Interviuri Înapoi

Interviu cu violonistul Eugene Drucker, membru al Cvartetului Emerson

Publicat: miercuri, 16 Ianuarie 2013 , ora 16.16

Anul trecut, în luna mai, am fost invitată să particip la Festivalul Schumann din Dusseldorf, orașul în care Schumann a trăit între 1850-1854 - adică ultimii ani, înainte de retragerea sa benevolă la spitalul psihiatric din Einstadt, unde și-a găsit sfârșitul în 1856.

Concertul de deschidere a Schumannfest 2012 a avut loc în 24 mai la Tonhalle din Dusseldorf: un eveniment cu un profil special, ce a combinat muzica simfonică cu cea de cameră, printre invitați regăsindu-se celebrul cvartet american Emerson, deținător a nu mai puțin de 9 premii Grammy și cu siguranță unul dintre cele mai bune ansambluri camerale ale momentului. Așa că nu puteam rata un interviu, care s-a dovedit foarte extins, cu prim violonistul cvartetului Emerson, Eugene Drucker. Dialogul a pornit, evident, de la împrejurarea întâlnirii noastre, Festivalul Schumann din Dusseldorf.

Ne aflăm la festivalul Schumann de la Dusseldorf și cred că acest festival are ceva special. Dvs. simțiți lucrul acesta?

Noi de-abia am sosit și am fost impresionați în primul rând de sala de concert, cu siguranță are tavanul cel mai înalt dintre toate sălile în care am cântat, dar și o acustică specială. Cred că este potrivită și pentru muzică de cameră și pentru concerte orchestrale. Cum noi cântăm în concertul de deschidere, nu am apucat încă să răsfoiesc programul festivalului. Desigur, ne place ideea unui festival dedicat lui Schumann și cunoaștem legătura lui cu orașul Dusseldorf, o relație nu întotdeauna fericită - mă gândesc aici, de exemplu, la disensiunile dintre el și orchestra pe care o dirija. Cred că era un dirijor foarte emoțional și un compozitor foarte, foarte mare. Întotdeauna ne place să cântăm muzica lui Robert Schumann, dar este bine să avem și sensul istoric al vieții sale și conexiunile cu locurile unde a trăit. Suntem de asemenea fericiți că vom cânta la Dusseldorf, pentru că nu am mai făcut-o încă; am cântat în Germania și cred că și în zona Dusseldorfului, dar niciodată la Dusseldorf.

Muzica lui Schumann este importantă pentru repertoriul Cvartetului Emerson - aveți și un CD înregistrat cu același cvintet op.44 pe care îl interpretați la Dusseldorf. Cum ați descrie pe scurt muzica lui Schumann?

Este spontană și are numeroase schimbări de dispoziție. Cred că aici avem relația cu omul Schumann, care era la fel. Mai ales în lucrările pentru pian, avem aici prezența constantă a lui Florestan și Eusebiu - personaje binecunoscute ce reflectă caracteristicile diferite, opuse chiar, ale personalității lui Schumann. Lui Schumann i-a fost mai dificil să abordeze formele mari de sonată, rondo sau temă cu variațiuni, în comparație cu ușurința cu care realiza cicluri de piese ce alcătuiesc un tot emoțional. Cvintetul pe care îl cântăm este foarte de succes, foarte interesant, are și acea parte a II-a, marșul funebru, în care regăsim o temă secundară ca o expresie a consolării celor rămași. Muzica lui Schumann în general înseamnă emoție, ceea ce era de așteptat de la un om care a avut o viață emoțională atât de bogată și tulburată.

Ați înregistrat acest cvintet op.44 de Schumann pe un disc apărut în 1996…

Da, însă l-am înregistrat înainte, în 1994 cred.

Au trecut deci aproape 20 de ani de atunci. S-a schimbat viziunea interpretativă de-a lungul acestor ani?

Probabil. Mi-e greu să fiu obiectiv atunci când vorbesc despre această schimbare. Fiind un cvintet cu pian, interpretarea depinde de colaborarea cu pianistul invitat, deci de fiecare dată când îl cântăm ne adaptăm și la viziunea pianistului.

Deci, care sunt adaptările pe care le-ați făcut pentru Tsimon Barto cu care veți la colabora la Dusseldorf?

