Dintr-un manual de estetică răsfoit acum peste 30 de ani, am reţinut următorul principiu al receptării gestului artistic: să participi, ca spectator şi beneficiar, fără prejudecăţi şi aşteptări. M-a uimit atunci atât evidenţa adevărului său, cât şi naivitatea de a crede că îl poţi practica în mod curent. Cu cât ai mai multă experienţă în relaţie cu muzica, în cazul de faţă, cu atât ceea ce ai trăit deja se întoarce mai mult împotriva premizei de inocenţă - care e bine, într-adevăr, să te însoţească ori de câte ori intri într-o sală de concert.

M-am bucurat însă că atuul acestui soi de prospeţime a fost cu mine, în bună măsură, în seara de joi, 24 septembrie 2026, la Ateneu. Am ales recitalul lui David Kadouch mizând pe intuiţia că, deşi e departe de notorietatea Khatiei Buniatishvili, şi ea prezentă în Bucharest International Piano Festival, ediţia I, alegerea sa ca invitat are argumente solide, ce merită cunoscute mai ales în absenţa unei aure de popularitate care să-l preceadă. Tot ce am reţinut, căutând rapid câteva informaţii chiar înainte de a începe recitalul, a fost Franţa ca spaţiu al formării, ca şi prezenţa lui Daniel Barenboim drept personalitate-cheie în devenirea lui artistică.

Începând să cânte însă, am realizat că influenţa esenţială a lui Barenboim, recunoscută de Kadouch, ţine de un plan muzical larg şi profund şi mai puţin de pianistica în sine: din primele minute, nota întregii atmosfere din sala Ateneului a fost de suspendare lirică, de interiorizare relaxată. Cele 3 nocturne op. 9 de Chopin (1832) au oferit prilejul unei reverii de sonorităţi, culori şi stări în care David Kadouch a reuşit magia de a te convinge că pianul nu e defel un instrument al sunetului obţinut mecanic, percusiv; ci că este prelungirea organică a unor gânduri sonore fluide, poetice, pe care el are capacitatea de a le materializa pentru noi, cei din sală.

Dacă lumea nocturnelor lui Chopin este sinonimă cu intimismul, interiorizarea şi lectura în nuanţe adecvate caracterului lor implicit, următoarele două partituri, purtând semnătura giganticului virtuoz Franz Liszt, păreau să anunţe un moment de descătuşare a energiilor asupra claviaturii. Nu a fost cazul, deşi adecvarea tehnică la rigorile textului celor două opusuri s-a dovedit impecabilă. David Kadouch ni l-a redat pe Liszt în aceeaşi cheie a comunicării neostentative, bine temperate, în care ştie să te ghideze cu firesc, relaxare şi mai ales cu o stăpânire deplină a acestui univers pianistic, într-un mod opus tentaţiei de a etala forţă, adrenalină, tensiuni exterioare paroxistice şi ritmică trepidantă. Kadouch a trecut la construcţia meditației profunde asupra durerii din Weinen, Klagen, Sorgen, Zagen S. 179 (1859), după Johann Sebastian Bach, moment urmat de Réminiscences de "Lucia di Lammermoor", S. 397 (1836), care transformă personaje, arii și situații dramatice din creaţia operistică a lui Donizetti într-un discurs pianistic de mare spectaculozitate. Şi de această dată a ocolit tentaţia sportivităţii, alegând să scoată la lumină caracterul cantabil, cursiv, farmecul belcantoului.

Încheierea primei părţi a recitalului a aparţinut tot lui Chopin prin Balada a IV-a (1842), cu acel zbor fragil şi aparent imponderabil, care în versiunea sa a lăsat impresia că delicateţea inefabilă este susţinută de un eşafodaj de gândire şi stăpânire pianistică fără fisură.

După pauză, David Kadouch a revenit cu Ravel: Jocuri de apă (1901), partitură interpretată hipnotic, cu fluiditatea şi strălucirea ei suspendate între senzual şi contemplativ, adevărată semnătură a coloristului Ravel şi, în egală măsură, probă a capacităţii interpretului de a aduce la viaţă întregul potenţial al acestei scriituri atât de particulare şi solicitante. Apoi, ludicului din Jocuri de apă i-a opus lumea enigmatică şi introspectivă din Păsări triste, al doilea moment al suitei Oglinzi (1905), pentru ca secvenţa franceză a recitalului să se încheie cu Barcarola nr. 1 (1880) de Gabriel Fauré, revenire la spaţiul tihnit-melancolic, cu toată tentaţia de a te pierde în el.

