ACUM:
10.00
Arpeggio
3 ore cu și despre Interpretul zilei, Opera si vedetele ei, CD Review.
Urmează: 12.55 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.
Apoi: 12.59 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Cronici Înapoi

'Kiss me Kate' sau Uite că se poate!

Publicat: marți, 17 Decembrie 2019 , ora 13.19

Da, se poate. Se poate ca un ansamblu aruncat pe drumuri, vagabondând fără adăpost pe ici, pe colo, insistând să trăiască în condiții în care mult mai ușor ar fi fost să moară, renaște, practic, din propria cenușe. Nu mai știu câți ani, cândva mult-îndrăgiții artiști ai teatrului de operetă și  de musical din București au fost siliți să locuiască prin vecini, să cânte pe unde s-a putut, să ajungă să fie uitați de cei care i-au aplaudat cândva, să nu fie cunoscuți de generațiile tinere, să-și piardă chiar identitatea atunci când au fost înghiți de Opera Națională București. Mulți. Prea mulți! Iată că, de puțin timp, Teatrul Național de Operetă și Musical „ Ion Dacian” există din nou, a fost reînființat și, de peste un an, (septembrie 2018) are și un director în persoana cunoscutei soprane Bianca Ionescu. E greu să o iei de la început mai ales astăzi, când instituțiile de cultură o duc greu, foarte greu, aproape ….imposibil de greu; când artiștilor li se cere luna de pe cer dar iarna, teatrul acoperă greu costurile de căldură și energie electrică. Opereta și musicalul înseamnă lux, exuberabță, strălucire, virtuozitate vocală și actoricească. Repertoriul este minunat, muzica și povestea sunt gândite să ajungă ușor la oameni, să îi încânte, să-i scoată din cotidian și să le facă viața mai colorată. Opereta din București, singurul teatrul de profil cu statutul de național de la noi, a avut, cândva un repertoriu uriaș din care nu au lipsit capodoperele în care genul abundă: Silvia, Prințesa circului, Vânzătorul de păsări, Voievodul țiganilor, Văduva veselă, Liliacul… Din ce în ce mai puțini își amintesc cu nostalgie de spectacole minunate; din ce în ce mai mulți nu mai au ce să își amintească. Dar iată, Opereta are o nouă casă, opereta renaște și, încercând să țină pasul cu vremurile, a făcut generos loc în curtea ei, musicalului. Acesta a pătruns pe scenele românești timid, cu pași mici. Îmi amintesc strălucitorul spectacol Chicago făcut de o companie străină cu artiști români. Senzație ! Prețuri uriașe! Între acel Chicago (2005) și Mamma Mia sau We will Rock You ce se joacă astăzi pe scena Sălii palatului au trecut….15 de ani! Dar acestea sunt spectacole – eveniment, cu viață efemeră, ce nu aparțin nimănui. Treptat, teatrele au început să se apropie de musical – și Răzvan Mazilu a jucat, în acest proces, un rol esențial - Cabaret (Teatrul German de Stat, Timișoara, 2014), West Side Story (Festivalul Național de Teatru, UNITER, Teatrul Odeon, 2014), Cartea junglei (Teatrul German Timișoara, 2017), Sunetul muzicii (Opera Comică pentru Copii, 2018), Familia Adams (Teatrul Excelsior, București, 2019) …și se zvonește că lucrează acum Cabaret la Odeon !. La Universitatea Națională de Teatru și Film am văzut câteva musicaluri – din păcate în acest moment nu îmi amintesc decât un ambițios Jesus Christ, Superstar realizat în 2006 de Adrian Pintea și studenții săi actori ( știu, e o operă rock dar….tot o producție de teatru cu muzică este !) și un spumos Cele două orfeline cam de aceeași vârstă. Nu aș vrea să uit performanța spectaculoasă a elevilor de la Colegiul Național “Tudor Vianu” care, de ani de zile, conduși de profesorul Marcel Homorodean, joacă musical iar repertoriul acoperă o paletă largă cuprinsă între Chirițe și Cocoșatul de la Notre Dame sau Fantoma de la operă. Nu omit desigur nici fantasticul spectacol Romeo și Julieta realizat în 2009 chiar pe scena Operetei bucureștene în colaborare cu Teatrul de Operetă și Musical din Budapesta sau frumosul spectacol cu Fantoma de la operă, prezentat în 2015, chiar pe scena sediului noul al Operetei. Fără pretenția de exhaustivitate în enumerare, conchid totuși că începe să se poată vorbi de o tradiție de musical în România. Informația la îndemână ca și accesul la producții din străinătate impun, vrem nu vrem, comparația, implicit competiția. Artiștii români nu au încă în țara lor o bună școală de musical și, se descurcă, fiecare, cum poate. Cântăreții de operă trebuie să dea replici de teatru vorbit, actorii de teatru trebuie să cânte și toți, cântăreți și actori, trebuie să danseze. Unii reușesc, alții….Dar încercările sunt din ce în ce mai dese și mai ambițioase. Vremurile și publicul o cer! E sigur mai ușor atunci când, pentru un proiect, regizorul își poate alege interpreții din sute de aspiranți. E mult mai greu atunci când, o trupă cum este cea a Operetei bucureștene, își propune să realizeze un astfel de spectacol cu mulți angajați proprii și câțiva colaboratori. Efortul este mult mai mare, iar reușita – căci în cazul celei mai recente producții de musical al Operetei bucureștene vorbim, cu siguranță de o reușită –și mai prețioasă și de demnă de sinceră laudă.