E interesant pentru noi, pentru că el are o viziune destul de diferită de a noastră. De exemplu, când Schumann scrie în partitură ceva în piano, el face acest piano la extrem, pianissimo, și are de asemenea un forte puternic. Poate crea linii largi și lungi, mai ales într-un fragment mai amplu în crescendo și obține un foarte frumos efect. Nu folosim însă aceleași tempo-uri, dar niciodată când colaborăm cu un alt muzician, nu-i impunem viziunea noastră, nu spunem: "noi facem așa și doar așa", ci luăm în considerare și punctul de vedere al celuilalt. Ne spunem: "am putea experimenta" pentru a vedea dacă nu cumva punctul nostru de vedere este prea închistat. Ne place cum facem noi, dar suntem deschiși și altor modalități de a stiliza interpretarea.

Cum l-ați descrie pe Tsimon Barto ca pianist?

Este impresionant, o persoană cu care îți face plăcere să lucrezi. Are un sănătos simț al umorului și asta este important pentru noi.

Tema festivalului Schumann de la Dusseldorf din mai 2012 este "Transatlantic" - referire la alăturarea între Germania și Statele Unite ale Americii. A doua lucrare pe care o cântați în deschiderea acestui festival este celebrul Adagio de Samuel Barber. Ce este atât de special la această lucrare, dintr-un punct de vedere american?

Adagio-ul de Samuel Barber vine din Cvartetul lui de coarde op.11. Este cea mai puternică parte a cvartetului, chiar dacă și celelalte părți sunt bune, dar acest Adagio este cu adevărat magnific. Cred că avem și un context istoric aici: mare parte dintre liniile melodice, contrapunctul par să evoce o muzică mult mai veche - poate Renașterea, în orice caz, nu par a fi din zorii veacului XX. Avem deci aici o multitudine de influențe, dar și o lucrare cu adâncimi emoționale profunde. Este uimitor că un om atât de tânăr a putut să scrie așa ceva: cred că avea 23 ani. Cred că Samuel Barber este unul dintre cei mai talentați compozitori americani ai secolului XX. Cred că de asemenea și că atunci când te uiți ale numele mari ale acelei perioade: Aaron Copland, Samuel Barber, Leonard Bernstein - fiecare are o personalitate distinctă care a contribuit în alt fel la dezvoltarea muzicii americane. Fiecare avea o altă relație cu tradiția - toți compozitorii americani au avut o legătură cu tradiția europeană din care e originară. Aaron Copland, de exemplu, a studiat la Paris, la Fontainbleau cu Nadia Boulanger, însă el este cel care a stabilit ceea ce putem numi o voce americană. Și trebuie să reținem și că s-a născut în Brooklin din părinți lituanieni - evrei care emigraseră spre New York din Rusia, probabil pentru a fugi de pogromul evreilor, așa cum au făcut și bunicii mei la timpul lor.

Samuel Barber avea un background american mai vechi, familia lui era de generații în Statele Unite ale Americii. Îl avem și pe Charles Ives, un personaj iconic al culturii americane, de asemenea legat de tradiția europeană, dar și pe Antonin Dvorak, care a fost interesat de muzica tradițională americană a vechilor nativi, așa cum știm cu toții. Leonard Bernstein a reușit o sinteză extraordinară în musicalurile sale, așa cum a fost și West Side Story, o compoziție minunată din punct de vedere muzical. A compus și muzică mai apropiată de concepția clasică, iar ca interpret - dirijor, pianist și comentator - știm cu toții de impactul pe care l-a avut în promovarea muzicii clasice.

Acestea sunt deci figurile cele mai importante din background-ul meu american. Samuel Barber avea ceva depresiv în personalitatea sa și probabil de aceea a și suferit de alcoolism mai târziu în viața sa. Și totuși a compus o muzică extraordinară. El însuși avea însă o părere ambivalentă asupra Adagio-ului op.11, pentru că toată lumea îl asocia cu acest Adagio și a fost una dintre cele mai cunoscute piese ale lui, în afara unui context muzical. Pentru că a fost piesa care s-a auzit la radio după anunțul morții președintelui Roosevelt în 1945 și apoi 18 ani mai târziu, când președintele Kennedy a fost asasinat, aceasta piesă a fost cântată iar și iar, de obicei, în aranjamentul orchestral.

