ACUM:
1.00
Notturno
Produs de BBC, preluat prin Uniunea Europeană de Radio.
Urmează: 7.00 Allegro... de weekend Un matinal clasic, într-un tempo vivace.
Apoi: 9.50 Promo Informații despre evenimentele partenerilor noștri.

Evenimentele săptămânii Înapoi

Mari interpreți ai secolului XX, 9 și 10 aprilie

Publicat: luni, 2 Aprilie 2018 , ora 12.42

La Radio România Muzical vă propun două emisiuni pe parcursul cărora ne vom aminti de interpreți emblematici ai secolului trecut - violoncelistul Mstislav Rostropovici, flautistul Jean-Pierre Rampal și violonistul Yehudi Menuhin, artiști care au îmbogățit considerabil repertoriul dedicat instrumentelor lor și au realizat înregistrări cu cele mai importante orchestre ale lumii, lăsându-ne discografii impresionante.

Desigur, din emisiunile noastre nu aveau cum să lipsească interpreții români, primul fiind Sergiu Celibidache, dirijor care a marcat arta interpretativă a secolului trecut, cu un stil distinctiv, original. Este cunoscut faptul că dirijorul român alegea de obicei tempo-uri mai lente decât cele considerate normale: cu cât texturile simfonice erau mai bogate și mai complexe, cu atât tempo-ul devenea mai lent, pentru a reliefa toate particularitățile și subtilitățile discursului sonor. În timpul evoluțiilor pe scenă, se concentra pe crearea condițiilor optime pentru experiențe transcedentale, așa cum chiar el le numea. Tocmai din acest motiv a refuzat constant să realizeze înregistrări de studio, considerând că acestea nu ar putea oferi niciodată ascultătorilor aceleași trăiri intense ca în sala de concert. Așa cum se știe, Celibidache a contribuit la succesul unor orchestre europene prestigioase, cum sunt cele din Berlin, Stuttgart, Paris, Stockholm sau Munchen, iar în anii 1970 a susținut câteva concerte la București, în urma cărora criticul muzical Alfred Hofmann scria: «Celibidache nu aparține de fel cercului 'vedetelor ambulante'. În general, îi place să lucreze îndelung cu o orchestră, să o formeze, să realizeze cu instrumentiștii acea fuziune necesară pentru atingerea țelului artistic superior al restituirii nealterate a gândurilor marilor compozitori. Nu aleargă după succese gălăgioase. Ci tinde spre dezvăluirea valorilor de esență și, mai ales, dovedește o pasiune educativă neistovită. Repetițiile sale sunt minuțioase, urmărește întotdeauna finisarea amănuntului sonor până în cele mai rafinate nuanțe - și astfel nu numai linia mare a arhitecturii muzicale ci și coloritul realizat de interpretările sale i-au adus o faimă unică între dirijorii timpului nostru».

Născut în anul 1921 la Roman, Sergiu Celibidache a copilărit la Iași, acolo unde familia lui s-a stabilit la puțin timp după nașterea sa. A fost trimis pentru o perioadă de studii la București, iar în 1936 a ales să se perfecționeze la Academia de Muzică din Berlin, sub îndrumarea lui Heinz Tiessen la compoziție și Kurt Thomas - dirijat. Tot la Berlin a urmat studiile doctorale, aprofundând muzicologia și filosofia la Universitatea Friedrich Wilhelm. În acest timp, prin influența profesorului său Martin Steinke a luat contact cu Budismul Zen, care avea să îi aducă o nouă perspectivă filosofică și să îi marcheze arta interpretativă pentru tot restul vieții. După terminarea studiilor, Sergiu Celibidache a fost numit dirijor al Filarmonicii din Berlin, poziție pe care a ocupat-o timp de șapte ani. A urmat apoi o perioadă în care dirijorul român a fost invitat la pupitrul unor ansambluri faimoase ca Orchestrele Radiodifuziunilor din Stuttgart și Stockholm sau Orchestra Națională a Franței, susținând în paralel și cursuri de dirijat în Italia, Franța și Germania. În 1979 a primit funcția de director muzical general și dirijor permanent al Orchestrei Filarmonicii din Munchen, sub conducerea sa aceasta devenind una dintre cele mai redutabile orchestre simfonice din lume. De altfel, pentru activitatea sa în fruntea ansamblului amintit, dirijorul român a primit titlul de cetățean de onoare al orașului Munchen, în anul 1992. Dintre înregistrările din concert ale lui Sergiu Celibidache la pupitrul Orchestrei Filarmonicii din Munchen, veți putea asculta Simfonia a II-a în Do major de Robert Schumann, una dintre ultimele imprimări ale celebrului dirijor realizată în 29 noiembrie 1994. Vom difuza și Rapsodia română nr. 1 de George Enescu interpretată de Sergiu Celibidache la pupitrul Orchestrei Filarmonicii George Enescu din București.

