Tristan şi Isolda de Richard Wagner

Teatrul Liceu din Barcelona

Sâmbătă, 31 ianuarie 2026

Distribuţie:

Tenorul Clay Hilley - Tristan

Soprana Lise Davidsen - Isolda

Mezzo-soprana Ekaterina Gubanova - Brangäne

Basul Brindley Sherratt - Regele Marke

Bas-baritonul Tomasz Konieczny - Kurwenal

Tenorul Roger Padullés - Melot

Tenorul Albert Casals - Un păstor

Baritonul Milan Perišic - Un cârmaci

Orchestra şi Corul (de bărbaţi) ale Teatrului Liceu din Barcelona

Dirijoare: Susanna Mälkki

Regia: Bárbara Lluch

(Photos by Sergi Panizo, courtesy of the Gran Teatre del Liceu, Barcelona) 

Ce bucurie extraordinară să te impresioneze o voce până la lacrimi! Am trăit clipe absolut fantastice, înălţătoare, la Barcelona, datorită extraordinarei soprane Lise Davidsen, care a debutat în Isolda pe scena Teatrului Liceu. Una dintre marile senzaţii ale lumii operei în ultimii ani, artista norvegiană în vârstă de 38 de ani a revenit pe scenă după o absenţă de aproximativ zece luni. În ianuarie anul trecut ea a anunţat că este însărcinată cu gemeni şi că se retrage temporar de pe scenă, ultima apariţie fiind în martie 2025, la Metropolitan din New York, în Fidelio de Beethoven. Tot la Met va merge şi după triumful de la Barcelona, pentru a evolua în aceeaşi partitură wagneriană, de data aceasta în compania tenorului Michael Spyres. Sunt încântată că vă putem oferi, în transmisiune directă, unul dintre aceste spectacole, în data de 21 martie 2026. Pentru că Lise Davidsen este o Isoldă absolut excepţională!

La Barcelona seria de spectacole cu opera Tristan şi Isolda de Richard Wagner a început în data de 12 ianuarie şi s-a încheiat pe 31 ianuarie 2026. Sunt foarte recunoscătoare Teatrului Liceu din Barcelona pentru invitaţia de a asista la ultimul spectacol din această serie!

Spectacolele au marcat mai multe momente importante - în afara debutului de rol al lui Davidsen, producţia a însemnat şi prima prezenţă feminină la pupitrul dirijoral (a Susannei Mälkki) într-o operă wagneriană la Liceu, precum şi o nouă montare, în regia Bárbarei Lluch.

Un debut mult aşteptat, atât de iubitorii muzicii lui Wagner, de admiratorii lui Davidsen, cât şi de artista însăşi, care a declarat că a aşteptat multă vreme să interpreteze acest rol. În trecut, în 2024, ea a cântat actul al doilea la München.

Una dintre vocile de referinţă ale momentului, menită să domine repertoriul dramatic pe parcursul unei cariere ce sperăm să fie extrem de longevivă, Davidsen l-a avut partener la Barcelona pe tenorul american Clay Hilley. Un artist cu foarte multă experienţă în partituri wagneriene, el a putut fi ascultat, în ultimii ani, atât în Tristan, cât şi în Erik din Olandezul zburător, în Siegmund din Walkiria, în Siegfried din Tetralogie, precum şi în rolurile titulare din operele Parsifal şi Tannhäuser. Un Heldentenor cu voce mai degrabă mică-medie (mai ales în comparaţie cu cea a partenerei sale!), dar foarte frumoasă, Hilley a mai cântat în trecut, în concert, cu Lise Davidsen, chiar la Barcelona. Cei doi au apărut în 2024 în faţa publicului în primul act din Walkiria de Wagner, cu Josep Pons dirijor. Un fel de preview pentru Tristanul de acum.

Deşi bun wagnerian şi foarte căutat la ora actuală mai ales în acest repertoriu, Clay Hilley mi-a părut insuficient şi neconvingător, atât vocal, cât şi ca joc scenic, în compania lui Davidsen. La nivel vizual este problematic şi faptul că artista norvegiană are o înălţime de aproape 1,90m, în vreme ce Hilley este mai degrabă scund şi corpolent. Un aspect pe care sunt sigură că l-am fi trecut rapid cu vederea dacă vocile ar fi fost pe picior de egalitate, ca aceeaşi putere de proiecţie peste orchestră. Experienţa lui Hilley în rolul Tristan, pe care l-a mai cântat, între altele, şi la Deutsche Oper din Berlin (instituţia în cadrul căreia este angajat), cu Donald Runnicles dirijor, s-a simţit, însă. Am auzit-o inclusiv în felul inteligent în care artistul în vârstă de 44 de ani a ştiut să se menajeze în primele două acte ale operei, păstrându-şi forţele pentru actul trei, final, care îi aparţine în mare măsură şi în care are de susţinut momente dificile şi de largă întindere, printre ele numărându-se şi Dünkt dich das? şi O, diese Sonne!

