Interviuri Înapoi

Interviuri cu pianistul Francesco Piemontesi și cu dirijorul Kiril Karabits

Publicat: joi, 3 Aprilie 2014 , ora 16.26

În 2 aprilie 2014 ați putut asculta în transmisiune directă la Radio România Muzical concertul susținut de Orchestra Simfonică din Bournemouth, dirijată de șeful de orchestră Kiril Karabits. Programul a cuprins Concertul nr. 27 în Si bemol major de W.A. Mozart și Simfonia a IX-a în re minor de Anton Bruckner. Solist al serii a fost pianistul Francesco Piemontesi.

Am stat de vorbă cu dirijorul și solistul despre programul interpretat și nu numai.


Francesco Piemontesi

Francesco Piemontesi - cânți pentru prima dată cu Orchestra Simfonică din Bournemouth?

Nu, am mai cântat împreună cu ei mai multe concerte în urmă cu câțiva ani. A dirijat atunci un tânăr muzician din Marea Britanie și a fost o colaborare foarte frumoasă, așa că m-am bucurat mult să primesc invitația lor de a cânta în seara aceasta. Cred că este o orchestră foarte bună, ce acordă multă atenție detaliilor și are un sunet foarte bun. Și sala de concerte de la Poole este foarte frumoasă, așa că este o bucurie să mă întorc aici.


Ești unul dintre cei mai apreciați pianiști din noua generație, ceea ce ți-a dat posibilitatea să cânți și să colaborezi cu mari muzicieni. De care dintre aceste personalități te simți cel mai aproape din punct de vedere al idealului muzical?

E o întrebare foarte grea, poate imposibil de răspuns. Am avut, așa cum ai spus, marele noroc de a lucra cu personalități ale lumii muzicale - în primul rând cu Cecile Ousset, Murray Perahia și Alfred Brendel. Cred că de la fiecare dintre ei am învățat foarte multe și diferite lucruri, pe care le prețuiesc foarte tare și pe care încerc să le fac vizibile în interpretările mele. Poate că modul în care fac muzică și concep muzica mă apropie mai mult de Alfred Brendel. De altfel, el a fost o persoană foarte importantă în viața mea, nu numai în calitate de profesor, ci și uman. Este o persoană cu care am petrecut mult timp și de la care am învățat foarte mult și în afara sferei muzicale. A fost cu adevărat o onoare să pot petrece atât de mult timp cu el în ultimii 10 ani.


Apropierea de Alfred Brendel ți-a influențat în vreun fel și alegerea repertoriului?

Nu cred. În orice caz nu complet. Există anumiți compozitori pe care-i cânt și pe care Alfred Brendel nu-i cântă și sunt creații în repertoriul lui care nu se regăsesc în al meu. Același lucru e valabil pentru relația mea cu Murray Perahia sau Cecile Ousset. Atunci când aleg anumite opusuri o fac pentru că simt că sunt creații grozave, parte din marele repertoriu de valoare. Vreau să îmi petrec zilele, lunile, anii, studiind acele lucrări care mă învață mereu ceva nou. Să luăm de exemplu ultimul concert al lui Mozart, pe care îl cânt aici, la Bournemouth. E un opus pe care l-am cântat de atât de multe ori și cu toate astea există întotdeauna un unghi nou din care poți privi partitura. Nu am senzația că toate creațiile muzicale sunt așa. Uneori încep să studiez o piesă și după două zile mă trezesc întrebându-mă de ce am început să învăț așa ceva. Deci criteriul de selecție e acesta: care e opusul pe care vreau să-l am în repertoriul meu pentru următorii 20, 30 de ani?


Ceea ce înseamnă că faci mereu planuri pe termen lung.

Da, cu siguranță fac asta. Unul dintre proiectele pe care le concep acum se va desfășura în perioada dintre anii 2015-2018. Voi cânta, în diverse orașe, integrala sonatelor și variațiunilor de Mozart. Pe de altă parte lucrez și la ciclul complet de sonate de Schubert - le-am cântat aproape pe toate până acum. Deci planurile mele sunt făcute cu un avans de 5 până la 10 ani, ceea ce cred că este important, pentru că lucrul ăsta îți dă o mai bună imagine a ceea ce vrei să faci.