Următorul interpret protagonist al emisiunii dedicate marilor interpreți ai secolului trecut este Mstislav Rostropovici, violoncelist de a moartea căruia se vor împlini în această lună 9 ani. El a rămas cunoscut pentru calitățile sale tehnice și interpretative formidabile, devenind unul dintre cei mai influenți muzicieni ai secolului trecut, model pentru generațiile tinere de violonceliști. Mai mult decât oricine altcineva, el a îmbogățit considerabil repertoriul dedicat instrumentului său. A prezentat în primă audiție peste 100 de lucrări ale unor compozitori cu care a format prietenii durabile și colaborări artistice roditoare de-a lungul timpului, dintre acești compozitori îi amintim pe Dmitri Șostakovici, Serghei Prokofiev, Ollivier Messiaen, Luciano Berio și Benjamin Britten.

Mstislav Rostropovici s-a născut în 27 martie 1927 la Baku, într-o familie de muzicieni: mama sa a fost o pianistă talentată, iar tatăl său - student al renumitului violoncelist Pablo Casals. Astfel că a învățat primele noțiuni muzicale de la părinții săi. La vârsta de 16 ani a intrat la Conservatorul din Moscova, printre profesorii săi aflându-se și compozitorul Dmitri Șostakovici. În timpul studiilor a câștigat câteva concursuri internaționale, iar apoi a devenit profesor la Conservatoarele din Sankt Petersburg și Moscova și a desfășurat o prodigioasă activitate ca solist. Deși era cunoscut deja în acea perioadă în Rusia, Mstislav Rostropovici a început cariera internațională abia în 1962 atunci când a susținut turnee în Europa occidentală și a cunoscut câțiva compozitori care, impresionați fiind de talentul său exceptional, i-au dedicat lucrări. În aceeași perioadă a debutat și ca dirijor, după ce a luat lecții private cu Leo Ginzburg. A urmat pentru violoncelistul rus o etapă prolifică, cu un debut de succes în cadrul Festivalului BBC Proms și concerte pe scene europene prestigioase. În 1974, Rostropovici împreună cu soția sa Galina Vishnevskaya și cele două fiice ale lor au părăsit Rusia pentru a se stabili în Statele Unite ale Americii, violoncelistul fiind în tot acest timp un aprig apărător al drepturilor omului, al libertății de exprimare și al valorilor democratice. În America de Nord, Mstislav Rostropovici a pus accent pe cariera dirijorală, el fiind între anii 1977 și 1994 director muzical și dirijor al Orchestrei Simfonice Naționale din Washington. În paralel cu activitatea concertistică a realizat și importante proiecte discografice, colaborând cu ansambluri prestigioase ca Academia St. Martin in the Fields, Filarmonicile din Londra și Berlin, Orchestra Națională a Franței sau Orchestra de Cameră Saint Paul. Împreună cu ultimul ansamblu amintit dirijat de Hugh Wolff, Mstislav Rostropovici a înregistrat și Concertul nr. 2 în Si bemol major de Carl Philipp Emanuel Bach, pe care îl puteți asculta în 9 aprilie, alături de Sonata nr. 2 op. 99 în Fa major de Johannes Brahms imprimată în compania pianistului Rudolf Serkin.

Între Mstislav Rostropovici și flautistul Jean-Pierre Rampal, a existat o fructuoasă colaborare. În anul 1982 ei au lansat, împreună cu violonistul Isaac Stern, un apreciat album cu lucrări camerale de Joseph Haydn. Jean-Pierre Rampal a fost, de altfel, unul dintre cei mai activi artiști în domeniul discografic, cele mai vechi înregistrări ale sale datând încă din anul 1946. El a avut un repertoriu impresionant, mergând de la muzica barocă la cea contemporană și a interpretat de-a lungul timpului toate lucrările scrise pentru flaut în prima jumătate a secolului trecut. Indiferent că a abordat piese mai puțin cunoscute la acea vreme din creația contemporană sau lucrări reprezentative ale barocului, clasicismului sau romantismului muzical, Jean-Pierre Rampal a fost admirat pentru calitățile tehnice deosebite, controlul respirației aproape supraomenesc și un timbru distinctiv, eliberat de stilul vibrat excesiv în favoarea clarității, a sonorităților strălucitoare și a unei vaste palete coloristice. "Pentru mine, flautul este cu adevărat similar sunetului uman, sunetul curgerii firești; cântatul la flaut nu este chiar ca cel vocal, dar este aproape același lucru.", spunea Jean-Pierre Rampal.

