La finalul celui de-al doilea concert pe care l-a susţinut vineri, 2 octombrie 2026, pe scena Ateneului Român, în compania Orchestrei Filarmonicii bucureştene, Martha Argerich mi-a acordat câteva momente de discuţie, într-un cadru foarte lejer, cu muzică de jazz în fundal, venită prin geamul întredeschis al cabinei sale.

Legendara artistă, în vârstă de 85 de ani, a deschis atât stagiunea camerală, cât şi pe cea de concerte, a Filarmonicii "George Enescu", avându-l partener de scenă, în Concertul nr. 3 de Prokofiev, pe Mihail Pletnev.

Pentru că avem și puțin jazz în fundal, am o întrebare legată de jazz: Friedrich Gulda, unul dintre profesorii dumneavoastră, era și pianist de jazz. V-ați gândit vreodată să cântaţi jazz?

Martha Argerich: Am încercat puțin, cu el, dar n-am continuat. Păcat, regret acum. Iar când l-am revăzut, după mulți ani, mi-a spus: "Vezi, n-ai făcut nimic cu jazzul!", fiindcă îi plăcea că am un anumit swing.

L-am auzit și noi, în seara aceasta, în Prokofiev. E păcat, și pentru noi, ca public. Ați deschis noul sezon al Filarmonicii "George Enescu". O săptămână magică pentru noi, pentru că marţi, în 29 septembrie, aţi oferit şi un concert cameral. Ce înseamnă pentru dumneavoastră întoarcerea la București?

Martha Argerich: Mă simt foarte bine aici. Îmi place foarte, foarte mult.

Ați avut o săptămână foarte încărcată la Bucureşti, unde aţi primit miercuri, 30 septembrie, și o distincție din partea comunității evreiești din România.

Martha Argerich: Da, am fost foarte emoționată. Am fost la sinagogă și a fost o ocazie specială. A fost o ceremonie, apoi a trebuit să spun câteva cuvinte în ebraică. Marele rabin m-a pus să spun niște lucruri. A fost foarte frumos, mi-a plăcut enorm. Și domnul Vexler a organizat totul, e o persoană fantastică. Așa că am fost foarte fericită.

V-a făcut acest eveniment să vă gândiți la rădăcinile familiei dumneavoastră și la felul în care v-ați făcut un cămin în multe locuri din lume?

Martha Argerich: Nu știu. Cred că da. E complicat. Viața mea e foarte haotică. Iar părinții mei nu mai sunt. Nici fratele meu. Dar am copii și nepoți.

Aveți trei fiice.

Martha Argerich: Da. Și cinci nepoți. Doi dintre ei sunt pianiști foarte buni: David Chen, care e cu totul special, și Roman Blagojevic. Și, desigur, fiica mea Lida, care cântă la violă şi care şi dirijează uneori.

Distincția primită din partea comunității evreiești a fost legată și de concertele pe care le-ați susținut cu Zubin Mehta, precum şi de relaţia dvs. cu România

Martha Argerich: Cu Zubin Mehta și cu Filarmonica din Israel. Exact. Da.

Mă gândeam la muzicienii români. Știu că ați avut o întâlnire, sau mai multe, la Geneva, cu mulți ani în urmă, cu Madeleine Lipatti. Cum a fost? Ce ați cântat? Despre ce ați vorbit?

Martha Argerich: Aveam 15 ani. Studiam puțin cu ea.

Chiar ați studiat cu ea? Nu a fost doar o singură întâlnire?

Martha Argerich: Nu, ne-am văzut de mai multe ori.

Din păcate, Dinu Lipatti nu mai trăia atunci. Cred că murise cu șapte ani înainte. Cum era Madeleine în relație cu dumneavoastră?

Martha Argerich: Oh, era cu totul specială. Ce să spun... Îmi spunea multe despre felul în care cânt, pentru că nu-i plăcea că eram mereu prea mult, prea repede, mereu prea rapidă, accelerată. Îmi zicea: "Draga mea, nu vrei ca lumea să te iubească? De ce cânți ca o furtună?.

La scurt timp după, a urmat o perioadă stranie în viaţa dumneavoastră, după ce câștigaseți niște concursuri foarte mari...

Martha Argerich: Da, m-am oprit din cântat la pian. Am plecat la Arturo Benedetti Michelangeli, în Italia. Și am făcut o pauză de aproximativ un an. Apoi am mers la New York. Apoi am avut o fiică și s-au mai întâmplat tot felul de alte lucruri. Și apoi m-am întors la pian.

Despre pian ați spus, am citit undeva, că e ca un prieten foarte bun, dar nu întotdeauna un preieten.

Martha Argerich: Nu întotdeauna. Bineînțeles că nu. Uneori mă place, el sau ea, nu știu. E hermafrodit, desigur, pianul. Nu e nici el, nici ea. E amândouă. Mereu.

Cum v-a influențat educația din copilărie? Pentru că am descoperit ceva extraordinar despre tatăl dumneavoastră și despre poveștile fantastice pe care vi le spunea când erați mică.

Martha Argerich: Foarte mică eram, da. Aveam doi, trei ani, cam așa. Da. Îmi spunea tot felul de poveşti, avea multă imaginație. Cred că, atunci când ai doi-trei ani, asta lasă o urmă.

Revenind la jazz și Friedrich Gulda...

Martha Argerich: Ah, da! Îl admiram enorm pe Gulda. L-am auzit prima oară când aveam vreo 10 ani, în Argentina, pentru că venea foarte des. Eram absolut fascinată de el. Dar pe atunci nu cânta jazz în public, cânta muzică clasică.

Cu a doua lui soție, Yuko, am făcut cu mulți ani în urmă un interviu despre Friedrich Gulda, pentru o comemorare. Era extraordinară și a cântat în festivalul dumneavoastră din Japonia alături de un muzician român, saxofonistul Nicolas Simion, în 2001.

Martha Argerich: În Japonia, da, la Beppu.

Da, da. Vă amintiți?

Martha Argerich: Da, îmi amintesc.

Primul dumneavoastră concert cu orchestră a fost când erați foarte mică, la opt ani, și a fost transmis la radio. Și, cum eu lucrez la radio, mă întrebam dacă ascultați radio uneori?

Martha Argerich: Mereu. Mereu. Țin întotdeauna radioul de muzică clasică pornit când sunt acasă. Tot timpul.