Opusul interpretat în seara aceasta este ultimul concert pentru pian compus de Mozart. Are vreo relevență acest fapt pentru tine, pentru interpretarea ta?

Poate că în cazul acesta are. De obicei nu dau prea mare importanță acestor lucruri. Cred că dacă până și cel mai mare expert în Mozart nu ar ști despre Concertul Jenamy (cunoscut până nu demult ca "Jeunehomme") că a fost scris de un Mozart atât de tânăr și dacă ar fi întrebat când crede că a fost compus concertul, expertul în cauză ar răspunde cu siguranță că este vorba despre o lucrare din ultimul an de viață al compozitorului, pentru că este o creație atât de matură, cu o structură atât de echilibrată. În general sunt atent să nu fac prea multe legături între etapele din viața compozitorului și lucrarea scrisă. Dar în cazul Concertului în Si bemol major cred că are o anume relevență faptul că e ultimul concert pentru pian al lui Mozart - e o lucrare plină de melancolie și nostalgie - cel puțin în primele două mișcări. Charles Rosen a spus ceva foarte frumos despre acest concert: el crede că mesajul opusului este un rămas-bun de la lume, pe care îl simte încă mai prezent aici decât în Recviem. Și asta simt și eu. Este o piesă atât de tristă. La finalul părții a doua, de exemplu, când tema principală a pianului revine la unison cu flautul, chiar ai senzația că Mozart te ia de mână și te duce într-un alt loc. Este un moment cu totul fantastic și îmi dă fiori ori de câte ori îl cânt. Deci aș putea spune că în cazul de față semnificația este de adio de la lume. Este o creație foarte, foarte emoționantă.


Kiril Karabits

Dirijați orchestra dumneavoastră, Orchestra Simfonică din Bournemouth - ansamblu cu care colaborați oficial de 5 ani în calitate de dirijor principal și încă de mai mult timp ca dirijor invitat. Care au fost factorii care au contribuit la apropierea unui șef de orchestră ucrainean de un ansamblu britanic?

Este una dintre întrebările pe care le primesc des în Marea Britanie, mai ales că în momentul de față există aici mai mulți dirijori est-europeni. Lumea se întreabă care este chimia dintre est-europeni și britanici. Cred că răspunsul meu va fi foarte simplu: orchestrele engleze sunt asemenea unor instrumente fantastice, cântă la un nivel tehnic foarte înalt și ajung la rezultate foarte frumoase într-un timp scurt și după un număr mic de repetiții. Dar ceea ce vor ele, ce le interesează și ceea ce face colaborarea foarte interesantă este profunzimea pe care est-europenii o aduc. Este ca și când un pianist ar cânta pe un Steinway foarte valoros. Practic poți face orice cu o orchestră britanică. Iar ceea ce cred că admiră muzicienii englezi la cei est-europeni este o abordare mai puțin obișnuită și individuală a muzicii. Acest lucru este dificil de explicat, pentru că, deși am fost educat muzical în Ucraina și apoi la Viena, eu nu fac parte din nici un sistem. Sistemul meu este personalitatea mea și felul meu de a face muzică, pentru că cel mai valoros lucru din perspectiva mea este însăși relația cu muzica. Cred că asta este ceea ce se cere în Marea Britanie: idei, uneori neobișnuite, pe care ei știu cum să le pună în practică.


Pentru că ați făcut referire la muzicienii din Europa de Est, trebuie spus că dirijorul care a ridicat standardul Orchestrei Simfonice din Bournemouth a fost un român, Constantin Silvestri. Un muzician fermecător, deși foarte strict, cu gust pentru promovarea muzicii moderne. Spuneți-ne, vă rog, care sunt cerințele dumneavoastră în privința acestei orchestre - poate un tip de repertoriu special, mai multe repetiții decât se obișnuiește?