Născut la Marsillia în 7 ianuarie 1922, el a rămas cunocut ca Omul cu flaut de aur, fiind posesorul unicului flaut din acest metal prețios construit în 1869 de Louis Lot. El a început să studieze muzica în copilărie cu tatăl său, care era profesor la Conservator și flautist principal al Orchestrei Simfonice din Marsilia. La 16 ani a susținut primul său recital în public și i s-a alăturat tatălui său ca membru al orchestrei amintite. Din 1944, Rampal a studiat la Conservatorul din Paris, iar după război a fost invitat de compozitorul Henri Tomasi, care era atunci dirijorul Orchestrei Naționale a Franței, să interpreteze dificilul Concert pentru flaut și orchestră de Jacques Ibert, transmis în direct la Radiodifuziunea Națională Franceză. Acel eveniment i-a adus succesul peste noapte flautistului, care s-a lansat într-o carieră fabuloasă, de peste cinci decenii, cu turnee intensive în Europa, America de Nord și Asia. El i-a redat instrumentului său popularitatea și strălucirea pe care a avut-o în secolul al 18-lea; a readus în atenția publicului un repertoriu baroc vast, a descoperit partituri camerale și concertante dedicate flautului în secolul al 18-lea și le-a inclus pe discurile sale. Din creația barocă veți putea asculta în ediția din 9 aprilie Concertul în Re major pentru flaut și orchestră de Baldassare Galuppi, lucrare precedată de Concertul în mi minor pentru flaut și orchestra de Saverio Mercadante, înregistrat de Jean-Pierre Rampal în compania ansamblului I Solisti Veneti condus de Claudio Scimone.

Herbert von Karajan a fost unul dintre cei mai mari dirijori ai lumii, o figură reprezentativă în muzica clasică europeană de la mijlocul anilor 1950 până la moartea sa, în 1989. În 5 aprilie s-au împlinit 110 ani de la nașterea acestui muzician austriac, a cărui popularitate a venit, în mare măsură, ca urmare a unei activități discografice remarcabile. Se estimează că el a fost artistul cu cele mai multe albumele vândute în lumea muzicii clasice - aproximativ 200 de milioane de discuri. Calitatea acestora a fost întotdeauna de un înalt nivel artistic, dirijorul fiind lăudat pentru capacitatea sa specială de a imprima orchestrelor cu care a lucrat un sunet îngrijit și în același timp bogat și luminos. Karajan s-a afirmat la conducerea Filarmonicii din Berlin ca dirijor principal, dar a condus și alte ansambluri prestigioase ca Orchestra Simfonică a Parisului, Concertgebouw din Amsterdam, Orchestra La Scala din Milano, Filarmonica din Viena și Orchestra Philharmonia. Ultimul ansamblu amintit a început, la puțin timp după înființarea sa, colaborarea cu Herbert von Karajan. După anul 1949, dirijorul a contribuit semnificativ la construcția acestei orchestre și la situarea ei printre cele mai valoroase ansambluri ale lumii.

Herbert von Karajan a debutat la pupitrul Orchestrei Filarmonicii din Berlin în anul 1938, dirijând opera Fidelio. La scurt timp după debut a avut un succes major cu Tristan și Isolda la Opera din Berlin, criticii plasându-l atunci printre cei mai mari dirijori ai acelor vremuri - Wilhelm Furtwangler și Victor de Sabata. În același an, Karajan a semnat un contract cu casa Deutsche Grammophon, pentru care a realizat primele înregistrări. După război, el a susținut concerte la conducerea Filarmonicii din Viena, iar în 1956 a fost numit dirijor principal al Filarmonicii din Berlin. Timp de 35 de ani a condus această orchestră din fruntea căruia s-a retras în aprilie 1989, cu trei luni înainte de a se stinge din viață din cauza problemelor cardiace. Dintre înregistrările realizate de Karajan la conducerea Filarmonicii din Berlin, am ales Simfonia a VII-a op. 92 în La major de Ludwig van Beethoven.

