ACUM:
0.00
Adagietto
În inima nopții, sonorități aduse din inima nopții...
Urmează: 0.55 Imnul de stat
Apoi: 1.00 Notturno produs de BBC, preluat prin Uniunea Europeană de Radio

Arhivă : Interviuri Înapoi

Interviu cu dirijorul Ton Koopman

Publicat: marți, 20 Septembrie 2011 , ora 12.23

Încă din primii ani ai carierei dumneavoastră, v-ați orientat către muzica barocă. Ce anume v-a determinat să vă îndreptați către acest tip de muzică?

Din copilărie am fost îndrăgostit de muzica lui Bach și de cea lui Händel. Totodată Palestrina a făcut parte din educația mea catolică, pentru că am cântat în corul de băieți al unei biserici, de la vârsta de 6 ani, și la orgă, de la 11 ani. Pentru mine Johann Sebastian Bach a fost și a rămas cel mai mare compozitor al tuturor timpurilor. Mereu am iubit muzica din vremea lui. Am început să studiez lucrări de Frescobaldi încă de când eram un copil. Mi s-a părut dintotdeauna că muzica barocă are o lume a emoțiilor care este foarte logică pentru mine. Îmi plac aceste emoții, spre deosebire de cele din repertoriul romantic, care nu m-au atras niciodată. Bruckner, Mahler, Brahms nu sunt compozitorii mei.


Care au fost etapele creării propriei dumneavoastră orchestre, în 1969? Cum a început totul?

Am studiat muzicologia și clavecinul la Universitatea din Amsterdam și mi-am făcut acolo prieteni cu care am pus bazele unui cvartet Musica da camera. Pot să spun că eu am fost cel responsabil de introducerea instrumentelor din perioada barocă, pentru că ascultam la vremea aceea înregistrări ale lui Harnoncourt, Leonhardt (al cărui student eram), care m-au pus în contact cu o lume diferită, iar mie mi se părea că nu merge să interpretezi muzică barocă pe instrumente moderne. Și atunci mi-am spus de ce să nu încercăm să cântăm pe instrumente de epocă?! De ce să nu aducem viori baroce? Și așa am făcut. În 1969, am înființat prima mea orchestră barocă, reunind cei mai buni interpreți, cărora le-am adăugat câțiva studenți de la Conservator, pe care i-am contaminat cu plăcerea noastră de a cânta muzică veche. Era un grup restrâns, cu trei viori prime, două viori secunde, o violă, un violoncel, un bas și instrumente de suflat. La început am fost influențat, bineînțeles, de Gustav Leonhardt, profesorul meu, care experimentase cântatul pe instrumente baroce și obținuse cele mai frumoase rezultate cu putință.


Într-un interviu anterior, ați vorbit despre felul în care muzica barocă era înțeleasă în anii `60. Cântați în biserici de mici dimensiuni, îmbrăcați în jeans, muzicienii aveau părul lung și semănau mai degrabă cu starurile rock. Când ați cântat la Amsterdam Johannes Passion de Bach, cei din public fumau joint-uri. Cum vă explicați această percepție a muzicii baroce, ca o mișcare underground?

La acea vreme exista un public tânăr care iubea pe de o parte muzica pop și pe de altă parte simțea că se produce o revoluție și în domeniul muzicii clasice, în ceea ce privește interpretarea muzicii baroce. În momentul în care noi am cântat Johannes Passion la Amsterdam, era clar că tinerii veniseră acolo nu doar ca să vadă suferința de tip religios ce se petrecuse cu multă vreme în urmă. Totuși acolo era o biserică, dar cui îi păsa de asta?! Era o atmosferă foarte relaxată. Sigur că era public de toate vârstele, dar majoritatea era foarte tânără, căutând ceva complet nou, altceva decât Mahler, Brahms, cu care nu se simțeau ca acasă. Așa că ei au venit la concert, au fost primul nostru public și au constatat că există un nou mod, interesant, de a face muzică barocă, de care te poți bucura într-un alt mod decât de Beethoven. Acei oameni care erau acolo, la fel de tineri ca și noi, îmbrăcați în blugi, ca și noi, au rămas cu noi. Au acum între 60 și 70 de ani, la fel ca mine, dar sunt în continuare îndrăgostiți, de această practică a interpretării istorice.


