Cronici Înapoi

Rafinament și eleganță la Academia Sighișoara

Publicat: miercuri, 5 August 2015 , ora 13.07

Extrem de variat, programul propus, seară de seară, în cadrul Academiei din Sighișoara, a continuat cu o întâlnire specială cu muzica franceză și, din nou, cu opusuri de la începutul veacului XX, aspect ce pare să constituie unul dintre obiectivele importante ale actualei ediții.

O sală arhiplină a ascultat, pentru început, o superbă lucrare - Ma mere l'oye -, dar într-o variantă prea puțin abordată la noi - cea pentru pian la 4 mâini, beneficiind de o interpretare "de zile mari", tinerii Benjamin Engeli și Anton Kernjak reușind să se relaționeze impecabil, completându-se astfel încât spectatorii aveau impresia că ascultă un singur pianist; iar fiecare secțiune a avut un contur bine definit, o altă culoare expresivă, realizând o transparență de mare finețe, sugerând imagini sau "personaje" cu o eleganță și o delicatețe încântătoare, ca un filigran care ne-a purtat în lumi de poveste, în spații orientale sau în "grădina feerică" ce a încheiat, printr-un crescendo subtil gradat, o creație de factură impresionistă, căreia artiștii i-au conferit un plus de frumusețe.

Rămânând în "zona" primilor ani din secolul trecut, dar și a rafinamentului, celebra Suită populară spaniolă de De Falla a fost prezentată de violonista Adelina Oprean în compania aceluiași redutabil pianist Anton Kernjak, prelungind atmosfera plină de poezie și sensibilitate, în nuanțe estompate, delicate și evocatoare, încărcate de inflexiuni iberice, nostalgice sau dansante, într-un discurs echilibrat, logic și suplu, realizat cu acuratețe, exceptând, poate, Jota finală. Aceiași interpreți au "atacat" apoi o partitură de factură total diferită, compusă la sfârșit de veac XIX - Sonata de Franck -, dând posibilitatea și pianistului să se desfășoare în secvențe generoase, cu un tușeu rotund și o suplețe pe claviatura cu totul remarcabile, susținând deopotrivă demersul complex al violonistei care a optat pentru o versiune mai lirică, subliniind latura meditativă și introspectivă a lucrării, evitând poate voit exploziile și derulările încărcate de strălucire temperamentală; și am avut prilejul să constat - a câta oară? - că un opus poate fi abordat în maniere extrem de diferite, în raport cu personalitatea fiecărui solist. De această dată am urmărit o interpretare sensibilă, în contururi clare, mizând mai curând pe reliefarea liniilor de finețe specifice muzicii franceze, a tentei romantice regăsite din plin în binecunoscuta Sonată, renunțând la momentele de anvergură, preferând latura "intimistă", într-o tratare cumva miniaturală. Desigur, publicul a aplaudat îndelung (și) această modalitate de interpretare, trecând în plan secund impuritățile sau incertitudinile intonaționale sau tehnice, bucurându-se în primul rând de farmecul unei lucrări întotdeauna de succes.

Și a doua zi am rămas în lumea muzicii secolului XX, prin lucrări oferite de ansamblul "Archita" alcătuit din profesori ai Academiei, parte dintre ei perfecționându-se, cu ani în urmă, chiar la Sighișoara, cu… actualii colegi; în caietul-pogram se precizează fapul că denumirea a fost inspirată de "archi", termen uzitat în preclasicism pentru instrumentele cu corzi, întâmplarea făcând că în apropierea cetății să se afle localitatea… Archita! Pentru început am ascultat Două mișcări pentru cvintet de coarde de Zemlinsky, partitură scrisă pe când era foarte tânăr, alternând secțiunile agitate, cu tentă dramatică și cele calme, cu linii melodice aproape pastorale sau vârtejuri poate dansante, într-o textura compactă din care e desprindeau scurte intervenții solistice, publicul descoperind astfel o lucrare interesantă, deosebit de bine interpretată de violoniștii Alexandru Gavrilovici și Andrea Ducă, violiștii Vladimir Lakatos și Traian Boală, violoncelista Katharina Moser. A urmat însă o piesă pentru contrabass solo - Hommage a Bach de Zbinden -, pornind de la sobrietatea și expunerea lentă, cu o parte mediană rapidă și dificilă, cumva în spiritul unei Pârtite bachiene, privită prin prisma creatorului anilor '60, punând în valoare performanță tehnică și măiestria tânărului Magor Szasz (încă student la Nurnberg, venind din 2006 la Academie pentru a lucra cu Botond Kostyak, devenind, în 2014, prim-contrabasist al Orchestrei din Berna, Elveția). L-am regăsit apoi în Rapsodia de Frank Martin, cântată alături de aceiași violoniști și violiști de mare calitate, aducând și de această dată structuri dense, scurte desene solistice, dialoguri în sonuri grave, linii frânte și mai ales ritmuri incisive, percutante, culminând în avalanșa din final.

Cu siguranță, punctul culminant al serii a fost sextetul Noapte transfigurată de Schonberg, opus datând din 1917, deci din perioada premergătoare experimentelor sale ce aveau să bulverseze întreaga concepție și tehnică de compoziție din deceniile ce au urmat. Viorilor, violelor și violoncelistei elvețiene li s-a alăturat violoncelisul Stephane Giampellegrini, reușind o omogenizare și o coordonare uimitoare, țesând atmosfera când apăsătoare sau misterioasă, când învolburată sau "de vis", cu pagini dramatice asemeni unui strigat sau încărcate de poezie, cu suprafețe generoase sau transparente, totul stingându-se în liniștea suspendată a ultimelor măsuri. Și trebuie să recunosc faptul că m-a fascinat tălmăcirea conferită partiturii, instrumentiștii reliefând extrem de plastic bogăția și frumusețea unei lucrări complexe și solicitante, cu o paletă expresivă redată aproape "vizual" de către artiști îndrăgostiți de muzică bună, implicându-se cu plăcere și pasiune în fiecare piesă abordată, convingându-i și pe cei mai reticenți spectatori că Schonberg a scris și pagini superbe, cuceritoare pentru orice meloman… adevărat. A fost o interpretare de referință, iar aplauzele (din nou) scandate și îndelungi au dovedit că publicul s-a lăsat captivat, datorită nivelului artistic al ansamblului, chiar și de o creație "modernă", care poate să fie accesibilă și de mare rafinament.

Anca Florea