Un album care se deschide cu tema celebrei melodii populare românești Ciocârlia - într-o transcripție pentru pian de Frederic Harranger, semnat de pianista română, stabilită în Franța, Dana Ciocârlie, un album lansat de casa La Dolce Volta pe 16 ianuarie, prezentat în premieră românească, pe 9 februarie 2026, la Radio România Muzical.

Am avut și ocazia unui dialog cu Dana Ciocârlie, care cuprinde amănunte care dau un nou context audiției acestui album pe care regăsim piese emblematice din repertoriul românesc sau care au legătură directă cu muzica tradițională românească.

În primul rând, vreau să vă întreb de ce ați ales să existe un album care să poarte și numele unei păsări care este emblematică pentru muzica românească, dar și care este foarte asemănător cu numele dumneavoastră de familie?

Pot să spun că am avut noroc să mă numesc ca și piesa noastră cea mai vestită din folclorul nostru românesc. Deci, mi s-a părut, așa, un fel de semn al vieții, un semn al cosmosului, o adecvare. De ce să nu profit de această situație? Și, în plus, ciocârlia este un simbol atât de frumos pentru noi, dar și pe plan, de exemplu, literar european... sunt mulți poeți... mă gândesc la Schiller, Shelley, care au scris odă ciocârliei, considerată ca un simbol al sufletului și ca un simbol al aspirației către infinit, deoarece ciocârlia este o pasăre mică și care cântă în plin zbor, se ridică ca o săgeată spre soare și se pare că e una dintre singurele păsări care cântă în plin zbor. Și, în plus, e o pasăre de dimineață... numai simboluri frumoase. Și, de asemenea, am avut un alt noroc: din partea familiei tatălui suntem foarte literari. Și anume, unchiul meu, Livius Ciocârlie, este scriitor, iar fiica lui cea mai mare, Corina, este scriitoare, ziaristă, eseistă și se numește tot Ciocârlie. Deci, am vrut să facem o operă 100% ciocârlească. De fapt, ea a scris booklet-ul.

Am ascultat acest album în paralel cu vizionarea unei expoziții care a avut loc la București, organizată de Muzeul Național de Artă - o expoziție ce are în prim-plan ia românească. Sigur, gândită în jurul celebrului tablou "La Blouse roumaine" de Matisse, dar cu o trecere foarte frumoasă de la tablouri de la 1850 până la obiecte de artă din zilele noastre care au în prim-plan această "la blouse roumaine", această ie care este simbol al românității, de fapt. Și expoziția este gândită ca un soi de trecere în revistă a ceea ce înseamnă românitatea începând din secolul al XIX-lea până în prezent. Și m-am gândit, văzând această expoziție, că și albumul dumneavoastră, într-un fel, face același lucru - o trecere în revistă a ceea ce este etern românesc și valoros european. Am nimerit-o, așa este, asta a fost ideea generatoare?

Atât de bine ați spus și este exact așa. Cred că nimeni n-a văzut până acum atât de clar faptul că am încercat să trec de la, să zicem, concret și pitoresc, cum ar fi Ciocârlia sau cele trei piese de Paul Constantinescu, care sunt aproape mot-a-mot folclor, la ceva cum ar fi un etaj mai spiritual, simbolizat prin Nocturna de Lipatti pe o temă moldovenească, Carillon nocturne, Improvizațiile după Violeta Dinescu... Deci, să se ajungă de la particular la general, mai multe aspecte ale sufletului românesc. Exact ceea ce spunea Blaga: "Eternitatea s-a născut la sat."

De fapt eu sunt o foarte mare admiratoare a filosofiei, cât și a poeziei lui Lucian Blaga. Poate inconștient am încercat să mă inspir din acest motto spus de Blaga și să arăt ce este etern în sufletul românesc.

Și ce este etern?

Este o anumită melancolie, un fel de a fi destul de visător și foarte filosofic. De fapt, de la început se vede, din Miorița. Miorița mi se pare cel mai simplu drum spre sufletul româneasc. Acest cioban care are toată viața în fața lui, dar află că destinul său este pecetluit și se resemnează și transformă această dramă a unei crime împotriva lui într-un fel de nirvana, nu pot să spun altfel, cosmică. Și, deci, viața și moartea lui devin o operă de artă, prin faptul cum el povestește despre această nuntă cosmică. Sufletul românesc este pastoral, bucolic, legat de natură și legat de natură într-un fel foarte organic. După mine, nu este o societate a orașelor, ci este o societate a naturii și a ritmurilor naturii. Iar, de exemplu, clopotele care se aud destul de mult în disc scandează momentele zilei, momentele vieții oamenilor și este un fel de transpunere a acestei naturi care este tot timpul reînnoită. Această tandrețe, această înțelepciune mi se par foarte românești. Și înțelepții pot să fie și foarte veseli. Toate piesele de dansuri, de joc, de petrecere fac parte din identitatea noastră.