Stabilit în prezent în Elveția, Radu Lupu s-a născut la Galați în anul 1945 și a început lecțiile de pian la vârsta de șase ani în orașul natal. La Conservatorul din București a studiat între 1959 și 1961 cu Florica Musicescu, iar apoi a primit o bursă la Conservatorul Piotr Ilici Ceaikovski din Moscova, unde s-a perfecționat sub îndrumarea profesorilor Galina Eguiazarova și Heinrich Neuhaus. În timpul studiilor la Moscova, Radu Lupu a câștigat trei dintre cele mai prestigioase concursuri ale lumii, Van Cliburn, George Enescu și Competiția de la Leeds. Ca urmare a acestor reușite, el s-a lansat într-o carieră formidabilă, de aproape cinci decenii, concertând împreună cu majoritatea orchestrelor importante ale lumii pe scene renumite. În ceea ce privește alegerile repertoriale, deși s-a format în școala pianistică rusă, Radu Lupu are o predilecție pentru creațiile marilor compozitori germani și austrieci din secolul al 19-lea - Ludwig van Beethoven, Johannes Brahms sau Franz Schubert. În anul 1996 el a lansat un disc cu sonate din creația ultimului compozitor amintit, primind pentru realizarea sa premiul Grammy la categoria dedicată celui mai bun solist instrumentist.

Radu Lupu a colaborat de-a lungul timpului cu artiști celebri ca pianistul Murray Perrahia, violonista Kyung Wha Chung sau soprana Barbara Hendricks și cu ansambluri de primă clasă: Orchestra Engleză de Cameră, Filarmonica din Israel sau Orchestra Simfonică din Londra. În compania ultimului ansamblu amintit dirijat de Andre Previn, Radu Lupu a înregistrat în anul 1973 un disc cu lucrările concertante dedicate pianului de Edvard Grieg și Robert Schumann. Albumul s-a bucurat de un succes răsunător, fiind reeditat de-a lungul timpului de casa de discuri Decca. Interpretarea pianistului a fost admirată pentru paleta dinamică vastă, mergând de la nuanțele delicate din secțiunile mediane poetice la sonoritățile intense și viguroase din părțile rapide. Din discografia lui Radu Lupu veți putea asculta Sonata D 664 de Schubert și Concertul op. 16 de Grieg.

De la nașterea violonistului Yehudi Menuhin, s-a împlinit un secol acum doi ani. Născut în 22 aprilie 1916 la New York, el a început studiul viorii de la vârsta de 4 ani, cu Sigmund Anker, fiind considerat încă din copilărie un talent exceptional. Prima apariție în public a avut-o la doar 7 ani, ca solist al Orchestrei Simfonice din San Francisco. Apoi, când s-a mutat la Paris, a fost sfătuit să meargă la virtuozul violinist și pedagog Eugene Ysaye, însă a avut o singură lecție cu acesta, fiind nemulțumit de metodele sale, astfel că s-a reorientat către George Enescu. Deși proveneau din două spații culturale diverse și bine definite, cei doi artiști despărțiți ca vârstă de 35 de ani, au format o relație specială. Menuhin spunea despre maestrul său: "Este un om extraordinar, un muzician mare și cea mai pozitivă influență pe care am experimentat-o în viața mea". Iar George Enescu își amintea cu prilejul unui interviu de primele întâlniri cu Yehudi Menuhin: "Era primăvară. Tocmai aveam un concert la Paris cu simfonicul de acolo. Stam în cabină cu Barrère, renumitul dirijor, fumam țigara din pauză, când își face apariția un domn american, însoțit de un băietan care ținea o cutie de vioară în mână. A scos la iveală câteva reviste americane, în care se vedea fotografia copilului alături de câteva cronici favorabile. Yehudi mi-a spus atunci: Eu nu vreau să devin un copil minune, ci un artist adevărat". Timp de șapte ani, tânărul violinist a petrecut, în fiecare an, câte o lună la George Enescu, la Sinaia sau București. Acesta l-a trimis și la alți profesori, spunând că forța personalității sale ar putea să își pună amprenta prea puternică pe cea a viitorului artist. Tot Enescu spunea: "Yehudi a revenit mereu. Fusese un virtuoz de la vârsta de 12 ani; la 15 era deja un artist matur. Mai încolo, nu prea mai aveam ce vorbi decât despre profunzimile stilului. Cred că pot fi mândru de el".

