În 27 octombrie 2010, violoncelistul Misha Maisky revine la Ateneul Român, după senzaţia pe care a produs-o în septembrie trecut în Festivalul Internaţional “George Enescu”. Muzicianul devine un cavaler – este invitat de “Agenţia de Vise” să participe la proiectul Cruciada culturii. Despre ce înseamnă să fii cosmopolit, despre culturi diferite, copiii săi, muzica pe care o cântă şi locul pe care îl ocupă ea în viaţa lui Misha Maisky – în rândurile de mai jos.

Într-un interviu aţi spus printr-o expresie care a devenit celebră în raport cu dumneavoastră că sunteţi “cetăţean al lumii”, motivând prin multinaţionalitatea lucrurilor care vă înconjoară: folosiţi arcuşe făcute în Franţa, coarde germane şi austriece, conduceţi o maşină japoneză, purtaţi un colier indian şi un ceas elveţian. Simţiţi totuşi că există o anumită naţionalitate care vă reprezintă?

Tocmai asta este şi ideea. În primul rând nu este vorba doar de obiecte, ci de întreaga mea viaţă şi de atitudinea mea faţă de viaţă, care mă fac să fiu o persoană cosmopolită. M-am născut în Letonia, am crescut în Rusia, am plecat în Israel, am trăit în Europa, cei patru copii ai mei s-au născut în ţări diferite – o pură coincidenţă, dar care contează mult – şi, datorită profesiei mele, călătoresc foarte mult – de aceea mă simt cosmopolit şi cetăţean al lumii.

Deci nu există nici un loc pe care să-l numiţi “acasă”?

Întotdeauna am spus-o, şi cred cu toată fiinţa mea acest lucru: mă simt acasă acolo unde lumea apreciază şi se bucură de marea muzică pe care încerc să le-o împărtăşesc. Mi-am petrecut cea mai mare parte a vieţii călătorind, cântând în diferite ţări şi pe cât de greu este, pe atât de mult îmi place. Am şansa să văd locuri, să întâlnesc oameni, să cunosc culturi, tradiţii. Cred că este o experienţă care te îmbogăţeşte enorm, dacă eşti suficient de deschis pentru a recunoaşte această şansă şi pentru a profita de ea cu bucurie în loc să te simţi ameninţat de aceste diferenţe – ceea ce, din nefericire, este de cele mai multe ori cazul, şi iată motivul pentru care există conflicte şi războaie: zei diferiţi, ideologii diferite şi aşa mai departe.

Împrumutaţi din toate aceste culturi şi puneţi câte ceva în stilul dumneavoastră de interpretare?

O, sper din tot sufletul că pot să fac asta – de cele mai multe ori se întâmplă inconştient, desigur. Aşa cum spuneam, dacă întâlneşti atâtea culturi, tradiţii, moduri diferite de viaţă, atâţia oameni – şi nici unul nu e la fel – şi eşti deschis la nou, atunci personalitatea ta se îmbogăţeşte. Aceste întâlniri te ajută să devii o fiinţă umană completă, ceea ce evident este foarte important pentru tine şi dezvoltarea ta ca artist. 

La Bucureşti cântaţi lucrări de Albéniz, Beethoven, Debussy, de Falla, Granados şi Schumann. Iată un program cosmopolit! Este însă un uşor accent pe compozitorii spanioli – i-aţi ales pentru impactul pe care muzica lor îl are asupra publicului? 

Nu, pur şi simplu îmi place mie foarte mult muzica spaniolă. De asemenea, studiez, împreună cu fiica mea, pentru un viitor CD de muzică spaniolă. Am mai propus acest program  în recital, cu partea a doua alcătuită din astfel de muzică, şi s-a potrivit foarte bine. De aceea ne-am gândit că nu ar fi o idee rea să-l cântăm şi în Bucureşti.

Care este relaţia muzicală cu fiica dumneavoastră, pianista Lily Maisky?

