Interviuri Înapoi
Interviu cu soprana Eugenia Moldoveanu
La mulți ani, doamnă Eugenia Moldoveanu! Cu ce gânduri întâmpinați această frumoasă aniversare?
Vă mulțumesc pentru urări și pentru atenție. Sigur că sunt bucuroasă, sunt emoționată și mă simt într-un fel în care nu m-am simțit de multe ori în viață. Mă simt o învingătoare. Dacă am ajuns la 70 de ani, cred că am avut noroc. Așa cred eu.
Dintre rolurile pe care le-ați cântat pe marile scene ale lumii, există unul care are o semnificație cu totul specială pentru dumneavoastră sau de care se leagă o amintire specială?
Da, există, din fericire. În 1973, Cio Cio San, când am luat marele premiu la Concursul Internațional Madama Butterfly, de la Tokyo - de fapt Nakasaki și unde președinte de onoare a fost Maria Callas. Am întâlnit-o și acea întâlnire a fost unică și de neuitat. M-a urmărit apoi tot restul vieții. Și am avut această mare șansă să cunosc nu numai o cântăreață celebră, ci un simbol al secolului trecut al liricii universale.
Ați ales să împărtășiți arta dumneavoastră nu doar cu publicul, ci și cu studenții, predând canto la Universitatea Națională de Muzică din București. Ce le recomandați tinerilor soliști care visează la o carieră de succes?
Le spun mereu că dacă ai o voce mai înzestrată sau mai puțin înzestrată, asta nu înseamnă mare lucru. Numai o pregătire muzicală complexă, o legătură cu muzica permanentă, o gimnastică a sufletului și a minții vizavi de muzică te poate face apoi un interpret sau și mai bine, o personalitate. Prin urmare, în afară de pasiunea care trebuie să fie devoratoare pentru muzică, foarte mult contează seriozitatea pentru partitura muzicală.
În afară de Maria Callas, despre influența căreia ați vorbit deja, au fost și alte personalități care și-au pus amprenta asupra dumneavoastră?
Trebuie să-i menționez pe profesorii mei. Marele Aurel Bobescu, care mi-a deschis ochii asupra muzicii, asupra pianului, asupra vocii și apoi profesoara mea Arta Florescu, cu care am studiat și i-am rămas elevă, dacă vreți, până la sfârșitul carierei, apoi Hero Lupescu, toți profesorii de la Conservator, apoi marii dirijori ai timpurilor când eu am făcut carieră, începând cu Mutti, Abbado, Levine și câți și câți alții. Sigur, nu în ultimă instanță, marii cântăreți lângă care am avut norocul să stau pe scenă, Domingo, Carreras, Renata Scotto și mulți alții.
Și dacă ne-ați vorbit deja despre un rol special pentru dumneavoastră, există și o scenă specială?
Da, există o scenă specială. Este scena încununării unei cariere, care este Teatro alla Scala și unde puțini ajung și nu știu dacă te simți bine, dar este proba de foc a unei cariere, responsabilitatea cea mai mare, onoarea cea mai mare.