La finalul repetiției de joi, în vederea etapei finale a secțiunii de violoncel a actualei ediții a Concursului Internațional "George Enescu", dirijorul american Tito Munoz a acceptat cu multă amabilitate un scurt dialog.

Este pentru prima oară când vin la București, deci este clar că vin pentru prima dată la Concursul sau Festivalul "Enescu". Il cunosc pe directorul manifestării, pe Cristian Măcelaru și el m-a invitat să dirijez această finală. A fost o experiență minunată pentru mine aici.

Dacă ați fi fost în situația de a alege vreuna dintre cele trei finale instrumentale, care ar fi fost opțiunea dumneavoastră?

Eu sunt violonist ca formare instrumentală așa că în mod cert repertoriul pentru vioară mi-ar fi fost cel mai apropiat și categoric ar fi fost cel mai... confortabil pentru mine deoarece îl cunosc foarte bine, interpretându-l și în calitate de violonist. Dar, de fapt, oricare dintre instrumente - și violoncelul și pianul - au un repertoriu uimitor și muzica este atât de frumoasă încât sunt fericit în această ipostază indiferent care instrument este în prim plan.

Ați avut până acum ocazia de a vă apropia de muzica lui George Enescu?

Da. Prima dată am abordat una dintre Rapsodiile sale (se întâmpla acum câțiva ani). Dar asta a fost unica ocazie până acum; cunosc creația enesciană căci am ascultat-o dar iată că acum, aici am ocazia să dirijez a doua oară o lucrare de Enescu, ceea ce îmi face o mare plăcere!

Cum vă simți în acest tip de scriitură?

Este o întrebare bună căci eu cred că există categoric un STIL, o manieră specifică în interpretarea muzicii lui George Enescu; când asculți diferite interpretări ale creațiilor sale se simte parcă ceva similar cu ceea ce se reliefează adesea în legătură cu muzica Vienei, atunci când este interpretată de cei de acolo...un stil specific! Si când ascultăm muzica lui Enescu interpretată de marii maeștri (de exemplu așa cum sunt înregistrările lui Celibidache, realizate la conducerea acestei orchestre, chiar în această sală) este ceva realmente diferit: ai sentimentul că toți acei muzicieni înțeleg foarte, foarte bine această muzică. Categoric este o diferență în modul de a percepe această muzică - eu cred în această afirmație, sută la sută. Nu aș spune că această muzică este mai dificilă dar este în mod cert diferită față de ceea ce suntem poate obișnuiți, venind din alt repertoriu; este un limbaj nou, diferit, cu exigențele sale, cu problematica sa de înțelegere și redare. Așa că este grozav să poți lucra cu o orchestră care înțelege acest limbaj în mod firesc, din interior, chiar dacă mulți dintre muzicieni nu cunoșteau de fapt această lucrare pentru violoncel - Simfonia concertantă fiind o partitură nouă pentru mulți dintre ei - dar chiar și așa s-a simțit cât de ușor înțeleg ei aceast limbaj; se observă modul în care ei întrupează în sonoritățile acestea elementele de stil, preluate din aspecte legate de frazare sau de dansurile specifice. A fost o experiență foarte interesantă pentru mine.

Vi se întâmplă frecvent să dirijați în contextul special al unor astfel de competiții, care cuprind în finală și concerte cu orchestra?

Am mai făcut deja așa ceva, dar nu foarte mult; nu este ceva obișnuit pentru mine dar este foarte interesant deoarece aici cântăm aceeași lucrare de două ori și avem de dialogat cu două variante interpretative diferite, cu adevărat foarte diferite ale aceluiași opus. Din fericire este vorba despre o piesă pe care cu toții o cunoaștem foarte bine, așa că ne este foarte ușor să ne adaptăm fiecărui mod de a vedea aspectele interpretative; probabil că ar fi fost mult mai complicat să urmărim viziunile diferite ale celor doi soliști, dacă era cazul unei creații pe care nu am fi cunoscut-o atât de bine. Din fericire avem de cântat de două ori Concertul de Dvorak și ne va fi ușor să îi urmărim pe cei doi finaliști.

Iar muzica lui Dvorak literalmente "curge", te poartă cu ea în această partitură...

Într-adevăr, te poartă cu ea totalmente, curge de la sine... Este una dintre piesele mele preferate. Nu numai dintre concerte, ci din întreaga literatură, eu o consider o simfonie cu violoncel, este o partitură extraordinar scrisă pentru orchestră, pentru întreaga orchestră!