În 11 septembrie 2010, Opera Garnier din Paris a prezentat în premieră spectacolul "Italianca în Alger" de Rossini în regia lui Andrei Şerban. Cu acest prilej am stat de vorbă cu artistul român despre viziunea domniei sale asupra acestei opere, despre relaţia ce se stabileşte între regizor şi dirijor în timpul repetiţiilor, dar şi despre planurile pentru viitorul apropiat, în care nu se întrevede, din păcate, nici o colaborare cu Operele din România.

Cum aţi imaginat regia acestei opere buffe rossiniene?

Prima dată când am ascultat opera lui Rossini n-am înţeles prea mult, pentru că povestea este destul de absurdă, dar e un absurd foarte frumos, pentru că te trimite într-o lume a imaginarului, a visului comic, a suprarealismului. Muzica lui Rossini îţi dă, într-adevăr, un chef de viaţă grozav. Chiar când eşti deprimat, dacă asculţi această muzică nu poţi să nu ai bună-dispoziţie. Aşa încât am început să lucrez cu o scenografă de origine română, Marina Drăghici, care este la New York şi lucrează foarte mult pe Broadway şi cu colaboratorul meu, Nicky Woltz - care a făcut coregrafia spectacolului şi am imaginat un fel de călătorie extraordinară în fantezie, care conţine muzica lui Rossini în toate aspectele, complexe şi vesele.

Am citit pe site-ul Operei pariziene că acest spectacol cu "Italianca" este o reluare a unei producţii pe care dumneavoastră aţi realizat-o în 1998. Aţi colaborat acum cu aceeaşi echipă din 1998?

Da, pentru că atunci când se reia un spectacol la operă de obicei nu există un buget pentru o altă interpretare, deci a trebuit, de fapt, să menţin aceleaşi decoruri şi aceleaşi costume; însă, de câte ori reiau o producţie pe care am făcut-o în timp, încerc să schimb cât mai mult. De obicei mă plictisesc foarte tare să reiau, iar teatrul şi opera sunt lucruri vii, care trebuie mereu să fie puse sub semnul întrebării.

De data asta, în special de data asta, am făcut un spectacol aproape nou, pentru că dirijorul era altul, cântăreţii erau alţii, tempii erau alţii şi luminile erau cu totul altele. Cu alte cuvinte, publicul care a venit la premieră a fost cu totul şocat de cât de nouă şi de cât de diferită era impresia acestei reprezentaţii. Chiar după spectacol am avut onoarea să fiu felicitat pe scenă de fostul preşedinte al Franţei, Valéry Giscard d'Estaing, care a spus că el este un tradiţionalist, că de obicei nu îi plac montările prea moderne şi că atunci când a auzit că "Italianca" este o montare destul de îndrăzneaţă şi de neconvenţională i-a fost puţin teamă să vină, însă i-a plăcut atât de tare încât a simţit nevoia să vină la sfârşit şi să ne felicite, ceea ce a fost, evident, o mare bucurie pentru noi.

Cum s-au acomodat cântăreţii - printre care se numără şi mezzo-soprana Cornelia Oncioiu - cu această punere în scenă?

Foarte uşor, deoarece cântăreţii tineri din ziua de astăzi (cei care au până în 40 de ani) sunt mult, mult mai deschişi înspre joc, înspre teatru, înţeleg foarte bine că astăzi nu se mai poate face operă în felul atât de sclerozat şi de învechit în care s-a făcut până nu demult. În special într-o lume a internetului, a filmului, a televiziunii, opera trebuie şi ea să se reînnoiască, să se pună sub semnul întrebării, iar aceşti cântăreţi au făcut absolut tot ceea ce am cerut, cu o uşurinţă, o lejeritate şi o eleganţă care într-adevăr m-au uimit. Iar Cornelia - am fost bucuros să întâlnesc o româncă printre cântăreţi - este o fată foarte simpatică şi sper că va avea un viitor frumos în carieră.

În viitorul apropiat, cu ce instituţii muzicale veţi mai colabora?

În general, în următorii ani vreau să mă concentrez mai mult pe teatru pentru că în operă e într-adevăr foarte frumos atunci când există înţelegere deplină între dirijor şi regizor. De obicei, însă, dirijorul şi regizorul sunt precum câinele şi pisica, se ceartă foarte tare, fiindcă fiecare îşi apară poziţia lui. Acum însă, la Opera din Paris, maestrul Benini, care este un foarte mare rossinian, a iubit foarte mult spectacolul, ne-am înţeles foarte bine. Dar de obicei la operă, în ultima săptămână sau în ultimele zece zile dirijorul ia conducerea, controlul spectacolului, iar regizorul nu mai are prea multe de spus. Trebuie să se retragă în bancă şi să se supună cerinţelor muzicale, ceea ce uneori este frustrant, alteori este foarte frumos.

În teatru deţin controlul deplin ca regizor şi acum, pentru următorii doi, trei ani, voi lucra mult mai mult în teatru decât la operă, ceea ce nu înseamnă că nu voi reveni. Voi reveni la Opera din Paris, acolo mă simt cel mai bine, acolo am cei mai mulţi prieteni, şi voi face "Othello" de Verdi în primăvara viitoare şi după aceea sper că voi face în următoarele stagiuni o producţie nouă, despre care nu pot să vorbesc însă, pentru că nu am semnat contractul.

Deci nu renunţaţi la operă…

Nu, deloc. Îmi place foarte mult să lucrez şi mi-ar plăcea să lucrez şi în România la operă, însă deocamdată nu m-a invitat nimeni (ciudat, curios!) nici la Bucureşti, nici la Cluj. Înţeleg că poate nu e nevoie de un regizor ca mine în România...