Kiss me Kate celebrul musical al lui Cole Porter nu numai că nu i-a inhibat pe artiștii români, ci mai mult, această lucrare de referință din repertoriul de gen, cu un succes constant în întreaga lume încă de la premiera din 1948, a reușit să ofere fiecărui interpret o ocazie unică de a da scenei tot ce este mai bun în el. Am înțeles că există trei distribuții. Eu am urmărit avanpremiera din seara zilei de 12 decembrie și pe aceasta o voi comenta. Cu puține excepții, numai de bine.

Kiss me Kate face parte din categoria musicalurilor – standard care impun, orientativ, anumite modele fixe lăsând totuși la latitudinea artiștilor din fiecare teatru să realizeze adaptări proprii. Varianta jucată pe scena Teatrului Național de Operetă „Ion Dacian” din București poartă – pentru adaptare scenică, regie artistică, scenografie și light design – semnătura lui Cătălin Ionescu Arbore. Originală, spectaculoasă și eficientă ideea majusculelor strălucitoare ce expun pe scenă titlul lucrării și care alcătuiesc un decor ușor de manevrat. Adaptarea scenică păstrează mult din model – din ceea ce am văzut eu pe youtube, spectacolul din cadrul BBC Proms 2015 – atât în mișcarea de grup cât și în mișcarea și interpretarea personajelor. Costumele poartă toate marca creatorului, sunt colorate, stilizate, strălucitoare, extrem de decorative și totuși funcționale, cu o singură excepție: opulenta rochie albastră, în straturi, asemănătoare unei umbrele uriașe poziționate oblic, cu fața mai scurtă și spatele mai lung, cu care intră în scenă, pentru prima oară, Lili Vanessi. Pot accepta această rochie ca pe un obiect de artă, expus pe un manechin. Din păcate, ea nu face nici un serviciu – dimpotrivă – celei care o poartă. Părerea mea, pe care mi-o asum. Așa cum tot o părere proprie, pe care mi-o asum, este și cea care cere o atentă revizuire a traducerii/adaptării libretului și textelor cântecele în favoarea unui limbaj cu un vocabular mai apropiat literaturii decât exprimării colocviale, nu forte elegante.( de exemplu Uite-aici un diamant, cel mai bun lubrifiant!).

Vorbind despre interpreți, contrar cutumei care plasează soliștii în fața ansamblurilor, aș dori să încep cu un entuziast Bravo adresat membrilor corului și baletului. Partitura Kiss me Kate este extrem de solicitantă, chiar neîndurătoare cu ei. Coriștilor li se cere să cânte, să danseze, să aibă intervenții soliștice, să umple scena cu mișcare, să ia atitudini în context, să fie deci personaje-unicat cu rol precis conturat. Și cerințele au fost îndeplinite. Cu un efort considerabil presupun, dublat sau mai bine zis susținut de o ambiție și – revin - o dorință de viață, din plin motivante și molipsitoare. Nu știu exact care balerini sunt angajații teatrului – deși, pot presupune – și care sunt colaboratori. Toți și-au dat silința să fie la fel de buni și în baletul clasic ca și în momentele ce solicitau figuri acrobatice, chiar de street dance. Pentru step, desigur, s-a apelat la colaboratori permanenți ai teatrului – și mă refer aici cu plăcere la Adrian Nor, ca de fiecare dată, la fel de încântător și de cuceritor ca actor, dansator și cântăreț. Îi stă aproape – tot absolvent de UNTC , actor completat apoi eficient cu studii muzicale, acum membru cu drepturi depline în ansamblul Operetei – Victor Bucur, cu aura lui romantică de june-prim blond și visător, pentru care exprimarea prin mișcare/dans a devenit la fel naturală ca și cea prin vorbire sau cânt.

Cele două roluri feminine Lilli Vanessi / Katarina și Lois Lane / Bianca și-au găsit în Rodica Ștefan și  Mediana Vlad, prima, colaboratoare, a doua, membră a colectivului Operetei bucureștene, interprete ideale cărora nu le pot reproșa nimic. Dimpotrivă. Perfect pliate personajelor pe care le interpretează pe scenă și în afara scenei – să reamintim că muzicalul Kiss me Kate folosește formula teatru în teatru, acțiunea glisând ușor între culisele și cabinele actorilor care apoi, în lumina reflectoarelor, se transformă, sub ochii noștri, în personajele comediei lui Shakespeare. Plină de nuri, subretă cu experiență vieneză ( Adela din Liliacul lui Johann Strauss și nu numai), soprană de coloratură cu un debut pe scene americane în Regina Nopții din Flautul fermecat de Mozart, Mediana Vlad are voce, prezență scenică, dezinvoltură, abilitate de a dansa, umorul necesar comicului de situație…și tot ce ar mai fi necesar pentru rolul ei din Kiss me Kate. Privind-o, simți pe limbă bulele acidulate dintr-o cupă cu șampanie! E o plăcere și o încântare să o urmărești în toate meandrele acțiunii. Iar decizia ca Victor Bucur să-i fie partener principal a fost corectă și inspirată.