Când vorbiți despre aceste lucruri, mă gândesc că în timpurile comuniste, numai muzică clasică era difuzată la radio în perioadele de doliu după un lider comunist. Poate de aceea s-a și făcut asocierea că muzica clasică este pentru… morți. Și mă mai gândesc că și George Enescu a suferit că era asociat doar cu Rapsodiile sale române, ca și Barber cu Adagio-ul op.11.

Da, și Enescu a scris atâta altă muzică bună. Enescu a fost un geniu uimitor.

Ce știți despre muzica lui George Enescu?

Nu prea mult, dar a fost un mare violonist și probabil un pianist bun. Știu că a compus acea sonată pentru vioară în caracter popular românesc. Și a compus și acea operă, Oedipe.

Ați cântat vreodată Enescu?

Nu, de fapt. A, și mai are și acel frumos Octet de coarde.

Când vorbim despre Enescu, mă gândesc și la Festivalul Enescu, în cadrul căruia ați și cântat o dată, în 6 septembrie 2005. Cum vă amintiți România acum, după experiența festivalului Enescu?

Am fost foarte impresionați de festival în sine. Philipp Setzer, celălalt violonist din Cvartetul Emerson, și cu mine am avut de-a lungul timpului studenți români la Harford School of Music din Connecticut, unde am predat. Am avut o studentă care s-a întors în România, Irina Gruia; ea ne-a întâlnit la București împreună cu familia și ne-a dus la un restaurant cu muzică și dansuri populare românești, ceea ce a fost foarte interesant pentru noi. Desigur, iubim muzica est europeană. Opinia mea personală - și desigur că nu toată lumea trebuie să fie de acord cu mine - este că cea mai interesantă muzică vine din Europa de est. Probabil din cauză că-l iubesc pe Bartok atât de mult, el este pentru mine cel mai mare compozitor ale secolului XX, iar ceea ce a făcut el în domeniul cercetării etnomuzicologice este uimitor. Știu că parte din vechea Ungarie este acum parte din România…

De fapt, da, Bartok este născut la Sânnicolaul Mare, acum, parte din România. Și este născut în același an ca și George Enescu.

Modurile pe care le întâlnim în muzica lui Bartok, pe baza cărora și-a construit lucrările, sunt uimitoare, armonia modală pe care o folosește pentru a îmbrăca aceste melodii care se cântau în original fără acompaniament - toate acestea el le considera importante, pieritoare în lumea noastră contemporană, această muzică ce-i unește pe cei în viață, dar și pe cei care nu mai sunt printre noi. Când a venit la New York, forțat de împrejurări, Bela Bartok a considerat că unul dintre cele mai importante lucruri pe care le are de făcut este să-și continue cercetările etnomuzicologice. Universitatea din Columbia avea o colecție de înregistrări cu cântece din Iugoslavia - acum am spune că sunt sârbe, sau croate - cam 2000 de cântece. Bela Bartok a muncit un an în biblioteca universității cu aceste cântece, foarte fericit, deși în general era destul de deprimat: era război, parte din familia lui rămăsese în Ungaria. Ritmurile asimetrice ale acestei muzici, mai ales din Bulgaria, mi se par foarte interesante. Deci a avut material cu care să lucreze și ce a realiza cu el, cred că e uimitor. În urmă cu 20 ani, un cor de femei din Bulgaria a devenit celebru în Statele Unite ale Americii. L-am ascultat și eu și mi-am spus: "Iată locul de unde vine Bartok".

Da, cred că această parte a lumii este un loc fast pentru muzică și România este și ea aici. Sunt și alți muzicieni români pe care îi cunoașteți, cu care poate ați colaborat?

Radu Lupu este român, nu-i așa? L-am întâlnit odată. Eram o recepție după recital cu Barbara Hendricks la Montreux, unde a fost invitat și Radu Lupu. De când au apărut CD-urile - și e ceva timp de atunci - le colecționez. Am un CD cu Sonatele Brahms cântate de Radu Lupu, pe care nu le știam prea bine din altă sursă. Acea Sonată în fa minor de Johannes Brahms a fost compusă cred chiar la Dusseldorf, la familia Schumann, în 1863. Așa cum descoperit această sonată, ascultând-o cu Radu Lupu. Este un artist minunat. Alți interpreți români: Dinu Lipatti, care a fost un muzician minunat.

