Mereu prezent, în dialoguri frumoase cu colegii de orchestră - coarde, suflători, celestă - Mihai Cocea, pe care îl mai ascultasem și în recitaluri camerale alături de soția lui, pianista Oana Zamfir-Cocea, și în concerte simfonice în care nu rareori partida de violă, sau chiar el, avea de susținut fraze importante, a alunecat fără efort și fără convulsii peste registrele instrumentului. În Suita sa, Vaughan Williams impune violei o prezență constantă: de la început și până la sfârșit este, de-a lungul celor opt secțiuni din care e alcătuită, comentator, însoțitor și decorator al discursului orchestral, fie că vine cu scurte momente polifonice foarte reușite pe acest instrument melodic ori cu schimbări metrice bine accentuate într-un perpetuum mobile cu suișuri și coborâșuri melodice, fie că își amintește vreun colind de Crăciun, cântă câte o baladă, ori dă dovadă de virtuozitate în combinații de contratimpi românești cu sonorități jazzistic-americane.

Aplaudat călduros și din sală și de pe scenă - avea în mod evident, și pe bună dreptate, susținători numeroși de ambele părți ale podiumului de concert - Mihai Cocea a încheiat excelent prima secțiune a serii propuse de Brussels Philharmonic.

După pauză, un monument sonor despre care programul de sală spunea că este echivalentul acustic al Catedralelor Westminster și Notre-Dame: Simfonia a 7-a în Mi major de Anton Bruckner, o muzică optimistă în care nici partida corzilor grave din Brussels Philharmonic nu s-a dezmințit, nici suflătorii n-au șomat, iar timpanele, deși folosite cu extremă economie, au fost nici mai mult, nici mai puțin decât un adevărat star.

Simfonia aceasta, deși foarte frumoasă, cere multă concentrare, pentru că nu e nici melodioasă, și nici nu "se întâmplă", nu "au loc" lucruri în ea. Într-adevăr, ai impresia că ar trebui să ajungi la concluzia unei bucăți mai mari pentru ca să poți spune "aha, deci drumul muzical din spate la asta a dus". Dar și drumul, și pregătirile pentru acel "aha" sunt lungi: frazele sunt extinse, acumulările și amplificările muzicale sunt și cantitative, și de durată în timp, și de intensitate, totul durează, și finalurile de mișcare într-un, parcă, infinit crescendo, și momentele - impropriu spus, "momente" - de șoaptă. Iar dacă muzica spune mereu ceva, Bruckner, cu atât mai mult - de fapt, el afirmă: nu pune întrebări, nu povestește, nu propune și revine, ci afirmă, și poate de aceea e și atât de solicitant de ascultat.

Cei din Brussels Philharmonic au cântat cu evidentă plăcere sub conducerea lui Kazushi Ono, directorul lor muzical, care a pilotat întreaga desfășurare sonoră implicat până la ultima trăsătură de arcuș a instrumentiștilor, ca un supraveghetor de șantier care lucrează perfect după planurile arhitectului. Cum spuneam, în acest Bruckner mi se pare că trebuie să te afli vreun moment de final pentru ca expunerile anterioare să devină coerente, iar Kazushi Ono, ca singurul de pe scenă care a avut în permanență, cu adevărat, "viziunea de ansamblu", și-a îndeplinit foarte bine acest rol.

Foto: Bram van Eeno