Din informațiile pe care le dețin, soprana Rodica Ștefan este mai înclinată către scena de operă. În operetă, s-a apropiat de Rosalinda din Liliacul și de Hanna Glavary din Văduva veselă. Dar, după ce am văzut-o în musical, pot spune că și acest gen i se potrivește perfect. Vocea este plină, catifelată, modelată cu ușurință în orice registru. Atunci când este Lili Vanessi, soprana este reținută, elegantă, sensibilă, emoționată și emoționantă fără a evita însă și exploziile nestăpânite atunci când se știe înșelată și mințită. Nici umorul nu îi lipsește! Când este Kate, parcă toată ființa interpretei se schimbă și Rodica Ștefan devine o scorpie îndărătnică pe care nimeni nu o poate stăpâni. Țipă, urlă, mușcă, scuipă, zgârie…..și o face magistral ! Cu nimic mai prejos decât orice model de pe o scenă internațională de muzical.

În rolurile Fred Graham / Petruchio a fost distribuit Ștefan Popov. L-am urmărit și l-am aplaudat deseori, în vremurile bune ale Operetei bucureștene, în multe roluri din repertoriul clasic. Este o prezență scenică agreabilă dar, în contextul dat, ușor anacronică. Vocea nu îl mai ajută deloc. Înconjurat de tineri, artistul depune eforturi uriașe să le facă față dar, cred, stilul manieristic și abordarea mult prea serios-afectată a rolului i-au pus piedici încă de netrecut. Sunt sigură că, în timp și după ce rolul dificil se mai rodează, îndrăgitul interpret al atâtor roluri în operete clasice, va găsi formula în care naturalețea să ia locul gesturilor, aici, mult prea studiate și mult prea căutate. 

Distribuția spectacolului este foarte mare. Toți s-au achitat de sarcinile lor, repet, cât au putut de bine. Ceea ce mă bucură este faptul că, în joc, în nicio secundă, balanța nu s-a abătut de la echilibrul bunului gust. Ocazii ar fi fost destule. Sub mâna sigură a dirijorului Alexandru Ilie, spectacolul oferă timp de 4 ore ( deocamdată mult prea mult dar timpul poate fi scurtat considerabil printr-o desfășurare mai alertă a dialogurilor vorbite și prin renunțarea la aplauzele pe care publicul le oferă cu generozitatea tradiției după fiecare număr muzical ) un susținut, strălucitor și colorat foc de artificii. Iar zîmbetul apărut involuntar pe buze de la primele acorduri nu dispare decât târziu, în noapte, când spectacolul rămâne ca o amintire frumoasă a unei bucurii pe care dorești să o retrăiești.

Teatrul Național de Operetă și Musical Ion Dacian

12 decembrie 2019 ora 18.30

Kiss me Kate (avanpremieră)

Muzica și versurile: Cole Porter

Libretul: Sam& Bella Spewack

Traducerea libretului și adaptarea textului pe muzică: Rodica și Cezar Helmis

Adaptarea scenică: dr.Cătălin Ionescu Arbore

Conducerea muzicală: Alexandru Ilie

Regia artistică, scenografia și light design: Cătălin Ionescu Arbore

Coregrafia: Mălina Andrei

Dirijor cor: Aurel Muraru

Fred Graham / Petruchio  – Ștefan Popov
Harry Trevor / Baptista – Alexandru Onea
Lois Lane / Bianca – Mediana Vlad
Ralph – Marius Meragiu
Lilli Vanessi / Katarina – Rodica Ștefan
Hattie – Oana Rusu
Pops – Alois Doboș
Paul – Adrian Nour
Bill Calhoun / Lucenzio – Victor Bucur
Bărbat 1 – Orest Pîslariu - Ranghilof
Bărbat 2 – Valentino Tiron
Harrison Howell – Cristian Caraman
Actor 1 / Hortensio – Andrei Daniel Găină
Actor 2 / Gremio – Andrei Pleșca
Coregraful – Octavian Ștefănescu
Tehnician 1 / Flynt / Bucătarul – Alexandru Vasile
Tehnician 2 / Philip / Riley – Răzvan Rusu
Tehnician 3 / Gregory / Șoferul generalului – George Matei
Șoferul de taxi / Nathaniel – Victor Bunea
Garderobiera – Carmen Angheloiu
Neguțătorul – Mihăiță Radu

Cristina Sârbu