Cvartetul Emerson are mai multe premii Grammy. Ce înseamnă aceste premii de fapt?

Cred că premiile Grammy ne-au folosit ca să promovăm munca pe care o facem și numărul de premii Grammy pe care le-am strâns de-a lungul anilor ne-a ajutat să ne vindem mai bine CD-urile și, poate, să fim plătiți mai bine. E greu de spus, pentru că totul ține de un continuum al carierei. Într-un mod mai prozaic, pot spune că oamenii care nu știu multe despre muzica clasică, știu însă despre premiile Grammy. În New York, de exemplu, dacă îmi vine un muncitor acasă să-mi repare ceva și vede premiile Grammy pe raft, este foarte impresionat. Însă câteodată îi spun soției mele că n-ar trebui să-mi expun premiile, pentru că dacă lumea le vede, își închipuie că am o mulțime de bani, ca un muzician pop laureat cu Grammy.

Ce este necesar ca să obții un premiu Grammy, ca să faci un CD bun de fapt, pe lângă o interpretare bună?

Cred că muzica trebuie să le spună ceva celor care votează la premiile Grammy. Decizia este luată de Academia Națională a Artelor și Științelor. După primul nostru Grammy pe care l-am primit pentru înregistrările cu cvartetele de Bartok, am fost invitați să devenim membri ai acestei academii, ceea ce am și făcut. Am fost invitați și noi să votăm - vedeți, eu nu știu prea multe despre muzica pop care deține cele mai multe nominalizări și interes la premiile Grammy. Muzica clasică este premiată în momentul numit pretelecast, mi se pare că muzica clasică este deci ușor marginalizată, probabil și datorită valorii mai mici a businessului. Noi cred că suntem norocoși, pentru că dintre cele 9 premii Grammy, 2 sunt nu numai la categoria muzică de cameră, ci și la categoria cea mai bună înregistrare de muzică clasică. Cred că suntem singurul ansamblu de muzică de cameră care a reușit asta. Primul premiu a fost pentru integrala cvartetelor de Bartok, iar al doilea, pentru cvartete de Șostakovici.

Obținerea unui premiu Grammy depinde, cred, și de repertoriu. Am observat că tendința este de a premia mai ales înregistrările cu lucrări din creația secolului XX. Dar totuși, noi avem un premiu Grammy și pentru cvartetele de Beethoven și Mendelssohn.

Cred că unul dintre lucrurile care au impresionat la înregistrarea cu Mendelssohn a fost că am înregistrat Octetul cu noi înșine, adică au fost suprapuse înregistrările cu noi cântând toate partiturile, ceea ce este neobișnuit pentru muzica clasică, dar obișnuit în muzica pop. A fost o adevărată încercare atât pentru noi, cât și pentru inginerul de sunet - el a găsit o modalitate ca suprapunerea să sune natural din punct de vedere acustic. A fost nevoie să gândim o întreagă strategie: eu de exemplu, am cântat partiturile viorii 1, dar în cazul violei și violoncelului, acest lucru nu ar fi mers - Mendelssohn nu a scris Octetul pentru două cvartete reunite. Așa că a fost necesar ca colegii mei să facă slalom printre partiturile destinate viorii și violelor. După 2 luni, ne-am adunat cu toții, cu căștile pe urechi, ca să înregistrăm părțile care lipseau din înregistrarea partiturii. A fost o provocare, dar cred că totul a ieșit foarte bine. Desigur, acest proiect a fost parte a unuia mai mare - înregistrarea tuturor cvartetelor de Mendelssohn.

Înainte de asta, am primit un premiu Grammy pentru cele două cvartete de coarde de Charles Ives și cvartetul de Barber - cred că juriul de la Grammy a apreciat faptul că interpretam muzică americană de secol XX.

Susțineți des masterclasses. Ce sfaturi ați da unui tânăr cvartet care vrea să atingă valoarea și performanțele Cvartetului Emerson?

Cred că fiecare cvartet trebuie să-și găsească propria cale. De exemplu, în cadrul Cvartetului Emerson, ne mai schimbăm rolurile - uneori preiau eu partitura viorii a II-a și Philipp Setzer partitura viorii 1, dar nu este un lucru pe care să-l cerem și cvartetelor tinere - depinde de personalitatea și stilul al muzicienilor înșiși. Aș zice că jumătate dintre cvartetele cu care am lucrat preferă locurile fixe ale membrilor ansamblului.