Foarte mult mi-a plăcut mezza Ekaterina Gubanova, nemaipomenită în Brangäne, (înlocuind-o pe Irene Theorin, anunţată iniţial, dar retrasă din motive de sănătate) prietena Isoldei, un rol pentru care este deja renumită la nivel internaţional. O voce bogată, egală, inteligent condusă, cu o foarte diversă paletă dinamică (un splendid moment a fost seraficul Einsam wachend in der Nacht din actul II al operei). Cântăreaţa rusă este şi o actriţă bună şi în general o prezenţă scenică foarte plăcută.

Distribuţia a fost completată de alte voci importante ale momentului: basul Brindley Sherratt a fost Regele Marke, într-o interpretare cu o dicţie excelentă şi o proiecţie foarte eficientă a sunetului în sală, cu joc scenic splendid şi atitudine adecvate rolului şi momentelor în care apare personajul; se poate însă ca artistul englez fie să nu fi fost într-o seară foarte bună, sau e posibil ca vârsta să îşi spună cuvântul (are 61 de ani), deoarece vocea, mai ales în registrul acut, a fost mată, lipsită de strălucire. Însă per total Sherratt mi-a plăcut.

O altă apariţie vocală impunătoare a fost cea a baritonului polonez Tomasz Konieczny, în rolul scutierului Kurwenal, iniţial mai puţin inspirat în primul act (probabil se menaja şi el pentru actul al treilea) dar apoi foarte bine în scenele din actul trei, în care are mult de cântat cu Tristan. Un actor foarte talentat (de altfel a studiat actoria şi a lucrat ca actor de film), Tomasz Konieczny este şi el unul dintre wagnerienii importanţi ai zilelor noastre, cu apariţii pe marile scene ale lumii, inclusiv în Festivalul Wagner de la Bayreuth. Cuvintele şi sensul acestora pare că primează în abordarea cântăreţului, pe care l-am simţit pe alocuri forţând uşor vocal, însă nu peste limitele bunului simţ sau ale vocii.

În alte roluri au evolut tenorul catalan Roger Padullés - în cavalerul trădător Melot, precum şi, în roluri foarte mici, tenorul Albert Casals -în dublu rol - Păstorul/Un Marinar şi baritonul Milan Perišić, foarte bun în intervenţia Cârmaciului.

Montarea, în regia Bárbarei Lluch este statică şi minimalistă, aproape lipsită de decoruri, bazându-se mai mult pe efectele create de splendidele costume (imaginate de Clara Peluffo) şi de designul de lumini (realizat de Urs Schönebaum, care semnează de altfel şi scenografia). Sunt puse astfel în prim-plan vocile (bune, respectiv foarte bune şi excelente) şi muzica în sine, extraordinar de intensă. Mi se pare că spectacolul funcţionează foarte bine, aşadar, ba mai mult, aş zice chiar că ar putea fi văzut chiar ca o reverenţă în faţa muzicii (lucru rar în zilele noastre!). Sincer, nu ştiu când au trecut cele peste patru ore de spectacol (aproape cinci, dacă socotim şi cele două pauze), întrucât am fost total fermecată de voci (în special a Isoldei) şi de atmosfera de pe scenă.

Nu ştiu cum aş simţi trecerea timpului în absenţa unei soprane ca Davidsen, care umple toată scena, cu vocea şi prezenţa ei, şi face totul deosebit de interesant. Davidsen, care a declarat recent, în timpul acestei serii de spectacole, că acesta este cel mai dificil lucru pe care l-a făcut vreodată, este absolut fenomenală! Vocea ei se face auzită fără nici un fel de probleme peste orchestra densă, chiar şi în momentele cele mai tensionate şi în nuanţele mari, umple toată sala, este o voce generoasă, egală, nemaipomenit de puternică, cu o putere extraordinară de proiecţie. În plus, artista este şi deosebit de inteligentă (lucru ce se aude mereu în cântat) şi o actriţă fantastică - în actul I dă viaţă unei femei puternice, dornice de răzbunare, apelând la culorile tăioase din glas şi la poziţii rigide ale corpului, în actul doi o vedem, prin contrast, comportându-se aproape ca o adolescentă îndrăgostită, mistuită de dragostea pentru Tristan, creând momente de rară subtilitate şi intensitate emoţională, cu glas senzual şi catifelat, cu multă blândeţe şi în postură; în vreme ce în actul trei întâlnim o femeie deja matură, în ciuda faptului că evenimentele s-au derulat foarte rapid, marcată de numeroase dificultăţi, dispusă să se sacrifice pentru un ideal. Interpretarea Lisei Davidsen este caracterizată şi de o extraordinară precizie intonaţională, venită şi dintr-un foarte fin simţ al înţelegerii armonice.

Iată, un adevărat tur de forţă pentru soprana norvegiană, dacă ne gândim că Isolda cântă aproape non-stop în primele două acte, dar trebuie să-şi păstreze energie şi pentru momentul final, sublimul Mild un leise, ce încheie opera şi rezolvă, în sfârşit, celebrul acord Tristan, prezentat încă de la începutul operei, în Preludiu. Un acord care a revoluţionat lumea muzicii şi care în această partitură este legat de o permanentă stare de tânjire, de dorinţă neîmplinită, legat în mod simbolic, desigur, şi de ideea de moarte.

