Nemţeanu şi Nemţanu: nume asemănătoare, distincte totuşi, ce desemnează parcă două personaje cu poveştile lor. În cazul de faţă însă, este vorba despre două capitole ce alcătuiesc povestea unui unic muzician, violonistul Vladimir Nemţeanu, cel născut la Bucureşti, în 1954. L-am cunoscut ca Vladimir Nemţanu într-o dimineaţă blândă a unui septembrie 2026, când a revenit în Capitală ca membru în juriul Concursului George Enescu. Am înregistrat atunci dialogul pe care vi-l propunem începând cu ediţia din 15 noiembrie – o discuţie despre cea mai importantă competiţie muzicală din România, dar mai ales despre modul cum priveşte scena clasică actuală prin prisma experienţei ce numără 5 decenii de activitate violonistul şi profesorul Vladimir Nemţeanu.

Vladimir Nemţeanu, între studenţii remarcabili ai pedagogului Ştefan Gheorghiu, la Conservatorul „Ciprian Porumescu” din Bucureşti, ale cărui cursuri le-a urmat din 1971. În 1976 a câştigat locul al treilea la prestigiosul Concurs Niccolò Paganini de la Genova, iar în 1979 a părăsit definitiv România, devenind concert-maestru al Orchestrei Naţionale din Bordeax. Este cunoscut, de asemenea, faptul că fiicele sale sunt, ambele, remarcabile violoniste: Sarah Nemţanu şi Deborah Nemţanu.

Cel pe care îl avem invitat a fost concert-maestru al Orchestrei Naționale Bordeaux Aquitaine între 1979 și 2020 – peste 40 de ani: obţine postul prin concurs, în 1979, la 25 de ani şi se retrage în vara lui 2020, atunci când este pensionat. De fapt, poziţia pe care a ocupat-o sună astfel: premier violon super-soliste, o titulatură aparent bombastică, specifică sistemului francez. În fapt, atribuţiile sunt similare cu cele ale unui concert-maestru, aşa cum este gândită amintita poziţie pretutindeni.

Povestea sa este spusă, indirect, şi de liniştea paginilor de kardex ce păstrează evidenţele înregistrărilor de tinereţe, din arhiva Radio România. Există câteva astfel de documente pe banda magnetică de dinainte de 1979, pe cât de puţine, pe atât de preţioase. În dreptul lor, menţiunea bătută la maşină în perioada comunistă: VIOLONISTUL NU SE ANUNTĂ. Nu se anunţa, evident, ca urmare a faptului că părăsise acea Românie.

„Când am ajuns în Franța în 1979, în anii '80-'81, am fost invitat pentru crearea orchestrelor în Spania. În Spania exista orchestra Teatrului Liceo la Barcelona și poate altă orchestră la Madrid, dar în rest nu aveau ansambluri simfonice. În câțiva ani, nu numai că au creat cel puțin 10 orchestre, ci și foarte multe săli, fiecare oraș a construit sala lui. De exemplu, la San Sebastian, care e în Țara Bascilor, lângă Franța, au două săli de concert într-un oraș așa de mic.

E o chestiune de voință politică, ţine de oamenii care au responsabilități și puteri să ia decizii şi care hotărăsc că arta, în general, şi muzica, în particular, sunt lucruri esențiale.

Pot să vă dau exemplul lui Churchill, care în timpul războiului, bineînțeles cu guvernul lui, căuta bani; și un ministru i-a propus ideea să suprime bugetul culturii, ca să-l direcţioneze către armament, ca să cumpere arme, să le fabrice. Și răspunsul lui Churchill a fost: Domnule ministru, n-ați înțeles nimic. De-aia ne batem. Pentru cultură, pentru civilizație. Să separi civilizația de cultură e imposibil. Cu cât ai mai multă cultură, cu atât ai mai puține războaie.”

De ce îl cunoaştem astăzi sub, practic, două nume de familie, chiar dacă diferenţa e dată de o singură literă? Aflaţi urmărind cele trei ediţii ale Poveştilor de succes ale muzicii dedicate violonistului şi profesorului Vladimir Nemţeanu. Duminica, de la ora 13:00 şi, în reluare, după 23:00. Începând din 15 noiembrie.