Pot să vă asigur că spiritul lui Constantin Silvestri este încă viu aici. Pentru că este adevărat ce se spune, că această orchestră a atins un nou nivel de performanță datorită lui. Săptămâna trecută mi s-a întâmplat ceva interesant - dirijam o orchestră din Franța și unul dintre muzicienii de acolo, român, mi-a adus partituri scrise de Silvestri (printre care "Trei piese pentru orchestră de coarde") pe care cu siguranță le voi cânta cu Orchestra din Bournemouth. Și ca să vă răspund la întrebarea referitoare la abordarea mea de aici - uneori cer mai multe repetiții, alteori vin cu muzică mai puțin obișnuită, dar cel mai important lucru pentru mine este actul interpretativ în sine. Indiferent de opusul pe care-l dirijez, vreau să obțin de la muzicieni un maximum de atenție și să le mențin interesul treaz, să fie mereu pe marginea scaunului, cum zic englezii. Am nevoie de această energie a momentului, a prezentului, cu maximum de concentrare în timpul interpretării. Acesta e cel mai important lucru pentru mine.


Dirijați în seara aceasta opusuri de Mozart - Concertul nr. 27 în Si bemol major - și Bruckner- Simfonia a IX-a în re minor. Ce leagă aceste creații una de cealaltă?

Cred că Mozart și Bruckner merg foarte bine împreună nu numai pentru că amândoi compozitorii au fost austrieci, ci și pentru că există influențe foarte puternice ale muzicii lui Mozart în creațiile lui Bruckner. Sigur că există și diferențe foarte mari: Mozart are ușurință și eleganță, pe când Bruckner are mai multă substanță și greutate din punct de vedere al sunetului orchestral. Dar chiar și stilistic, Mozart și Bruckner merg bine împreună. Orchestra Simfonică din Bournemouth nu a mai cântat Bruckner de foarte mulți ani și aș vrea să reintroduc această tradiție, de a cânta măcar o simfonie a compozitorului o dată pe an. Apreciez că este foarte important, deoarece sunetul pe care îl poți dezvolta într-o creație de Bruckner este cu totul unic. Nu cred să existe un alt compozitor care să ceară atât de multă intensitate în sunetul secțiunii de coarde, de exemplu. De aceea este foarte important pentru orice orchestră să cânte în mod regulat simfonii de Bruckner.


Simfonia a IX-a de Bruckner este un opus special din mai multe motive: în primul rând este neterminată. În plus, contrar obiceiului său, compozitorul nu a creat mai multe versiuni ale acesteia. Există, însă, numeroase ediții pentru ceea ce a scris Bruckner și, de asemenea, câteva încercări de a finisa partea a IV-a a lucrării. Ce ediție ați ales și de ce?

Folosim varianta cu trei părți. Faptul că simfonia e neterminată este un lucru clar și sigur că se pot găsi mai multe explicații în legătură cu motivul pentru care Bruckner nu a terminat lucrarea. Cred cu putere, însă, că simfonia funcționează foarte bine în trei mișcări. Are propria structură, propria arhitectură prin faptul că se încheie cu un Adagio. Așa prefer să dirijez această simfonie.


Care ați spune că sunt cele mai dificile lucruri în dirijarea acestei lucrări?

Această simfonie, ca și altele ale lui Bruckner, poate fi comparată cu o lungă meditație. Iar unul dintre cele mai importante lucruri pentru un dirijor este să obțină un sunet orchestral foarte bogat la repetiții și să creeze o atmosferă specială în timpul concertului. Simfonia este lungă, durează aproape o oră și nu trebuie executată, nu este o piesă de entertainment, ci mai degrabă o rugăciune pe care o cânți nu numai tu singur, ci alături de public, pe care îl inviți să se roage cu tine.


Aș spune că rugăciune este un cuvânt potrivit în acest context, având în vedere dedicația de pe prima pagină a simfoniei - unde Bruckner a închinat opusul lui Dumnezeu.

Da, rugăciune sau meditație. Pentru că rugăciunea este, cred, un act subiectiv, pe când meditația este mai deschisă. Unii oameni se pot ruga, alții au doar gânduri despre ei și o a treia categorie merge în profunzime. De aceea cred că termenul de meditație descrie mai bine această stare.

Interviuri realizate de Irina Cristina Vasilescu
și difuzate în pauza transmisiunii din 2 aprilie 2014