Sigur, unele dintre piesele de pe disc, chiar și prin titlul lor înțelegem de ce fac parte de pe acest album numit Ciocârlia, pentru că fac trimitere fie la dansuri, fie la denumiri concrete precum e Rapsodia română de George Enescu. Însă avem de exemplu aici și Pavana. Și, ascultând interpretarea dumneavoastră, m-am gândit dacă n-ați inclus Pavana de George Enescu ca o formă de expresie a doinei românești spusă a la francaise, dacă vreți.

Da, așa este. De fapt, atât Pavana, cât și Carillonul și, de fapt, și Vocile stepei (n.r. din Pieces impromptues op. 18 de George Enescu) sunt niște doine. Pavana datează de pe vremea când el era încă foarte influențat de studiile făcute cu Gabriel Fauré. Deci, au o atmosferă aproape impresionistă, dar mie mi se pare că se aude destul de clar un nai, un fluier, adică tocmai acest cioban de care vorbim, într-un peisaj... pe-o gură de rai mi se pare o piesă total magică. Și având în vedere repertoriul de pian al lui Enescu, Pavana este, într-un fel, prima piesă care are un parfum clar românesc. Pentru că înainte el scrisele Suita în stil vechi, care este destul de barocă, cu fugă, preludiu... chiar și celelalte piese din această suită a II-a, care este o capodoperă - vorbesc de Toccata, de Sarabanda sau de Bourrée, sunt încă și mai franceze și mai simfonice. Dar Pavana deja se duce spre Suita a III-a și spre Sonata în caracter popular românesc, însămânțează în scriitura lui de pian acest folclor imaginar moldovenesc. Iar în Vocile stepei și în Carillon nocturne sunt clare influențe ale unor doine, tratare diferit. În Vocile stepei - tratate heterofonic și polifonic, iar în Carillon nocturne, într-un fel, această doină este ascunsă la baza clopotelor, dar este totuși existentă.

Într-adevăr, doina este, după părerea mea, expresia cea mai directă a lirismului românesc, așa cum cuvântul dor este intraductibil.

Altă descoperire de pe acest disc, aș spune chiar repertorială, sunt aceste colinde românești culese de Bela Bartok, pe care le auzim, de altfel, destul de rar. Recunosc că și eu le-am ascultat prima dată pe discul dumneavoastră. Povestiți-ne puțin cum ați ajuns să le alegeți exact pe acestea din tot repertoriul lui Bela Bartok de muzică românească destul de extins, că toată lumea se oprește la Dansurile populare românești și atât.

Sunt mai multe motive. În primul rând, acum douăzeci și ceva de ani mai înregistrasem un disc care se chema România, la o casă de discuri care, din păcate, a dispărut total. Nu cred că vor mai exista urme ale acestui disc. Pe acel disc, România, erau cele 6 dansuri de Bartok, dar m-am gândit ca totuși să nu refac același lucru. Și, în plus, dansurile acestea au fost atât de mult înregistrate. Într-adevăr, sunt foarte frumoase, dar sunt și alte lucruri care merită descoperite, mai ales că Bartok a fost un foarte mare iubitor al muzicii românești, asta este clar. Și, în primul rând, când eu eram adolescentă, chiar în Maramureș, în Baia Mare, anumite colinde pe care le-a preluat Bartok le-am cântat și eu și se mai cântă și acum. Mi s-a părut important ca perenitate culturală să arăt acest lucru.

În al doilea rând, el le tratează într-un fel foarte personal; de fapt, seamănă foarte mult cu tratamentul celor 6 dansuri pentru că melodia este întotdeauna repetată o dată sau de două ori, dar cu armonizări, cu ritmuri diferite și asta mi s-a părut foarte interesant. Ce face el, de exemplu, la O, ce veste minunată, felul în care o ritmează... ai impresia că e altceva decât colindul pe care l-am cântat. Asta este originalitatea lui. Iar în ceea ce privește cele două mari dansuri românești, care sunt și mai puțin cântate cred, ar trebui de fapt să se cheme rapsodii. După părerea mea, sunt apropiate de cele două rapsodii pentru vioară și orchestră ca și statură simfonică, ca și felul în care tratează pianul ca o orchestră de fapt. Tocmai am vrut să arăt că Bartok avea atât de mare respect față de muzica românească - nu s-a oprit numai la piesulițe mici, ci a făcut pur și simplu două mari rapsodii pentru pian.

Am văzut într-o cronică internațională și spus acest lucru că discul surprinde și diversitatea repertorială legată de provinciile României. V-ați propus să fie ceva reprezentativ din fiecare provincie istorică sau, pur și simplu, alegând piesele v-ați dat seama că s-a întâmplat acest lucru?

De fapt, amândouă. Voiam să arăt o diversitate, efectiv ca un vitraliu, și că la noi în România este atât de mare bogăția folclorică încât între Transilvania și Dobrogea, să zicem, dacă asculți, ai impresia că sunt două țări diferite. Voiam neapărat să arăt această bogăție și poate în mod inconștient, căutând această bogăție, am găsit perle care aproape niciodată nu s-au mai cântat, cum este Nocturna pe o temă moldovenească. Din câte știu, a mai fost o singură înregistrare a lui Viniciu Moroianu în cadrul integrale operei lui Lipatti pentru pian. Aici, în vestul Europei, nimeni nu cunoștea și mi se părea important ca Lipatti să fie prezent, pentru că foarte puțină lume știe că a fost și compozitor. Bineînțeles, nu în România, dar în restul Europei nu prea se știe. Căutând, am găsit.