Apoi, cel puțin în ultimii 10 ani, am ales să cântăm în picioare - nu facem asta însă când abordăm o lucrare cu pian. Cântăm de pe un podium pentru noi credem că în felul acesta, proiecția sunetului este mai bună în sală și suntem mai liberi din punct de vedere fizic. Dar acestea nu sunt lucruri pe care să le impunem cvartetelor care învață de la noi, fiecare își poate impune propriul stil.

Sunt cvartete cu care am lucrat în urmă cu mulți ani și care au rezultate foarte frumoase - Pacifica Quartet, de exemplu, care a interpretat toate cele 5 cvartete de Eliott Carter într-o singură seară. Este un proiect mare și deosebit de greu - noi nu am cântăm decât o singură lucrare de Carter, intitulată Elegie. Cred că în momentul când Pacifica Quartet a luat decizia de a aborda toate cvartetele lui Carter într-un singur recital s-a inspirat din faptul că în urmă cu 30 ani, și noi luam decizia de a cânta toate cele 6 cvartete de Bartok într-o singură seară. Am abordat o ordine cronologică, iar durata acelui recital a fost de 3 ore și jumătate. Însă în felul acesta poți simți evoluția stilului componistic al lui Bartok - cvartetele au fost scrise într-un interval de 31 de ani. De obicei, cântăm aceste cvartete în 2 seri, și nu în ordine cronologică. Poate le mai combinăm și cu lucrări ale altor compozitori. De asemenea, când cântăm cvartete de Șostakovici, preferăm să abordăm o altă ordine decât cea cronologică a compunerii lor - considerăm că este interesant pentru public să vadă cum s-a dezvoltat stilul compozitorului într-un interval de timp mai mare.

Am mai lucrat în urmă cu 20 ani și cu Saint Lawrence Quartet, originar din Canada, dar și cu un cvartet mai tânăr Asher Quartet, un ansamblu foarte bun.

În general i-am învățat cum să-și comunice ideile într-o sală mare de concert, cum realizeze dozajele în cadrul ansamblului unei lucrări, depinzând de forma abordată. Dacă este vorba despre o formă de sonată strictă, așa cum este la Beethoven sau la Brahms de exemplu, îi îndemnăm să respecte structura. Însă cel mai important este să comunice ceva publicului. De obicei, dacă ansamblul are personalitatea sa distinctă, știa deja cum să facă asta.

Cum arată o zi obișnuită în viața dvs. și în cea a Cvartetului Emerson? Repetați în fiecare zi în formula de cvartet?

Nu, nu avem posibilitatea, pentru că colegii mei sunt implicați în multe alte activități, mai ales violoncelistul, David Finckel, care împreună cu soția sa conduce Societatea de Muzică de Cameră a Centrului Lincoln și de asemenea, un festival pe care l-au înființat în California. Acum au început să-și dezvolte activitatea și în Asia, în Coreea de Sud. Ei au fost aleși de publicația Musical America drept muzicienii anului 2012 - apar în multe recitaluri împreună și au și propria lor casă de discuri. Nu sunt sigur dacă știți că David Finckel și-a anunțat intenția de a părăsi Cvartetul Emerson și va fi înlocuit în 2013 cu un violoncelist britanic minunat, Paul Watkins, solist, dar și dirijor, în același timp. Este un muzician foarte bun, doi dintre colegii mei au mai cântat cu el. Eu l-am ascultat cântând Dublul concert de Brahms împreună cu Daniel Hope, care este unul dintre prietenii noștri, și am avut și o sesiune de citire de partituri, ca să fim siguri că suntem compatibili.

Care va fi următorul dvs. proiect?

Următoarea noastră înregistrare va cuprinde sextete: Noapte transfigurată de Schonberg și Amintiri din Florența de Ceaikovski, cu Colin Carr, un alt excelent violoncelist…

Da, îl cunosc, a cântat în 2011 și la București în cadrul festivalului Enescu.

Predă la aceeași școală la care am predat și noi timp de 10 ani, Tony Brook, parte a Universității de stat din New York. Violistul este Paul Neubauer, fost membru al cvartetului Filarmonicii din New York, acum cântă muzică de cameră cu David Finckel la Societatea de muzică de cameră. Înregistrările încep în jur de 1 iunie 2012.

