Interviuri Înapoi

Interviu cu pianistul și dirijorul Christian Zacharias

Publicat: miercuri, 18 Septembrie 2013 , ora 11.48

Împreună cu Orchestra de Cameră din Lausanne sunteți de acum oaspeți constanți ai Festivalului, mereu doriți de un public mult mai numeros decât capacitatea Ateneului!

Da, am revenit des la ultimele ediții! Au fost experiențe unice pentru mine: am fost invitați din nou și revenim cu bucurie căci publicul s-a arătat atât de încântat, concertele au sunat bine, iar atmosfera a fost incredibilă! A fost și dorința organizatorilor să prezentăm muzica lui Mozart, căci mereu am oferit programe compacte consacrate câte unui compozitor, de fiecare dată altul: data trecută a fost Schumann, înainte Haydn, a mai fost Beethoven... Nu îmi amintesc să fi avut un program Mozart până acum așa că am acceptat cu multă plăcere.


Sunteți renumit pentru integrala concertelor de Mozart, pentru concertele în înregistrările realizate în dubla ipostază de solist și conducător al ansamblului...

Da, într-adevăr, am început să fac asta acum vreo 20 de ani, iar cu această orchestră din 2000, de când sunt la conducerea ei; sunt deja 12 - 13 ani și colaborarea noastră îmi dă sentimentul că vorbim propriul nostru limbaj. Pentru mine a devenit propriul meu mod de exprimare.


O orchestră internațională, cu muzicieni din zone diferite, alături de cei din Elveția...

Da, la început a fost un nucleu multinațional la care componenta elvețiană s-a amplificat dar mulți dintre muzicienii elvețieni actuali provin din alte țări. Putem spune că este într-adevăr o orchestră europeană, mai corect central-europeană cu o cuprindere largă: de la români, bulgari, unguri sau moldoveni (nu de mult ni s-a alăturat o fantastică violonistă din Moldova) la francezi, italieni, germani... Cu adevărat central-europeană! Mi se pare foarte frumos că poate sugera chiar un excelent simbol al înțelegerii a ceea ce se dorește a fi acum în Europa.


Sunt așadar școli muzicale diferite...

Desigur sunt aspecte diferențiate care trebuie integrate într-un context unitar dar mulți dintre cei tineri care vin din alte țări au studiat deja la Zurich sau chiar la Lausanne - există câțiva care au petrecut deja o perioadă de studii aici, alții s-au perfecționat la Paris... De fapt, procesul de instruire muzicală în Europa de astăzi s-a schimbat: se circulă foarte mult, fiecare se duce la un masterclass acolo unde simte că poate găsi cea mai interesantă inspirație, se acumulează idei. Pot să vă spun că nu avem în componența orchestrei noastre muzicieni americani ceea ce, poate, a facilitat omogenitatea sonoră a ansamblului; înainte, în anumite perioade, am avut și instrumentiști de origine asiatică. Aș spune că "diversitatea stilistică" a pregătirii muzicale a celor care fac parte acum din colectivul nostru nu mai este așa de mare.


Cum se concretizează colaborarea cu Orchestra de Cameră din Lausanne în planul strategiei repertoriale, ce presupune de fapt funcția de director artistic?

Eu mă consider norocos căci nu sunt în situația de a lucra 20 - 30 de săptămâni pe an cu orchestra, așa cum se întâmplă în cazul altor dirijori care, practic, au cariera destul de strâns legată de acel loc și nu prea mai reușesc să facă și altceva. După atâția ani, noi avem o foarte bună înțelegere: eu doresc doar să sugerez niște aspecte, să prezint proiecte clare prin concertele mele, să conturez un stil. Aici sunt invitați și mulți dirijori oaspeți, față de care am toată deschiderea și nu doresc să intervin în acest sens pentru că o orchestră are nevoie și de inspirații noi, de un suflu proaspăt pe care astfel de contacte artistice îl aduc.


A devenit o tradiție să propuneți podiumul solistic unora dintre muzicienii din ansamblu. În Simfonia Concertantă apare în mod firesc concertmaistrul!

Da, este unul dintre cei doi concert-maiștri ai ansamblului și prima violă solo și deja v-ați obișnuit, cred, cu faptul că muzicienii noștri sunt în egală măsură și soliști: îmi aduc aminte de Concertul pentru trompetă de Haydn, prezentat de unul dintre componenții orchestrei noastre, ca și de multe alte ocazii în care au apărut în prim plan iar valoarea lor artistică am constatat-o personal și cu prilejul colaborărilor noastre, atunci când eu m-am aflat la pian în compania unora dintre ei. Cei doi soliști ai Simfoniei concertante se înțeleg foarte bine și în plan cameral, au cântat și în alte turnee împreună. Este benefic pentru orchestra aceasta că mulți dintre membrii săi fac multă muzică de cameră împreună (există de altfel și o stagiune camerală) ceea ce se reflectă în calitatea artistică a "înțelegerii" lor, în "cântul" lor împreună.


Păstrează această Simfonie concertantă ceva din spiritul atât de caracteristic pentru dialogul din cadrul genului Concerto grosso, din perioada anterioară lui Mozart?

Mozart a mers repede mai departe aici; scrisese deja Concertul pentru 2 piane în acea epocă. Atunci când aduce doi muzicieni alături Mozart gândește deja mai departe de concerto grosso! Pe mine mă face să mă gândesc la o partitură de operă cu doi mari soliști care nu numai că își adresează replicile dar schimbă și trăiri emoționale între ei.


Ați ales din repertoriul mozartian și partiturile dintre cele mai cunoscute, adevăratele "șlagăre"!

Dar pe care noi nu le-am mai interpretat împreună! Și Simfonia nr.40 și Concertul în La major sunt partituri celebre dar pe care, întâmplător, ansamblul nu le-a mai cântat împreună cu mine până acum. În privința Serenadei "Poștalionul" - pe care am împărțit-o în două (în deschiderea programului și la finalul acestuia) - am apelat și la tradiția din vremea autorului. Dacă studiați programele concertelor din acel timp - și din fericire mai există chiar câteva originale ale concertelor pe care le-a condus chiar Mozart - veți găsi că el însuși a prezentat (destul de des) la început 1 - 2 părți dintr-o simfonie, apoi venea "die Akademie", soliștii, un concert, cântăreți și apoi - la sfârșit - ultimele părți din simfonie! În cazul Serenadelor este chiar mai firească o asemenea împărțire, ca un fel de "ramă" pentru întreg concertul, deoarece aceste partituri nu presupun acea logică a construcției unei simfonii. Serenadele pot avea de la 3 la 7 - 8 părți și de fapt, este poate mai interesant și pentru public, pentru captarea interesului și a concentrării acestuia pe o durată mai scurtă de timp și apoi, ca pentru ceva nou, la final pentru ultimele mișcări!

Interviu realizat de Anca Ioana Andriescu