La început de mai, activitatea dirijorului Cristian Badea se dovedeşte a fi deosebit de intensă la pupitrul Filarmonicii bucureştene, unde este, de o vreme, dirijor principal, susţinând, întâmplător sau nu, patru concerte în două săptămâni consecutiv, ba chiar şi o conferinţă de presă.

Cota de interes a programelor propuse la început de mai a fost dată (şi) de invitarea violonistului Ştefan Tarara - câştigătorul Premiului I la Concursul "Enescu" ediţia 2014 -, apărând astfel în stagiunea din România (fiind stabilit în Germania, ţară pe care a şi reprezentat-o în competiţie), din nou alături de orchestra care, în acea finală, îl acompaniase în Concertul de Ceaikovski. De această dată a optat pentru Simfonia spaniolă de Lalo, partitură care solicită, de asemenea, sensibilitate şi temperament, solistul cucerind şi acum prin sunetul rotund şi cald, prin frazarea elegantă şi perfect adaptată discursului melodic filigranat, desenat cu fineţe, rigoare, incisivitate şi nerv, evitând să cadă în capcana (sau tentaţia) apropierii de maniera lăutarilor, reuşind însă reflectarea pregnantă a spiritului iberic, alternând momentele de lirism cu cele impetuoase; şi totul într-un demers firesc, extrem de cursiv şi echilibrat, fără a încerca să epateze sau să demonstreze "ceva", fără intensităţi subliniate sau excese interpretative. Nu ştiu dacă se poate vorbi despre anvergură sau mai curând despre o anume încărcătură interioară, pare că sunetul său nu este prea amplu, dar expresivitatea şi rezolvarea dificilei scriituri cu rafinament şi fluenţă, impecabil şi în plan tehnic, au convins, încă o dată, că este un violonist de marcă, stârnind, pe bună dreptate, entuziasmul publicului; iar cele două bisuri contrastante au fost interesante tocmai pentru că au reliefat performanţa sa în jocul solicitant, uneori năucitor, imaginat de Paganini, precum şi, la polul opus, liniştea şi linia generoasă conferită Partitei de Bach, departe de ascetismul cu care mulţi (încă) o tratează. Firesc, numeroşi spectatori au dorit să obţină autografe pe noile sale CD-uri, puse în vânzare în rotonda Ateneului.

Orchestra a fost un partener la fel de strălucitor şi maleabil, lucrarea spaniolă fiind deosebit de ofertantă şi pentru ansamblul care a abordat, în deschidere, piesa Lumina drumurilor de Ulpiu Vlad, concepută prioritar în tonuri estompate, ca de poveste, întrerupte de secvenţe în forte, apelând la o percuţie bogată şi la alămuri, într-o textură unitară şi accesibilă celor atraşi de paginile melodioase; probabil printr-o coincidenţă (sau nu...), programul a stat, în mare parte, sub semnul pregnantei influenţe folclorice, pentru că opusul de Lalo se raportează şi se inspiră din melosul şi ritmurile din Peninsulă, iar Simfonia nr. 9 Din Lumea Nouă de Dvorak, prezentată după pauză, este permanent traversată de sonuri ce trimit la poezia uşor nostalgică sau la robusteţea muzicii cehe, deşi, paradoxal, titlul sugerează ecouri şi rememorări din perioada în care compozitorul s-a aflat în America. Deosebit de îndrăgită, dar destul de rar inclusă în repertoriul curent, Simfonia a beneficiat, în versiunea din acele seri, de o interpretare superbă, pentru că ansamblul a evoluat, în general, cu o acurateţe şi o implicare aparte, omogen şi dens, cu solo-uri bine realizate în dialoguri suple şi precise, cu suprafeţe transparente sau explozii în apoteoză subliniate şi prin apelul generos la alămuri, răspunzând cerinţelor dirijorale ferme şi nuanţate; şi l-am redescoperit pe Cristian Badea, aşa cum îl văzusem în anii '90, cu o gestică largă, urmărind frazele ample şi construcţia logică a întregului, atent la detalii, la reliefarea fiecărei teme, a fiecărei intervenţii instrumentale, planurile şi paleta coloristică bogată ţesând o atmosferă specială, încărcată şi vibrantă, etalând o trăire ardentă (reală sau... gândită); iar "rezultanta" a fost impresionantă, captivând ascultătorii, aplauzele şi ovaţiile (nu doar) de la final confirmând impactul puternic determinat de o tălmăcire cu adevărat de clasă, aşa cum nu am mai ascultat de multă vreme. Cu siguranţă şi orchestra Filarmonicii s-a simţit bine şi s-a regăsit în acea manieră interpretativă, ceea ce s-a auzit şi... s-a văzut din plin.