Yehudi Menuhin a avut un repertoriu vast, interpretând cu la fel de multă pasiune și cu rigoare stilistică sonatele și partitele de Bach, opusurile clasice și romantic, dar și creația contemporană. Interesul său pentru muzica lui Bela Bartok s-a concretizat prin Sonata pentru vioară solo pe care muzicianul maghiar i-a dedicat-o violonistului în 1943. A fost penultima creație a compozitorului, prezentată în primă audiție de Menuhin la New York în 1944. Pe lângă aceasta, violonistul a mai interpretat în premieră Concerte pentru vioară și orchestră din creația compozitorilor Malcolm Williamson, Alan Hovhaness și Priaulx Rainier. Iar din anul 1966 a ieșit ocazional din sfera muzicii clasice europene pentru colaborări artistice cu celebrul interpret la sitar Ravi Shankar împreună cu care a înregistrat binecunoscutul album West meets East, câștigător al premiului Grammy. Patru ani mai târziu a început o colaborare cu violonistul de jazz Stephane Grapelli, imprimând un disc cu piese pop din anii 1930, aranjate în stilul muzicii camerale. Așadar, Yehudi Menuhin a avut o activitate artistică orientată în direcții muzicale diverse, principala sa preocupare fiind însă muzica clasică. Din discografia sa vom difuza în 10 aprilie un opus de Ludwig van Beethoven, Sonata nr. 9 Kreutzer imprimată împreună cu fiul său, Jeremy, Concertul nr. 5 KV 219 în La major de Wolfgang Amadeus Mozart interpretat de Yehudi Menuhin în compania Orchestrei Festivalului din Bath și Concertul BWV 1043 în re minor de Johann Sebastian Bach înregistrat alături de violonista Gioconda de Vito, Orchestra de coarde Philharmonia și dirijorul Anthony Bernard.

Ultimul protagonist al emisiunii dedicate marilor interpreți de secol XX este dirijorul, pianistul și compozitorul Leonard Bernstein, a cărui faimă a crescut considerabil în urma asocierii cu Filarmonica din New York. El a condus de-a lungul timpului și alte ansambluri de prestigiu ca Scala din Milano, Philharmonia, Orchestrele Simfonice din Boston, Chicago și Londra, Filarmonicile din Praga, Viena, Israel și Orchestra Simfonică BBC. Împreună cu ultimul ansamblu amintit a avut o singură colaborare, de mare succes însă, în anul 1982. Pe data de 14 aprilie a acelui an a susținut un concert la Royal Festival Hall din Londra, cu muzică de Edward Elgar, evenimentul fiind înregistrat și lansat ulterior pe disc (un album de pe care veți asculta Variațiunile pe o temă originală Enigma op. 36).

Leonard Bernstein s-a născut la Lawrence, Massachusets, în 25 august 1918, așadar în acest an acesta se va împlini un secol de la nașterea sa. A studiat muzica la Universitatea Harvard începând cu anul 1935, perioadă în care l-a cunoscut pe dirijorul Dimitri Mitropoulos. Acesta, deși nu i-a predat niciodată oficial lui Bernstein, fiind o personalitate carismatică l-a influențat în decizia sa de a deveni dirijor. Stilurile celor doi nu erau neapărat asemănătoare, dar Leonard Bernstein a preluat de la mentorul său, între altele, obiceiul de a dirija de la pian sau acela de a dirija initial fără bagheta, dar și interesul pentru muzica lui Gustav Mahler. În anul 1939, muzicianul american a finalizat cu success studiile sale la Harvard și s-a înscris la Institutul Curtis de Muzică din Philadelphia, acolo unde l-a avut ca profesor pe dirijorul Fritz Reiner. Talentul său a fost rapid remarcat, astfel încât conducerea Filarmonicii din New York l-a numit dirijor asistent. Debutul pe scenă a venit în 14 noiembrie 1943, atunci când Bernstein a trebuit să îl înlocuiască pe dirijorul invitat Bruno Walter, care se îmbolnăvise. Concertul difuzat și la radio s-a bucurat de un succes senzational, publicațiile new-yorkeze scriind a doua zi cronici pline de entuziasm. Acela a fost momentul care i-a adus faima dirijorului, lansându-l într-o carieră de aproape șase decenii, cu o vastă activitate concertistică și discografică. Imprimările sale au fost întotdeauna primite bine de critici și de public, el fiind distins cu nu mai puțin de nouă premii Grammy de-a lungul timpului. Lucrarea care va încheia emsiunea Mari interpreți ai secolului XX va fi Simfonia nr. 92 Oxford în Sol major de Joseph Haydn, o înregistrare din concert realizată de Leonard Bernstein la Musikverein în 1984, împreună cu Orchestra Filarmonicii din Viena.

Așadar, în 9 și 10 aprilie 2018, între orele 12,00 și 15,29, vă aștept pe frecvențele Radio România Muzical să ascultați înregistrări realizate de mari interpreți ai secolului XX.

Larisa Clempuș