Și înregistrați pentru casa Sony…

Da, ne-am mutat la Sony de un an, doi, și colaborarea noastră a început cu discul ce conține ultimele cvartete de Mozart. Pentru a promova acest disc am avut un turneu de curând unde am cântat aceste 3 cvartete și toate cvartelele de Beethoven.

Și dvs. aveți o carieră separată de cea a Cvartetului Emerson. Ați scris deja o carte și o lucrare muzicală.

De fapt, sper ca volumul meu să fie tradus în românește pentru că am citit o foarte frumoasă cronică a cărții mele în românește. Am citit acum vreo 4 ani un articol online - criticul se numește Victor Eshkenazy, asta pentru că vorbesc italiana și franceză și de aceea am înțeles puțin și românește. Am întâlnit de altfel un minunat scriitor român, Norman Manea, care predă Bard College din New York, unde și eu am niște legături. L-am cunoscut la Ierusalim, când cântam Concertul de Brahms cu Orchestra Simfonică din Ierusalim, dirijorul de atunci era Leon Botstein, președintele Bard College.

Cartea este una de ficțiune, dar este despre muzică, iar acțiunea se desfășoară în Germania, în timpul celui de al treilea Reich. Se bazează pe cele trăite de tatăl meu în timpul celui de al treilea Reich, dar cea mai mare parte a ei totuși este doar imaginația mea. Eu am studiat și literatura, care ocupă un loc important între preferințele mele. Lucrarea muzicală pe care am scris-o are la bază niște de texte de Shakespeare. De asemenea, am un proiect nou pe care nu știu dacă l-aș putea vedea vreodată pus în practică: muzică de scenă pentru cvartet de coarde la piesa Hamlet.

Și ultima întrebare: care sunt cele mai importante lucruri pentru dvs., omul și muzicianul?

Ca muzician, încerc să mă simt bine mereu cu ceea ce fac - fizic și tehnic, pentru ca să mă pot concentra cât mai mult asupra muzicii. Câteodată reușesc mai bine, alteori mai puțin, alteori e o luptă. În ceea ce privește cvartetul, dacă ne simțim bine împreună, asta îmi dă cea mai mare satisfacție. Îmi place să cânt concerte și în afara cvartetului, însă nu am atât de multe concerte la David Finckel - el are o energie teribilă, duce sine grija a celpuțin 3 cariere, iar Cvartetul Emerson este doar o singură carieră din acest tot.

Acum va veni un dirijor în grupul nostru, Paul Watkins, vom vedea cum va funcționa asta, dar el are o personalitate minunată. Philipp Setzer, celălalt violonist din Cvartetul Emerson, a predat mult, eu doar antrenez mai curând cvartete și ansambluri de muzică de cameră. Lawrence Dutton, violistul nostru, și el are multe cereri pentru masterclasses de muzică de cameră. Toți avem deci multe de făcut. Este important să ne menținem independența unul față de celălalt, ca atunci când ne reunim în Cvartetul Emerson să existe o senzație de prospețime. Niciodată nu punem restricții cuiva, nu alegem în locul lui ce să facă, atâta timp cât el se dedică cvartetului.

Iar ca om încerc să fiu cât mai cinstit posibil în relațiile cu alți oameni, să fiu un cetățean bun, dar nu am întotdeauna timp să fac asta. Sunt, de exemplu, impresionat de cei care lucrează în asociații de tipul medicilor fără frontiere, le admir curajul și posibilitatea de a dona atât de mult din timpul lor pentru cei mai săraci sau în pericol oameni. Ei sunt eroi, după părerea mea, și aș vrea să susțin o asemenea muncă.

Și ar mai fi ceva de adăugat în finalul acestei după-amiezi petrecute în compania violonistului Eugene Drucker, membru al Cvartetului Emerson: în cartea sa The Saviour, unul dintre personaje este o româncă, Marieta Leonte, de care tatăl violonistului a fost îndrăgostit. Ea a plecat în Israel, el trebuia să o urmeze, dar familia lui a decis că drumul lui e spre America. Iar el a urmat îndemnul familiei…După 60 ani, fiul, Eugene Drucker, a găsit-o în Israel pe Marieta Leonte - întâlnirea a fost emoționantă.

Cristina Comandașu