar cei mai în vârstă, mulţi nici nu au ascultat-o măcar şi vorbim despre o orchestră specializată în simfoniile beethoveniene, care a parcurs în turnee întreaga lume cu integrala simfoniilor de Beethoven. Aşa că eu consider că avem o sarcină importantă - aceea de a aduce această lucrare în locul pe care îl merită, inclusiv în conştiinţa publicului.

Aş vrea să vorbim şi despre Bruckner, este unul dintre compozitorii pe care i-aţi ales pentru albumul aniversar Herbert Blomstedt 85, apărut în 2012, care a inclus de asemenea opusuri de Richard Strauss şi Johannes Brahms. De ce tocmai aceşti compozitori?

Sunt contemporani şi reprezintă, aş putea spune, înflorirea ultimă a tradiţiei simfonice. Au creat pentru orchestre mari, au un discurs virtuoz, dar desigur, sunt foarte deosebiţi. Brahms şi Bruckner au ceva în comun, dar nu foarte mult - numele lor încep cu litera B şi amândoi au trăit la Viena. Brahms a fost prezent la premierele celor mai importante simfonii de Bruckner la Musikverein, dar nu i-au plăcut, nu le-a înţeles. Brahms nu era un prost, era un om foarte inteligent, însă înţelegerea lui este mai curând una muzicologică, cunoştea foarte bine muzica lui Palestrina, Orlando di Lasso, Bach, Handel, Schubert. Trebuie să ne gândim că avea şi o editură - el este cel care a publicat prima ediţie a operelor complete de Schubert. Brahms înţelegea foarte bine muzica. Prima lui slujbă, în afară de a cânta la pian, a fost să conducă un cor de femei care cânta un repertoriu mai ales din secolele XVI şi XVII. Totuşi, nu a înţeles muzica lui Bruckner, i s-a părut prea lungă, prea grea. Brahms era sarcastic, avea un pronunţat simţ al umorului. Spunea: "dacă aceasta este muzica viitorului, ea va fi uitată peste două luni". După cum se vede, şi marii compozitori pot uneori să greşească. Cred că una dintre explicaţii este că muzica lui Brahms era atât de diferită de cea a lui Bruckner. Teoretic, ei sunt continuatorii stilului simfonic beethovenian, dar în feluri diferite. Brahms era mult mai concentrat, vroia să spună totul în cât mai scurt timp. Bruckner îşi lăsa spaţiu şi timp pentru dezvoltare. De aceea lui Brahms i se părea că Bruckner nu ştie când să se oprească. Bruckner auzea deseori această părere de la prietenii şi criticii săi, de aceea, a încercat să se înfrângă şi să scrie mai concentrat, dar nu cu rezultate foarte bune. Mai tăia 10-15 măsuri ici, colo, dar dacă îi cunoşti gândirea originală, îţi dai seama că lipseşte ceva, că nu mai există echilibru, deci nu era o soluţie prea fericită. El ştia asta şi de aceea şi spunea: "Fac asta pentru cei de acum, nu pentru cei care vor veni". Bruckner, când vroia să scrie ceva scurt, putea, uitaţi-vă la schiţele celei de a şasea simfonii, de exemplu, dar când temele erau mai largi, avea nevoie de spaţiu suficient.

Herbert Blomstedt şi muzicienii români

Venind din România, îmi este imposibil să nu întreb ce muzicieni români cunoaşteţi, cu ce muzicieni români aţi colaborat, poate ce muzicieni români apreciaţi?

Ştiu foarte mulţi muzicieni români, pentru că mulţi au plecat din România în timpul vremurilor dificile din vremea comunismului şi sunt şi atâtea grupuri etnice care au părăsit România - ştiu atât de mulţi germani care au venit din România. Acum câţiva ani am fost la o slujbă religioasă la Koln; mai mult de jumătate dintre cei din biserică erau români. Şi făceau o muzică foarte frumoasă. Erau din minoritatea germană din România.Ca muzicieni, sunt foarte mulţi: Radu Lupu, cu care am concertat deseori. Este o persoană foarte interesantă, un filosof al pianului. Bineînţeles, este Sergiu Celibidache, care şi-a trăit mare parte din viaţă în Germania, dar şi în Scandinavia.

Aţi condus de altfel aceeaşi orchestră din Suedia ca şi Sergiu Celibidache, Orchestra Radiodifuziunii Suedeze.

Da, el nu a fost însă niciodată director muzical al acestei orchestre, nu a vrut să aibă acest titlu. În realitate, a fost. A dominat totul timp de zece ani. Îi simt încă prezenţa când colaborez cu această orchestră. Chiar dacă cei mai mulţi dintre cei de astăzi nu au cântat cu el, spiritul lui încă este acolo, cu bune şi rele. Era foarte dominator, nu admitea să se facă muzică decât în stilul lui propriu. Sub conducerea lui, muzicienii au învăţat să se asculte unii pe alţii, ceea ce e minunat. Totuşi, luată ca grup muzical, orchestra nu a crescut, nici chiar Orchestra Filarmonicii din Munchen. El a pus o ştampilă pe toată orchestra, dar orchestra nu a crescut, nu a fost mai bună când s-a încheiat colaborarea cu Celibidache decât când a început, însă ei cântau aşa cum vroia el. Era ceea ce cerea şi ceea ce a obţinut. Celibidache avea o ureche extraordinară şi a învăţat orchestra să asculte ce cântă. Ştiu şi o duzină de violonişti din România care şi-au părăsit ţara şi au venit în Suedia, Germania, Danemarca.

Şi o ultimă întrebare. Există un secret pentru o viaţă atât de lungă şi plină de succese ca a dumneavoastră?

Vedeţi, secretele nu sunt decât în parte. Sună bine pentru un jurnalist să spună în câteva cuvinte "Acesta este secretul cuiva", dar totul este mult mai complex decât atât. Mi-aduc aminte de o recepţie la Los Angeles. Eram invitatul Filarmonicii şi consulul Suediei de acolo a organizat o recepţie la care a invitat 30-40 persoane. Stăteam la uşă să-i întâmpin şi deodată o doamnă m-a întrebat: "care este secretul dumneavoastră?" Mi s-a părut ciudat să mi se pună o asemenea întrebare la începutul unei recepţii. După o oră şi jumătate, când a plecat, doamna mi-a spus "Acum ştiu care este secretul: gânduri limpezi, acţiuni limpezi, fără exagerări." Acesta a crezut ea că este răspunsul. Am încercat să fiu o persoană foarte disciplinată cu mine însumi. Îmi împart timpul foarte judicios, să-l folosesc productiv. Urăsc discuţiile gălăgioase sau să-mi omor timpul. Îmi place să mă relaxez, dar în acelaşi timp vreau să fac ceva productiv, să mă plimb în pădure, să mănânc o masă bună, să fiu cu prietenii sau familia, să-mi învăţ copiii. Cred că disciplina este foarte importantă când lucrezi cu o orchestră, nu o disciplină militară - adică nu de tipul "nu faceţi aşa", ci "deschideţi urechile pentru a asculta ce fac alţii, vedeţi ce gândesc ceilalţi". Acesta este tipul de disciplină care îmi place.