Într-un program dedicat preponderent romantismului, cu incursiuni în universul impresionist al lui Ravel, Excursions op. 20 de Samuel Barber (1944) a reprezentat doar în aparenţă o abatere de la cursul general. Alegerea a fost, în schimb, relevantă pentru disponibilitatea lui Kadouch de a miza şi pe partituri mai puţin frecventate, dar şi pe modernitate. Pianistul a avut din nou ocazia să deseneze imagini sonore cu paletarul pianului, numai că, de această dată, Barber nu mai porneşte de la apă, lumină ori cântecul păsărilor, ci de la ritmul și idiomul muzical american. Excursions a fost şi singurul moment al serii în care protagonistul a apelat la suportul partiturii.

Finalul i-a fost dedicat lui Piotr Ilici Ceaikovski, mai întâi prin parcursul aproape rapsodic din Dumka op. 59 (1886)' ce porneşte de la melancolia meditativă a cântecului popular și ajunge la exuberanța dansantă. Ultima lucrare, Parafrază de Percy Granger după "Valsul florilor" de Piotr Ilici Ceaikovski (cântată în premieră în 1901), a venit ca o culminaţie firească a întregului recital. Nici acest moment nu a devenit o ocazie de asalt asupra clapelor. Kadouch a conceput, mai degrabă, un balet perfect coordonat al planurilor melodice şi armonice, al polifoniilor orchestrale care abundă într-una dintre cele mai solicitante şi spectaculoase partituri ale literaturii pianistice. Din nou, impresia dominantă a fost de eleganţă, claritate şi echilibru al concepţiei, chiar şi în acest text muzical predispus prin însăşi densitatea lui la o apoteoză sonoră.

Singurul bis a fost unul al lirismului baroc: Menuet în sol minor de Georg Friedrich Händel - Wilhelm Kempff.

Remarcabil prin omogenitate, nivelul strălucit al pianisticii, siguranţa echilibrului stilistic şi maturitate naturală a exprimării muzicale, David Kadouch a oferit acel spectacol rar al muzicii care trece de la interpret la ascultător ca gest de comunicare elevată prin discreţie şi rafinament. Este unul dintre acei artişti autentici şi neostentativi care asigură muzicii pe care o creează vitalitatea firescului. Are, în plus, darul nu tocmai comun în prezent de a transfigura în expresie pură sonoritatea unui instrument predispus la incisivitatea atacului de sunet. La Kadouch, acest dat se topeşte în planuri sonore cu o vocaţie pronunţată a orizontalităţii. Până şi mişcarea mâinilor lui pe pian sugerează această eleganţă fluidă, mai degrabă desfăşurată în plan orizontal decât preocupată să exhibe verticalitatea gestului şi energia lui.

Între virtuţi, poate cea mai rară este aceea de a nu abandona nicio clipă drumul prin care mecanismul şi tehnica devin poetică muzicală, culoare, emoţie şi, de ce nu, experienţă spirituală.

Ce i s-ar putea reproşa? Poate faptul că, odată obişnuit cu acest confort al stilului său remarcabil, nu te mai aştepţi la surprize, la nebănuit, la turnuri imprevizibile. Kadouch nu pare interesat să destructureze relaţia de armonie pe care o stabileşte cu textul, stilul şi autorul şi pe care o controlează ireproşabil. Nu simte nevoia să evadeze din spaţiul pe care îl stăpâneşte magistral, iar ascultătorul, prins la rândul lui în aceeaşi logică a armoniei, nu resimte nici el nevoia să o facă. În ceea ce ştie şi demonstrează însă, David Kadouch se dovedeşte un magistru contemporan al pianului, capabil să aducă în prezent o mare tradiţie: aceea a rafinamentului francez în interpretare. Vizibilitatea şi popularitatea sa sunt cu mult sub nivelul pe care arta lui îl justifică. În ceea ce mă priveşte, îl recomand celor care vor să regăsească, într-o modernitate saturată de tentaţii sonore şi de derizoriu, puterea de seducţie a muzicii pentru pian.

Născut în 1985, Kadouch și-a început studiile la Conservatorul din Nisa, cu Odile Poisson, iar la 14 ani a fost admis la Conservatorul Național Superior din Paris, la clasa lui Jacques Rouvier. Și-a continuat formarea la Școala Superioară de Muzică Reina Sofía din Madrid, cu Dmitri Bashkirov, perfecționându-se ulterior în masterclass-uri cu Murray Perahia, Maurizio Pollini, Maria João Pires, Daniel Barenboim și chiar cu Itzhak Perlman.

La 13 ani, a câștigat Young Talents Competition de la Milano, iar în 2005 a devenit laureat al Concursului Internațional Beethoven de la Bonn. Pentru ca în 2009 să se claseze pe locul al patrulea în cadrul Concursului Internaţional de la Leeds. A fost distins, de asemenea, cu titlul "Revelaţia tânărului talent" în 2010 - Victoires de la Musique Classique și a devenit "Tânărul artist al anului" în cadrul Premiilor ICMA, un an mai târziu.

Cronică realizată cu sprijinul Asociației Prietenii Radio România Muzical și Square 7, part of M Core

Credit foto: Andrada Pavel