Costumele sunt splendide şi susţin trăirile personajelor. Isolda e îmbrăcată în alb în actele întâi şi trei, respectiv în roşu în actul doi, în timpul duetului de dragoste cu Tristan. În primul act o vedem pe Isolda în rochie de mireasă, pe vas, în drumul ei înspre Regele Marke, căruia i-a fost promisă şi căruia îi este "livrată" de către cavalerul Tristan. Veşmântul este superb, cu un corset-platoşă, care o arată pe Isolda cea războinică, dornică de răzbunare, puternică, cu voce tăioasă ca lama, pregătită să-l ucidă pe Tristan, care o ignoră, până la un punct, când este somat de prinţesă, care îi dea să bea ceea ce pretinde că ar fi o poţiune de împăcare, o poţiune despre care ea crede că este otravă, o licoare pe care însă Brangäne a înlocuit-o cu una de dragoste. În actul doi Isolda este îmbrăcată într-o rochie de un roşu intens, traversată de nişte cusături-accent ce dau o notă senzuală apariţiei; aici glasul este satinat, blând şi senzual, în timpul celui mai amplu duet de dragoste din istoria operei (durează aproximativ 25 de minute, întinzându-se pe aproape întreaga durată a actului doi). Pe scenă se află doar o banchetă, în mijloc, iar în dreapta focul, pe care Isolda îl va stinge, semnal pentru Tristan să se apropie de ea. În timpul duetului O sink hernieder, Nacht der Liebe, această banchetă roteşte cu cei doi îndrăgostiţi pe ea, în timp ce pe cortina neagră sunt proiecte din ce în ce mai multe lumini, menite să creeze senzaţia unui cer înstelat, un moment încărcat de magie, în care cei doi amorezaţi îşi cântă iubirea infinită. În actul doi şi Tristan este îmbrăcat în roşu, având o jachetă de piele purpurie, iar părul îi este lung şi despletit. În actul final Isolda apare într-o rochie vaporoasă albă, cu aceleaşi sclipiri argintate pe care le-am văzut în actul întâi, acolo ca nişte zale, aproape ca o armură, aici infinit mai discrete şi delicate, ca o adiere fină, susţinând ideea de fragilitate extremă, de vulnerabilitate, deschidere, inocenţă şi sacrificiu. Jocul scenic al sopranei norvegiene este firesc, lipsit de afectările tipice lumii operei, obositoare şi lipsite de credibilitate. O încântare!

În actul trei suntem în tărâmul întunecat al lui Tristan. Eroul, înjunghiat la finalul actului secund de trădătorul Melot, care a descoperit taina îndrăgostiţilor şi l-a anunţat pe Regele Marke, zace pe un pat care arată mai degrabă a stâncă, deasupra lui plutind o lună neagră ce are şi efect de oglindă. Din nou, soluţii simple şi eficiente, din punctul meu de vedere, lăsând muzica pe locul întâi.

Toate spectacolele au fost dirijate de finlandeza Susanna Mälkki, una dintre cele mai apreciate şefe de orchestră ale momentului, care pe mine, însă, nu m-a convins, în viziunea ei interpretativă plată şi rece. Preludiul operei a fost static, neinteresant, lipsit de intensitatea necesară, de acea ardoare tipică partiturii. Această amprentă dirijorală s-a făcut simţită pe tot parcursul spectacolului, şi chiar şi în Mild und leise aproape că a lipsit un punct culminant, din cauza acestei atitudini foarte detaşate a dirijoarei. Am apreciat, în schimb, felul în care a susţinut şi urmărit cântăreţii pe parcursul serii, lucru demn de laudă! Orchestra a sunat foarte bine, ordonat şi precis, însă cu foarte rare momente de plinătate sonoră (am fost mulţumită şi impresionată de actul secund). Senzaţia a fost de frână permanentă pusă în faţa unor dezvoltări sonore fireşti, care decurg din partitura lui Wagner, în care pot fi auzite şi foarte multe clipe sublime din Liedurile Wesendonck, la care compozitorul lucra în paralel cu Tristan, şi care i-au servit drept un soi de schiţe pentru câteva dintre cele mai importante leitmotive ale operei. Menţionez aici şi corul instituţiei catalane (partea masculină), pregătit de Pablo Assante, care a sunat foarte bine şi compact în actul întâi, în singura şi scurta apariţie.

Dragostea absolută, moartea, sacrificiul şi magia, câteva dintre cele mai iubite teme ale lui Wagner, sunt duse la paroxism în această deopotrivă senzuală şi spirituală creaţie a sa. Deznodământul operei este tragic, cu ambii îndrăgostiţi stinşi din viaţă; un final cu atât mai amar cu cât Regele Marke, aflând de la Brangäne adevărul despre poţiunea de dragoste, îi iartă pe cei doi tineri, însă prea târziu. O tragedie veche de secole, inspirată de povestea de secol 12 Tristan şi Iseult de Gottfried von Strassburg, reînviată la Barcelona de câteva dintre cele mai valoroase voci ale momentului, dintre care una a strălucit de la mare depărtare.