Este absolut minunată! Întotdeauna am spus că pentru mine este un vis devenit realitate. De când s-a născut mi-am dorit să facem muzică împreună – cu toţi copiii mei, de fapt. De peste cinci ani cânt cu fiica mea în toată lumea. Ne vine foarte uşor, ni se pare extrem de natural să facem asta, pe mine mă inspiră, este o mare plăcere.

Mai aveţi doi copii – cu ei nu cântaţi?

De fapt, mai am trei copii! Însă doi dintre ei sunt foarte mici. Fiul meu mai mare este un talentat şi bun violonist care studiază la Viena. Am cântat deja împreună şi plănuim să reluăm experienţa anul viitor. Există deci deja un trio de familie! Dar ceilalţi doi băieţi sunt într-adevăr micuţi – unul are şase ani, studiază şi el muzica, al doilea are un an şi trei luni şi deocamdată văd că îi place să dirijeze – să ne dirijeze pe noi...

Când faceţi un recital, cântaţi doar ceea ce vă place sau vi s-a întâmplat să puneţi în program şi o piesă cu care nu aveţi o legătură prea bună, dar despre care ştiţi că prinde la public?

Nu, nu cânt niciodată ceva care nu-mi place. Nu cred că ascultătorii se pot bucura cu adevărat de o muzică pe care interpretul nu o simte, care nu vine din inima lui. Nu merge să faci muzică artificial, în opinia mea. De aceea nu cânt nimic faţă de care să nu simt dragoste în momentul acela.

Între prietenii şi partenerii de concert se află câţiva dintre marii muzicieni ai timpurilor noastre - Mstislav Rostropovich, Gregor Piatigorski, Leonard Bernstein, Radu Lupu, Martha Argerich, de exemplu. Eu nu pot să-mi imaginez cum se desfăşoară o întâlnire între personalităţi de geniu! Îmi spuneţi dumneavoastră care este atmosfera unei astfel de întâlniri muzicale?

Să ştiţi că depinde de existenţa sau inexistenţa unei chimii între noi. Poate fi un lucru fantastic – iar eu am avut norocul nu doar să cunosc mari muzicieni, ci şi să fac muzică împreună cu ei, să stabilesc relaţii profesionale rodnice cu ei – cu Bernstein, Radu Lupu, Martha Argerich, într-adevăr, şi cu alţii, de asemenea. Acesta este motivul pentru care mă auto-denumesc “cel mai norocos violoncelist din lume”!

Aţi avut parte şi de întâmplări cu totul nefericite – începutul vieţii muzicale v-a fost în mod brutal întrerupt de o perioadă îndelungată de închisoare şi de muncă silnică. Aţi spus într-un interviu că nu simţiţi furie, nici tristeţe, nici regret. Cum aţi reuşit să vă ridicaţi deasupra unei experienţe atât de îngrozitoare?

Cred că în orice situaţie, indiferent cât de dificilă ar fi, se găsesc, şi trebuie să încerci să  găseşti, şi elemente pozitive. Paharul poate fi pe jumătate gol sau pe jumătate plin! Poate suna ciudat, dar într-un fel cred că am fost norocos să trec prin aşa ceva, printr-un astfel de mod de educaţie din partea vieţii, să spun aşa, chiar dacă din cauza aceasta nu am terminat Conservatorul din Moscova şi nu mi-am luat diploma. Cum spuneam, consider că am primit o educaţie mult mai completă care m-a ajutat să mă maturizez atât ca fiinţă umană, cât şi ca artist.

Este o atitudine foarte generoasă! Vă admir pentru faptul că privarea de libertate nu v-a lăsat cicatrici. Privarea de muzică ar putea s-o facă?

Nici chiar în cele mai grele momente – acele 18 luni de închisoare şi celelalte două petrecute în spitalul psihiatric unde m-am refugiat –  nimeni nu a putut să-mi răpească muzica. O aveam în minte şi în inimă, ea este cea care m-a ajutat să supravieţuiesc şi să nu-mi pierd speranţa. Am fost înconjurat de muzică dinainte de a mă naşte, este o parte indispensabilă a personalităţii şi vieţii mele. Nu-mi pot imagina că aş putea exista fără muzică.