Brazilia a primit jazz-ul pentru a-l îmbina cu samba, dăruind lumii bossa-nova. În acelaşi timp, America a primit mulţi muzicieni brazilieni care au influenţat peisajul. La începutul anilor '80, mediul muzical american, cel al instrumentiştilor, predominant masculin, a fost "tulburat" de o atrăgătoare prezenţă blondă din Brazilia care-şi dorea o carieră de scenă şi studio, cot la cot cu cei mai grei muzicieni ai momentului. A fost primită cu prietenie, dar nimeni nu ştia de fapt cu ce capacitate muzicală are de-a face decât în momentul în care s-a aşezat la pian şi i-a lăsat pe toţi pe gânduri, convinşi că aparenţele înşală. De atunci, Eliane Elias reprezintă una dintre cele mai puternice voci braziliene ale jazz-ului contemporan, un instrumentist redutabil, trecut şi prin densitatea unor grupuri de genul Steps Ahead şi sublim articulată într-o discografie impecabil alcătuită şi o prezenţă scenică imposibil de neglijat. Cam tot ce apare sub numele Eliane Elias, poartă prin pian şi voce marca unic colorată a muzicii braziliene."Dance of Time" este o apariţie aşteptată şi pe deplin savurată, un album inspirat şi evoluat în plan muzical, menţinând acelaşi nivel al excelenţei, adresând unui public extins ceea ce de obicei se ascultă într-un cerc mai selectiv: muzica fără impurităţi, impecabil şlefuită de cei mai buni artişti.

Nu ştiu cât este de răspândit numele David Gilmore, sau în câte variante poate fi scris, dar e clar că în muzică e bine să fim atenţi şi să facem o distincţie clară între David din Cambridge, chitaristul grupului Pink Floyd şi senzaţionalul chitarist de jazz din Cambridge, Massachussets. Dacă numele lor sună aproape identic, diferenţa clară se face în momentul audiţiei, când găsim două exprimări muzicale total diferite. David Gilmore şi-a format stilul la New York, influenţat de Joe Lovano şi Jim McNeely şi a devenit un foarte căutat chitarist de studio, înregistrând pentru Trilok Gurtu, Steve Coleman, Randy Brecker sau Elton John şi lucrând la propria-i discografie, din ce în ce mai serioasă. Prin "Transitions", albumul apărut în 2017, David Gilmore aduce un omagiu celor dispăruţi precum Bobby Hutcherson, Toots Thielemans şi Victor Bailey, dar şi câtorva venerabili continuatori, pe numele lor Annette Peacock şi Hermeto Pascoal, interpretându-le muzica, alături de câteva compoziţii proprii. Spaţiile acustice sunt la fel de bine acoperite precum cele amplificate, expunând tonul atractiv, curat şi personal al chitarei, inspiraţie în improvizaţie şi atenţia concentrată pe fiecare stil în parte. Pentru că de stil vorbim, desfăşurat cu distincţie pe parcursul unui recital bun şi cuprinzător.