V-ați construit propriile ansambluri: Baroque Amsterdam Orchestra și Choir. Cum funcționează din punct de vedere artistic și administrativ aceste formații?

Orchestra și Corul se reunesc în anumite perioade ale anului. Pot fi două-trei săptămâni, în funcție de înregistrările și de concertele pe care le avem programate. De pildă acum, în septembrie, venim cu ambele formații în țara dumneavoastră. Dar vom avea o altă perioadă de lucru în octombrie, apoi corul va lucra cu mine la sfârșitul lui noiembrie în Franța. Orchestra va lucra în ianuarie. Destul de des în perioada sărbătorilor de iarnă facem Oratoriul de Crăciun sau o altă lucrare specifică. Așa că în fiecare an este diferit. Depinde la ce festivaluri suntem invitați și de organizarea de concerte anuale. În timpul rămas, membrii formației fac muzică de cameră, predau sau cântă în alte orchestre, fiecare are un mod diferit de a petrece anul. Există un nucleu stabil, alți membri sunt mobili, depinde de proiect.


Una dintre biografiile dumneavoastră de pe net spune că ați stabilit o limită a repertoriului, care coincide cu anul morții lui Mozart, dar la București veți cânta Simfonia nr.104 de Haydn, scrisă în 1795, după moartea lui Mozart. V-ați fixat anumite repere stilistice?

Când am devenit dirijorul Orchestrei de Cameră Radio din Olanda, mi s-a spus că ar trebui să dirijez și piese din secolul al XIX-lea, ceea ce nu făcusem până atunci. Am cântat Haydn, Mozart, dar Simfoniile londoneze nu le cântasem până atunci. Apoi au început să-mi placă piesele din ultima perioadă de creație a lui Haydn, care au o muzică extraordinară. Am cântat Mendelssohn, Schubert, așa că trebuie să spun că am mințit când am afirmat că repertoriul meu se oprește la anul morții lui Mozart, deși în acel moment era adevărat. Nu sunt ca Philippe Herreweghe sau ca John Elliot Gardiner, cărora le-a plăcut să reliefeze timp de ani de zile muzica secolului al XIX-lea și chiar din secolul XX. Aceasta nu a fost niciodată muzica mea și când am intrat în secolul al XIX-lea, a fost pentru că oamenii m-au convins că pot să fac asta. Am făcut-o cu plăcere și o fac în continuare, dar nu se întâmplă în fiecare săptămână.


Credeți că e posibil să fii un bun interpret al muzicii vechi, fără să fii un bun muzicolog sau un bun cercetător?

Nu, cred că ar trebui să știi despre ce vorbești, ar trebui să cunoști perioada istorică, să știi ce s-a scris despre asta, care sunt parametrii, și cunosc mulți muzicieni tineri care cred că au învățat în școală toate informațiile despre muzica veche și acum se consideră cei mai buni interpreți ai acestei muzici. Cred că trebuie să verifici dacă generațiile mai vechi au avut sau nu dreptate. Dacă noi am greșit și ei fac aceleași greșeli ca și noi, nu e bine. Așa că o parte din munca mea este să predau muzicologie la Universitate și îmi place să văd tineri colegi care studiază sursele pe care le-am studiat și eu și că ajung câteodată la concluzii diferite. Și uneori generația mea a avut dreptate, dar nu asta este important, ci că generația următoare verifică aceleași surse. Sunt multe amănunte în muzică pe care nu le cunoaștem. Știm foarte puține despre rubato-ul din vremea lui Monteverdi, care este un lucru esențial. Nu știm prea multe despre scara crescendo-urilor și a descrescendo-urilor în muzica barocă. Dar aș vrea să aflu mai multe și încerc să obțin noi informații despre toate acestea. Colegii mei din noua generație ar trebui să meargă mai departe și să găsească ceea ce noi nu am aflat încă.


Interviu de Monica Isăcescu