Încă din primii ani ai carierei dumneavoastră, v-aţi orientat către muzica barocă. Ce anume v-a determinat să vă îndreptaţi către acest tip de muzică?

Din copilărie am fost îndrăgostit de muzica lui Bach şi de cea lui Händel. Totodată Palestrina a făcut parte din educaţia mea catolică, pentru că am cântat în corul de băieţi al unei biserici, de la vârsta de 6 ani, şi la orgă, de la 11 ani. Pentru mine Johann Sebastian Bach a fost şi a rămas cel mai mare compozitor al tuturor timpurilor. Mereu am iubit muzica din vremea lui. Am început să studiez lucrări de Frescobaldi încă de când eram un copil. Mi s-a părut dintotdeauna că muzica barocă are o lume a emoţiilor care este foarte logică pentru mine. Îmi plac aceste emoţii, spre deosebire de cele din repertoriul romantic, care nu m-au atras niciodată. Bruckner, Mahler, Brahms nu sunt compozitorii mei.

Care au fost etapele creării propriei dumneavoastră orchestre, în 1969? Cum a început totul?

Am studiat muzicologia şi clavecinul la Universitatea din Amsterdam şi mi-am făcut acolo prieteni cu care am pus bazele unui cvartet Musica da camera. Pot să spun că eu am fost cel responsabil de introducerea instrumentelor din perioada barocă, pentru că ascultam la vremea aceea înregistrări ale lui Harnoncourt, Leonhardt (al cărui student eram), care m-au pus în contact cu o lume diferită, iar mie mi se părea că nu merge să interpretezi muzică barocă pe instrumente moderne. Şi atunci mi-am spus de ce să nu încercăm să cântăm pe instrumente de epocă?! De ce să nu aducem viori baroce? Şi aşa am făcut. În 1969, am înfiinţat prima mea orchestră barocă, reunind cei mai buni interpreţi, cărora le-am adăugat câţiva studenţi de la Conservator, pe care i-am contaminat cu plăcerea noastră de a cânta muzică veche. Era un grup restrâns, cu trei viori prime, două viori secunde, o violă, un violoncel, un bas şi instrumente de suflat. La început am fost influenţat, bineînţeles, de Gustav Leonhardt, profesorul meu, care experimentase cântatul pe instrumente baroce şi obţinuse cele mai frumoase rezultate cu putinţă.

Într-un interviu anterior, aţi vorbit despre felul în care muzica barocă era înţeleasă în anii `60. Cântaţi în biserici de mici dimensiuni, îmbrăcaţi în jeans, muzicienii aveau părul lung şi semănau mai degrabă cu starurile rock. Când aţi cântat la Amsterdam Johannes Passion de Bach, cei din public fumau joint-uri. Cum vă explicaţi această percepţie a muzicii baroce, ca o mişcare underground?

La acea vreme exista un public tânăr care iubea pe de o parte muzica pop şi pe de altă parte simţea că se produce o revoluţie şi în domeniul muzicii clasice, în ceea ce priveşte interpretarea muzicii baroce. În momentul în care noi am cântat Johannes Passion la Amsterdam, era clar că tinerii veniseră acolo nu doar ca să vadă suferinţa de tip religios ce se petrecuse cu multă vreme în urmă. Totuşi acolo era o biserică, dar cui îi păsa de asta?! Era o atmosferă foarte relaxată. Sigur că era public de toate vârstele, dar majoritatea era foarte tânără, căutând ceva complet nou, altceva decât Mahler, Brahms, cu care nu se simţeau ca acasă. Aşa că ei au venit la concert, au fost primul nostru public şi au constatat că există un nou mod, interesant, de a face muzică barocă, de care te poţi bucura într-un alt mod decât de Beethoven. Acei oameni care erau acolo, la fel de tineri ca şi noi, îmbrăcaţi în blugi, ca şi noi, au rămas cu noi. Au acum între 60 şi 70 de ani, la fel ca mine, dar sunt în continuare îndrăgostiţi, de această practică a interpretării istorice.

