În anul 1956, un muzician, dirijor și organizator de evenimente muzicale, pe nume John O'Hea Crosby a închiriat pentru trei ani o fermă și spațiul din jurul ei, plătind cei 200.000 de dolari cu banii părinților lui. Acesta a fost începutul istoriei de succes care se numește astăzi Opera din Santa Fe. Inițial, Crosby a dorit să înființeze o companie lirică prin care să ofere cântăreților americani posibilitatea de a învăța și interpreta roluri noi pe care să le pregătească, fără grabă, sub îndrumarea unor maeștrii. Și, pentru a reuși acest lucru, avea nevoie de un teatru cu o acustică perfectă.

Clima din Santa Fe este foarte plăcută așa că, inițial, construcția a fost gândită ca o scenă în aer liber. Legenda amintește despre cum Crosby și acusticianul Jack Purcell au călărit pe teren și au tras cu arme de foc pentru a găsi un spațiu cu proprietăți acustice naturale pe care să amplaseze construcția. Apoi, arhitecții locali, John W. McHugh și Van Dorn Hooker, au proiectat prima structură a unui teatrul în formă de arc, perfect integrat în contururile peisajului. Prima reprezentație a avut loc pe 3 iulie 1957 cu Madama Butterfly de Puccini. Succesul a fost imens. Spectacolele de operă într-un spațiu original, în mijlocul deșertului, au atras zeci de mii de spectatori.

În timp, pe același amplasament, au existat trei construcții. Primul teatru a durat din 1957 până în 1967, când a fost distrus de un incendiu. A fost reconstruit în 1968, cu o capacitate mărită de la 480 la 1.889. În 1997, teatrul a fost dărâmat pentru a face loc săli mult mai mari. S-a redeschis în 1998, oferind celor interesați 2.234 de locuri, plus o zonă în picioare. Designul lui James Polshek păstrează acustica naturală și profilul distinctiv al acoperișului curbat, emblematic pentru Opera Santa Fe dar instalând și alte mai mici acoperișuri protectoare deasupra sălii și scenei.

Crosby a fost director general al Operei Santa Fe timp de 46 de ani (1956 - 2000). Aceasta a devenit cea mai lungă perioadă pentru un director general de operă din istoria Americii. După moartea sa, în 2002, teatrul a fost redenumit "Crosby Theatre".

Repertoriul alătură, pe lângă capodoperele genului liric, numeroase premiere mondiale ale unor partituri, majoritatea comandate. Până în prezent, Opera Santa Fe a produs aproape 20 de astfel premiere mondiale. Una dintre cele mai așteptate dintre ele a fost producția din 2017 The (R)evolution of Steve Jobs de Mason Bates și Mark Campbell, o operă despre un guru modern al tehnologiei. Lucrarea a câștigat în 2019 și un premiu Grammy pentru cea mai bună operă.

În fiecare an, 85.000 de oameni vizitează Opera Santa Fe, pe care Wall Street Journal o numește "Rolls-Royce-ul festivalurilor de operă americană de vară". Cu mare bucurie am reușit să ajung și eu aici în această vară și, după un minunat Falstaff, cu baritonul Quinn Kelsey, interpretul rolului titular în noua producție semnată de Sir David McVicar, am asistat la premiera mondială a operei M. Butterfly, libretul David Henry Hwang, muzica Huang Ruo, din nou o comandă a Santa Fe Opera Festival.

David Henry Hwang (n. în 11 august 1957 la Los Angeles, California), este un dramaturg, scenarist și libretist american de origine chineză cunoscut mai ales pentru piesa sa, câștigătoare a premiului Tony, M. Butterfly (1988), bazată pe povestea adevărată a unui diplomat francez care a avut o lungă aventură cu o cântăreață de operă din Beijing. Femeia pe care a iubit-o s-a dovedit mai târziu a fi nu doar un bărbat, ci și un spion al guvernului chinez. Piesa de teatru M. Butterfly s-a jucat multe stagiuni pe Broadway. Apoi, în 1993 regizorul David Cronenberg realizează un film de mare succes cu același titlu - scenariul, desigur David Henry Hwang - cu Jeremy Irons în rolul diplomatului francez. Și iată că, în 2022, o operă intitulată tot M. Butterfly și care se bazează mult pe piesa de teatru a lui Hwang, vede luminile rampei la Santa Fe. Nu este prima colaborare de acest gen pentru scriitor: în 2003 opera lui Philip Glass The Sound of a Voice cu libretul semnat tot de D. H. Hwang și bazat pe piesa de teatru cu același titlu a acestuia,are premiera la American Repertory Theatre din Boston.

