Basul Pompei Hărăşteanu a fost sărbătorit, în data de 14 septembrie 2010, la împlinirea celor 75 de ani. Absolvent al Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, apreciatul muzician a debutat în anul 1968 pe scena Operei din Bonn, iar în 1970 pe cea a Operei din Bucureşti. De-a lungul impresionantei sale cariere a apărut în distribuţiile a peste 8.000 de spectacole, dar şi în numeroase recitaluri vocal-instrumentale. Această longevivă activitate muzicală este completată de numeroase premii şi distincţii câştigate la prestigioase concursuri internaţionale de canto - premiul I la Concursul Internaţional de canto "Francisco Vinas", Barcelona, 1968, premiul II la competiţiile "Ferenc Erkel", Budapesta, 1960 şi "George Enescu", Bucureşti, 1967.

Împliniţi astăzi 75 de ani. Cum vă simţiţi în acest moment?

Este o vârstă foarte frumoasă, legată atât de viaţa mea, cât şi a soţiei mele, pentru că amândoi, cumulat, facem 150 de ani astăzi. Dânsa i-a împlinit în iulie, iar eu acum. Sunt printre puţinii artişti care mai apar pe scenă la această vârstă. La noi, la Opera Naţională Bucureşti, nu a existat nimeni care să cânte peste vârsta de 65 - 66 de ani. Iată însă că eu, la 75 de ani, figurez încă în programul operei, în spectacolele « Evgheni Oneghin », « Samson şi Dalila », « Nabucco » - în roluri foarte grele. Acest lucru se datorează, cred, în primul rând felului în care am fost educat din punct de vedere al tehnicii vocale, pentru că am avut profesori foarte buni, pe maeştrii Petru Ştefănescu-Goangă, George Ionescu, oameni datorită cărora am o impostaţie vocală ce rezistă şi la această vârstă, aşa cum puteţi observa. Vocea mea nu "bate" şi toată lumea se miră. Chiar recent, la Timişoara, unde am făcut parte din distribuţia spectacolului "Nabucco", a apărut într-un jurnal o cronică ce avea ca titlu "Fenomenul Hărăşteanu".

Cât de mult timp dedicaţi studiului în acest moment?

Eu am fost foarte studios toată viaţa şi foarte preocupat şi îndrăgostit de această meserie, pe care am făcut-o din dragoste şi pe care o voi face din dragoste până la finalul vieţii mele. În privinţa studiului, am făcut zilnic vocalize, 10 minute, un sfert de oră, jumătate de oră, cât timp am avut la dispoziţie. Când eram director la Opera Naţională Bucureşti, aveam la subsol o sală secretă, unde mai discutam din când în când cu oaspeţii străini, un fel de sală de protocol, în care îmi făceam şi vocalizele. Am fost un muzician care am dat importanţă acestei meserii; la fel ca un sportiv, trebuie să te antrenezi ca să poţi profita de rezultatele pe care le aştepţi atât de la voce, în cazul carierei vocale, cât şi de la fizic, referindu-mă la sportivi. În al doilea rând, cred că important a fost şi echilibrul pe care l-am avut toată viaţa. Nu mi-au plăcut excesele de niciun fel, am fost foarte bine măsurat în tot ceea ce am făcut. Am un orar fix pe care-l respect de zeci de ani şi pe care l-am învăţat şi preluat de la alţi colegi. Unul dintre artiştii care m-au influenţat cel mai mult din acest punct de vedere a fost Lando Bartolini, prim-solist la Opera Metropolitan din New York, artist cu care am cântat mai ales în Germania; făcuse yoga şi am învăţat foarte mult de la el.

Ştim că sunteţi o persoană foarte activă. În ce proiecte aţi fost implicat în ultima perioadă?

Da, am fost o persoană foarte activă, toată viaţa am muncit mult. Am fost solist la Opera Naţională Bucureşti, profesor la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti şi la Universitatea "Ovidius" din Constanţa. Încetul cu încetul, mi s-a părut greu şi am renunţat pe rând la Constanţa şi apoi la activitatea pedagogică de la Bucureşti. Am rămas numai la Opera Naţională Bucureşti, între timp am ieşit la pensie şi în prezent sunt colaborator permanent. În afară de asta, recent am făcut turnee cu Opera Maghiară din Cluj în Elveţia, unde am evoluat în 6 spectacole. O să închei cu o întâmplare care m-a marcat: când m-am dus în 1969 la Bonn, după ce câştigasem premiul I la Concursul "Francisco Vinas" de la Barcelona. Într-una din zile, făceam vocalize şi vine la mine directorul artistic care-mi spune: "Am auzit că ai cântat Simfonia a IX-a de Beethoven. Ai putea să o cânţi şi diseară la Beethovenhalle?". Am rămas blocat! Mi-a explicat că basul care trebuia să apară pe scenă nu se simte bine şi trebuie înlocuit. Am fost de acord să mă duc la o audiţie - aveam pe atunci 26 - 27 de ani, nu cunoşteam pe nimeni… M-am dus acolo şi un domn mic de statură şi grăsuţ îmi spune - "Ia sa te aud. Eu sunt dirijorul." Am făcut repetiţia, a fost mulţumit şi am înţeles că am fost acceptat. Ulterior l-am întrebat pe directorul artistic: "Dar cine este domnul? Nu i-am reţinut numele…" Răspunsul său m-a blocat: "Karl Böhm!" M-am dus la dânsul, mi-am cerut scuze şi ţin minte că a început să râdă şi m-a mângâiat pe cap. A fost un concert extraordinar şi una dintre cele mai fericite zile pe care le-am trăit la Bonn, unde am stat vreo 6-7 ani."