Cronici Înapoi

Opera 'Nasul' de Șostakovici pe scena de la MET Live in HD

Publicat: miercuri, 6 Noiembrie 2013 , ora 8.12
În de acum bine-cunoscuta sală din complexul The Light Cinema din Liberty Center, am urmărit o nouă transmisie directă de la Metropolitan Opera House din New York în cadrul proiectului MET Live in HD. Din păcate, la București, au fost foarte puțini interesați de una dintre cele mai remarcabile partituri de teatru liric din toate timpurile, opera Nasul de Dmitri Șostakovici, montată pe una dintre cele mai importante scene de operă din lume. Informațiile însă susțin că, de fapt, milioane de melomani au urmărit transmisia în cele 1.900 de săli de cinema și de teatru din 64 de țări.

Aproape două ore fără pauză durează spectacolul cu Nasul de Sostakovici (în concepția compozitorului, trei acte) pe scena de la Metropolitan. Premiera - o coproducție între MET, Opéra National de Lyon și festivalul Aix en Provence - a avut loc în 2010 și a fost un eveniment răsunător în viața muzicală internațională. O partitură dificilă dar reprezentativă pentru secolul XX într-o montare uluitoare, în care imaginația supune tehnica de scenă la grele încercări. Echipa de producție a fost alcătuită din celebrul artist vizual sud-african William Kentridge, secondat de Luc De Wit, Sabine Theunissen, Greta Goiris, Catherine Meyburgh și Urs Schönebaum. Din numeroasa și excelenta distribuție a spectacolului, pe care l-am urmărit în transmisie directă sâmbătă, 26 octombrie 2013, au făcut parte tenorul brazilian Paulo Szot (Kovalyov), tenorii ruși Andrey Popov (Inspectorul de poliție) și Sergei Skorokhodov (Ivan), tenorul Australian Alexander Lewis (Nasul) și soprana chinezoaică Yang Fang (fiica doamnei Podtochina). Orchestra MET-ului a fost dirijată impecabil de maestrul Pavel Smelkov.

Spectacolul este practic… o operă de artă vizuală marca William Kentridge. Artistul își însoțește de obicei expozițiile cu adaos sonor, de astă dată, "expoziția" Nasul de pe scena de la MET a luat forma unui spectacol de operă cu muzica semnată de un Șostakovici genial, în vârstă de 22 de ani. În paralel, în momentul premierei din 2010, MoMa (Museum of Modern Art) prezenta o retrospectivă William Kentridge, care susținea și demonstra ideea că artistul este nu numai un creator plastic/vizual de profundă, amplă și mai ales originală respirație, dar și un curajos și mai ales responsabil deschizător de drum în direcția refacerii și reinterpretării, cu o luciditate zdrobitoare, a adevărurilor majore din istoria omenirii - în cazul de față istoria Rusiei în general și cea a avangardei ruse, în special. Uzând de tot ce îi poate sta la dispoziție - teatru, spectacol, mișcare, muzică, animație, film, grafică, toată arta generic numită digitală... Kentridge vorbește, tuturor celor care doresc să îl asculte, despre istoria unei Europe bulversate căreia perspectiva îndepărtată a unui artist nativ sud american îi conferă adevăr cu transparență de cristal.

Nuvela lui Gogol (1836) a furnizat în contextual dat, materia primă ideală, de o generozitate practic fără de limite, care l-a inspirat pe cel care a dorit să fie, în egală măsură, producător, regizor, scenograf și creator de costume, căruia i s-a oferit șansa de a susține vizual o satiră a timpurilor domniei țariste într-un St. Petersburg dominat de o clasă mijlocie de slujbași cu aparent mici dar de fapt mari orgolii și o omniprezentă poliție politică. Aici se poate întâmpla… orice. Astfel încât într-o dimineață, Kovaliov, un modest slujbaș la stat, se trezește fără nas. Dispariția nasului poate fi pusă oarecum pe seama frizerului Ivan Yakovlevich care, din neglijență, l-ar fi tăiat și care îl găsește într-o bucată de pâine pe care dorește să o mănânce la micul dejun. Speriat, încearcă să scape de mica bucată însângerată de carne. Vrea să o arunce pe stradă, dar un polițai observă și îl împiedică; vrea să o arunce în Neva, dar este observat de un alt polițai. Și aici încep aluziile politice - se pare că în St. Petersburgul lui Gogol, poliția împânzea orașul observând tot ce se întâmplă, exact ca și în Leningradul lui Șostakovici.

Muzica - incisivă, stridentă, veselă, plină de umor - este ea însăși un colaj interesant și îndrăzneț, alcătuit din elementele unui univers sonor cuprins de folclor și atonalitate. Într-o formă cu aparență de haos, urechea avizată descoperă însă o ordine strictă în care, după modelul lui Alban Berg folosit în Wozzeck, tiparul clasic (de ex. canonul) asigură echilibrul și stabilitatea. Puncte de reper cu semnificații multiple sunt și fragmentele de dans - galop, polcă, vals - susținute de armonii disonante și stridente, semne distinctive și personale ale compozitorului Șostakovici, de la primele și până la ultimele sale partituri.

Talentul uriaș al compozitorului rus, imaginația sa debordantă și uriașa forță în expresie au contribuit în egală măsură la nașterea unei partituri în care se întrec, în momente soliste sau de ansamblu, acrobațiile vocale și instrumentale, perfect (și fără milă pentru interpreți!) alese pentru susținerea unui teatru absurd ce vorbește despre o istorie reală, la fel de absurdă. Ipocrizia este la rang de virtute, atât în timpul Rusiei țariste cât și în Uniunea Sovietică sub puterea lui Stalin. Inspirat de poveste și de muzică, William Kentridge concepe o scenă populată de imagini, parte luate din realitate - adevăratul Stalin în diferite ipostaze din documentarele de epocă, înconjurat de steaguri ce flutură mândre - sau create în filmul ce se derulează aproape non-stop și care amestecă tăieturi din ziare cu sloganuri politice în limbile rusă și engleză, imaginile reale cu cele de animație - Nasul mergând si dansând cu baston, Nasul călărind, Nasul perorând de la tribună... Acestea se suprapun și se amestecă, prelungindu-se în mod firesc în mișcarea și decorurile scenei, totul într-un vârtej copleșitor de oameni în carne și oase și… păpuși. Cu acest spectacol, MET-ul forțează încă o dată limitele spectacolului liric, reușind o producție la standarde artistice și tehnice, la care majoritatea scenelor de operă din lume nu își îngăduie nici măcar să viseze.


Cristina Sârbu