V-aţi construit propriile ansambluri: Baroque Amsterdam Orchestra şi Choir. Cum funcţionează din punct de vedere artistic şi administrativ aceste formaţii?

Orchestra şi Corul se reunesc în anumite perioade ale anului. Pot fi două-trei săptămâni, în funcţie de înregistrările şi de concertele pe care le avem programate. De pildă acum, în septembrie, venim cu ambele formaţii în ţara dumneavoastră. Dar vom avea o altă perioadă de lucru în octombrie, apoi corul va lucra cu mine la sfârşitul lui noiembrie în Franţa. Orchestra va lucra în ianuarie. Destul de des în perioada sărbătorilor de iarnă facem Oratoriul de Crăciun sau o altă lucrare specifică. Aşa că în fiecare an este diferit. Depinde la ce festivaluri suntem invitaţi şi de organizarea de concerte anuale. În timpul rămas, membrii formaţiei fac muzică de cameră, predau sau cântă în alte orchestre, fiecare are un mod diferit de a petrece anul. Există un nucleu stabil, alţi membri sunt mobili, depinde de proiect.

Una dintre biografiile dumneavoastră de pe net spune că aţi stabilit o limită a repertoriului, care coincide cu anul morţii lui Mozart, dar la Bucureşti veţi cânta Simfonia nr.104 de Haydn, scrisă în 1795, după moartea lui Mozart. V-aţi fixat anumite repere stilistice?

Când am devenit dirijorul Orchestrei de Cameră Radio din Olanda, mi s-a spus că ar trebui să dirijez şi piese din secolul al XIX-lea, ceea ce nu făcusem până atunci. Am cântat Haydn, Mozart, dar Simfoniile londoneze nu le cântasem până atunci. Apoi au început să-mi placă piesele din ultima perioadă de creaţie a lui Haydn, care au o muzică extraordinară. Am cântat Mendelssohn, Schubert, aşa că trebuie să spun că am minţit când am afirmat că repertoriul meu se opreşte la anul morţii lui Mozart, deşi în acel moment era adevărat. Nu sunt ca Philippe Herreweghe sau ca John Elliot Gardiner, cărora le-a plăcut să reliefeze timp de ani de zile muzica secolului al XIX-lea şi chiar din secolul XX. Aceasta nu a fost niciodată muzica mea şi când am intrat în secolul al XIX-lea, a fost pentru că oamenii m-au convins că pot să fac asta. Am făcut-o cu plăcere şi o fac în continuare, dar nu se întâmplă în fiecare săptămână.

Credeţi că e posibil să fii un bun interpret al muzicii vechi, fără să fii un bun muzicolog sau un bun cercetător?

Nu, cred că ar trebui să ştii despre ce vorbeşti, ar trebui să cunoşti perioada istorică, să ştii ce s-a scris despre asta, care sunt parametrii, şi cunosc mulţi muzicieni tineri care cred că au învăţat în şcoală toate informaţiile despre muzica veche şi acum se consideră cei mai buni interpreţi ai acestei muzici. Cred că trebuie să verifici dacă generaţiile mai vechi au avut sau nu dreptate. Dacă noi am greşit şi ei fac aceleaşi greşeli ca şi noi, nu e bine. Aşa că o parte din munca mea este să predau muzicologie la Universitate şi îmi place să văd tineri colegi care studiază sursele pe care le-am studiat şi eu şi că ajung câteodată la concluzii diferite. Şi uneori generaţia mea a avut dreptate, dar nu asta este important, ci că generaţia următoare verifică aceleaşi surse. Sunt multe amănunte în muzică pe care nu le cunoaştem. Ştim foarte puţine despre rubato-ul din vremea lui Monteverdi, care este un lucru esenţial. Nu ştim prea multe despre scara crescendo-urilor şi a descrescendo-urilor în muzica barocă. Dar aş vrea să aflu mai multe şi încerc să obţin noi informaţii despre toate acestea. Colegii mei din noua generaţie ar trebui să meargă mai departe şi să găsească ceea ce noi nu am aflat încă.