Serghei Prokofiev - Simfonia a VII-a op. 131 în do diez minor.

Album în premieră, lansat în 17 aprilie 2026

Gianandrea Noseda este de 10 ani dirijor principal invitat al Orchestrei Simfonice din Londra, realizând împreună proiecte de o mare relevanță, dincolo de concertele stagiunilor și turneele efectuate pe trei continente. Astfel putem vorbi despre o discografie impresionantă ce reține cele 15 Simfonii de Dmitri Șostakovici, Suita "Tablouri dintr-o expoziție" de Modest Mussorgsky, Requiem-ul de război de Benjamin Britten, Requiem-ul de Giuseppe Verdi și integralele Simfoniilor de Serghei Prokofiev și Piotr Ilici Ceaikovski, aflate în curs de finalizare. Astăzi ne oprim la Simfonia a VII-a op.131 în do diez minor de Serghei Prokofiev, o înregistrare live lansată în 17 aprilie sub sigla proprie a ansamblului britanicLSO Live. Doar Simfonia a II-a în re minor își asteaptă lansarea în luna noiembrie pentru a fi încheiată această integrală Serghei Prokofiev, întreaga colecție urmând a fi prezentată anul viitor.

Revin la ultima Simfonie compusă de Serghei Prokofiev cu un an înainte de a se stinge din viață. Numită și "Simfonia copiilor", având în vedere că a fost comandată de un post de radio dedicat copiilor, lucrarea este descrisă ca o reflecție nostalgică asupra anilor tinereții. Este traversată de un sentiment al inocenței, de unele nuanțe de melancolie care răzbat adesea în substratul sonor, la final evocând subtil bătăile inimii, ca și când Prokofiev și-ar fi luat rămas bun, într-un gest premonitoriu. În acest registru se înscrie noua versiune a Orchestrei Simfonice din Londra și a dirijorului Gianandrea Noseda. Caracterul melancolic al primei părți contrastează cu Allegretto-ul (partea a II-a), un vals luminos, cantabile, imprimând strălucire și un caracter percusiv însă lipsit de agresivitate. Remarcăm pianul integrat în orchestră, glokenspielul, xilofonul, tamburina, o întreagă percuție conturând sonorități specifice. Finețea planurilor, coerența discursului, detaliile reliefate cu o precizie infinitezimală, confirmă valoarea acestei Orchestre Simfonice din Londra care de fiecare dată ne oferă lecturi de neuitat. Andantele espressivo - partea a III-a a Simfoniei completează tabloul imaginat de Prokofiev cu o evidentă emoție și cursivitate în conturarea frazelor, într-un registru nostalgic, întrerupt însă de inflexiuni jucăușe, ca și când amintiri luminoase își găsesc locul într-un memento involuntar. Finalul ne reamintește distinct profilul stilistic al creatorului rus evocând într-un carusel de ritmuri și culori, această unică lume a copilăriei, surprinzătoare, fantezistă, captivând prin umor și creativitate. Remarcăm toată această bogăție a culorilor timbrale, ritmul atrăgându-ne într-un șuvoi nesfârșit de efuziuni debordante, lăsând ca ultim gest sonor, același ticăit al ceasului, sau de ce nu, ultime bătăi ale inimii.

Un gând al dirijorului Gianandrea Noseda la final, un maestru mereu preocupat "să găsească adevărul ascuns dincolo de note, să rezolve o enigmă, să fie absorbit de muzică astfel oferind ceva concret orchestrei, care chiar dacă interpretează o lucrare de zeci de ori, cu diferiți dirijori, întotdeauna poate descoperi un element, un motiv care o poate surprinde", cu atât mai mult cu cât Orchestra Simfonică din Londra este, dincolo de valoarea sa, un ansamblu căruia îi place să fie provocat, să descopere de fiecare dată noi idei. Valabil și în cazul Simfoniei a VII-a op.131 în do diez minor de Serghei Prokofiev.