De astă dată, cel care și-a propus să pună pe muzică piesa M. Butterfly este Huang Ruo, considerat "unul dintre cei mai importanți tineri compozitori ai lumii" (New Yorker). "Stilul inconfundabil" (New York Times) al limbajului său muzical dinamic și original este inspirat în egală măsură din muzica folclorică tradițională chineză, precum și din avangarda occidentală, rock și jazz. El însuși descrie legătura organică a acestor stiluri diferite drept "dimensionalism".

Huang Ruo s-a născut în insula Hainan din China în 1976, anul în care s-a încheiat revoluția culturală chineză. Tatăl său, care este și compozitor, i-a dat lecții de compoziție și pian încă de la vârsta de șase ani. Huang a crescut în anii 1980 și 1990, o perioadă în care China se deschidea continuu către lumea occidentală. Studiile sale la Conservatorul de Muzică din Shanghai au inclus atât muzică tradițională chineză, cât și muzică occidentală. Ca membru al unei noi generații de compozitori chinezi, Huang își vede scopul în a fuziona culturile muzicale occidentale și asiatice și în a îmbina aceste influențe culturale diferite atât de perfect încât să apară o nouă unitate organică. După ce, în 1995, a câștigat premiul Henry Mancini, Huang Ruo s-a mutat în Statele Unite pentru a-și continua studiile. Este posesorul unui titlu de doctor în compoziție acordat de celebra Juilliard School din New York. Lista opusurilor sale este bogată și diversă cuprinzând și un important număr de partituri lirice.

Opera M. Butterfly a fost pentru compozitor o mare provocare. În intenția de a pune pe note o piesă de teatru, muzica trebuia să cedeze locul cuvintelor, multe și importante, ce trebuie auzite și mai ales înțelese. Povestea implică complicate meandre psihologice, opțiuni pentru drumuri alături de realitate, trăiri asumate în vis și amăgire. Huang Ruo a scris două ore și jumătate de muzică ce ar putea fi numită generic peisaj sonor căci principala ei menire este să suporte cuvintele și să le potențeze semnificațiile mai mult sau mai puțin ascunse. Curgerea lentă a fluxului sonor cunoaște deci vârtejuri și învolburări declanșate de conflictele interioare ale personajelor.

Muzica lui Puccini - mai ales celebra arie Un bel di vedremo, dar și alte momente muzicale - joacă un rol important în economia lucrării. Diplomatul francez René Gallimard o cunoaște pe femeia visurilor lui, femeia perfectă, atunci când cântăreața de operă Song Liling, interpretează această arie. Trimiterile la partitura pucciniană sunt evidente încă din titlul operei, care însă se transformă, din Madama Butterfly în M.Butterfly (citit în limba franceză, domnul Butterfly). Finalul reia ultimele momente ale operei lui Puccini, cu chemările disperate și încărcate de vină ale lui Pinkerton. Doar că, Huang Ruo a inversat rolurile, fluturele care moare este René Gallimard iar cel care îl ucide, de fapt, este frumoasa/frumosul Song Liling care trece rece pe lângă corpul căzut la pământ, deloc copleșit de regrete sau remușcări.

Am depistat în partitură doar două duete și două arii în care sunt implicate cele două personaje principale. Există două momente de cor activ la începuturile actelor I și II, când cititorii unui ziar parizian de scandal citesc despre procesul diplomatului francez și râd în hohote, și un moment de cor mut - încă una dintre numeroasele trimitere la Puccini - la începutul actului III.

O altă bogată și generoasă sursă de inspirație pentru compozitorul contemporan a fost suprapunerea/alternarea de planuri Europa/China ceea ce i-a permis să intercaleze în contextul muzical și scenic interesante și tipice momente de operă chineză, jucată mult la Peking în epoca lui Mao, în care abundă baletul, acrobația și gesturile stereotipe ce se doresc a fi percepute drept sincere, pline de forță, încredere și optimism.

Scenografia semnată de Allen Moyer este ingenioasă și delicată. Artistul apelează, în principal la panouri de genul pereților glisanți din casele japoneze, care, în acest caz concret, servesc și drept suport pentru proiecții video ce transformă ușor scena goală într-un cabinet de ambasadă, o sală somptuoasă de operă, o stradă insalubră din Pekin sau un cer uriaș, plin de stele, spații în care regizorul James Robinson își mișcă personajele cu o discreție căutată, impusă de tragedia ce se desfășoară pe scenă.

Întreaga distribuție este de excepție. Totuși, interpretul rolului Song Liling, contratenorul Kangmin Justin Kim, născut în Coreea de Sud și crescut și educat în Chicago, se detașează net. Kim este unul dintre cei mai căutați contratenori ai generației sale. Este bine cunoscut în Europa și America în roluri din repertoriul baroc, în roluri de travesti - și-a făcut debutul la Opera Regală din Londra în stagiunea 2018/19 cu Cherubino (Mozart,Nunta lui Figaro) - dar și în partituri lirice contemporane la cele mai prestigioase teatre de operă și festivaluri precum Royal Opera House Covent Garden, Staatsoper din Berlin, Festivalurile de la Salzburg și Glyndebourne. Experiența muzicii baroce i-a permis interpretului colorarea afectivă într-o generoasă paletă de culori a unui rol cu profunde implicații psihologice. Tehnica sa vocală este spectaculoasă iar jocul scenic natural și convingător. Compozitorul Huang Ruo declară ferm că a fost foarte greu de găsit un interpret pentru rolul lui Song Liling și că atunci când l-a cunoscut pe Kim, a scris partitura inspirat de vocea acestuia.

La pupitrul orchestrei simfonice a Operei din Santa Fe s-a aflat dirijoarea chinezo-americană Carolyn Kuan, o muziciană deosebit de activă și de apreciată în Statele Unite, care pătrunde treptat dar ferm și pe piața muzicală europeană. Carolyn Kuan este prima femeie-dirijor distinsă cu premiul Herbert von Karajan Conducting Fellowship de către Herbert von Karajan Centrum and American Austrian Foundation în 2003, care i-au adus în 2004 și o rezidență la Festivalul de la Salzburg. În perioada 2003-2012 a lucrat cu Festivalul de muzică contemporană Cabrillo. A fost apoi dirijor asociat al Orchestrei Simfonice din Seattle, artist în rezidență la New York Citty Ballet, asistent dirijor la Compania de operă din Baltimore. În 2012 Carolyn Kuan realizează albumul său de debut pentru casa de discuri Naxos dirijând Orchestra Simfonică a Noii Zeelande în diferite partituri ale unor compozitori chinezi contemporani. În 2011, muziciana a fost director muzical al Orchestrei Simfonice din Hartford / Connectocut și, din 2024, contractul i-a fost reînnoit.

Calitatea spectacolelor prezentate pe scena Operei din Santa Fe este, cu siguranță, de top. Am insistat cu informații asupra celor implicați, în principal în ultima premieră mondială, M. Butterfly, pentru a-mi susține această afirmație. Și repertoriul propus este divers și ambițios. În stagiunea curentă, mai pot fi văzute, pe lângă Falstaff și M. Butterfly operele Carmen, Tristan și Isolda, Bărbierul din Sevilla. Pentru stagiunea 2022-2023 sunt anunțate deja Tosca, Olandezul zburător, Plelléas și Melisande, Rusalka și Orfeo (Monteverdi). Sunt sigură că fiecare spectacol în parte va fi EXCEPȚIONAL!! Și-mi doresc să revin în sala de spectacol cu parte dintre pereți deschiși către natură dar cu o acustică impecabilă.

*

Sâmbătă, 30 iulie, 2022, Opera din Santa Fe

M. Butterfly - premieră mondială

Textul - David Henry Hwang

Muzica - Huang Ruo

Dirijor - Carolyn Kuan

Regia - James Robinson

Scenografia - Allen Moyer

Costume - James Schuette

Light designer - Christopher Akerlind

Projection designer - Greg Emetaz

Maestru de cor - Susanne Sheston

Song Liling - Kangmin Justin Kim

René Gallimard - Mark Stone

Tovarășa Chin | Shu Fung - Hongni Wu

Manuel Toulon | Judecătorul - Kevin Burdette

Marc - Joshua Dennis

Corul și Orchestra Operei din Santa Fe

Photo by Curtis Brown for the Santa Fe Opera