Vreau să spun numai că mi s-a părut de asemenea important să avem o figură contemporană. De aceea am ales pe Violeta Dinescu, care, în plus, a fost profesoara mea de teorie când eram foarte mică; după aceea, a plecat în Germania. Ea revendică această filiație cu muzica folclorică și cu muzica lui Enescu. Mi-a explicat foarte bine cum este făcută Carillon nocturne. Iar piesa ei este de fapt o tramă; sunt câteva notații de sunete pe care interpretul trebuie să împrovizeze. Există o mică introducere și după aceea sunt cele 5 sunete ale clopotelor și ideea este de a produce un efect în care clopotele vin de departe, se apropie, te năpădesc pot să spun așa, trec prin tine și, după aceea, se îndepărtează. Deci, într-un fel, ea lucrează asupra efectului pe care poate să-l producă în timp real ca și cum ai fi într-un clopot... și cum te transformă interior această experiență.

Așa este. De fapt, lucrările ei sunt acea tușă de contemporan care ne arată românitatea transformată în contemporaneitate.

Discul a apărut pe 16 ianuarie, însă are deja recenzii internaționale foarte frumoase. Puteți să ne povestiți puțin despre asta?

Știu că a fost ales ca Discul săptămânii la revista germană Rondo, chiar imediat, în prima săptămână în care a fost lansat. O revistă importantă în Franța, Le nouvel observateur, una dintre puținele reviste generaliste are au o rubrică muzicală regulată a pianistului Philippe Cassard, care este și producător la France Musique. Philippe Cassard a scris o recenzie despre discul Ciocârlia. Și acum, peste două zile, va fi considerat Discul zilei la emisiunea cea mai importantă de actualități discografice muzicale la France Musique, En Pistes!. Și, în curând, va apărea și un portret în Figaro Magazine.

Haideți să ne povestiți puțin și despre cum s-a realizat înregistrarea discului, efectiv. În cât timp, când s-a întâmplat asta?

S-a întâmplat nu recent. Este destul de rar, dar înregistrarea datează de acum un an și jumătate la Soissons; este un oraș care fusese capitală a Franței la începutul Evului Mediu, adică pe vremea lui Clovis, primul rege de fapt al Franței, acum devenit un orășel în nordul Parisului, dar care are o sală incredibilă, se cheamă Cetatea Muzicii și a Dansului, o sală extrem de modernă de 1000 de locuri, cu un pian Steinway, care este tot timpul revizuit de o casă de piane pe care o cunosc foarte bine, cu care colaborez foarte des, Regie Pianos. Și... a durat trei zile, pur și simplu, nici măcar, două zile și jumătate. Cred că eram destul de bine pregătită.

Totuși, anumite piese cum sunt, de exemplu, Pavana sau piesele de Paul Constantinescu le-am cântat de când aveam 14 ani. Am beneficiat de direcția artistică și, în același timp, dânsul a făcut și sunetul Francois Eckert, care este inginerul meu de sunet. Am înregistrat împreună 18 discuri. Adică, înregistrasem împreună integrala Schumann live, am mai făcut 3 discuri de muzică de cameră, un disc precedent solo care se cheamă Bubles; el fiind profesorul de direcție artistică la Conservatorul Național Superior din Paris.

De ce a ieșit mai târziu? Este din cauza faptului că între timp am început să realizez - tot pe viu, așa cum a fost Schumann - integrala concertelor de Mozart. Un prim dublu album cu 4 concerte a ieșit în Germania acum un an. La Dolce Volta, casa mea de discuri franceză voia să fie un inetrval destul de consecvent între cele două lansări, ca să nu se facă amalgam din punct de vedere al comunicării; au considerat că trebuie un an de zile între cele două.

Ciocârlia - un album lansat pe 16 ianuarie, prezentat astăzi în premieră la Radio România Muzical, care poartă multiple semnificații. Un album care vorbește despre ceea ce este etern în a fi român, dar și despre ce înseamnă a fi român în Europa contemporană, păstrându-ți identitatea și vorbind în aceiași termeni ai unei culturi care definește această parte de lume. Un album cu o selecție repertorială foarte bine realizată și o interpretare în care simțim emoția, dorul și înțelepciunea unei vieți petrecute în Franța, și cumva, mereu în România.

Sunteți plecată din România cred că de mai bine de 30 de ani.

Din păcate, da.

Iată că acum, la deplina maturitate, gândul dumneavoastră se întoarce tot aici. De ce se întâmplă lucrul ăsta?

Mă numesc Ciocârlie (râde). Mi se pare că oriunde aș fi în lume, am așa ca un fel de pecete, un tatuaj interior care arată faptul că vin din această țară. Și, în plus, sunt mândră. Mie mi se pare că noi, toți, din diaspora, trebuie să arătăm cât este de valoroasă și cât este de frumoasă această țară, chiar dacă nu mai locuim pentru că viața a decis așa. Eu m-am căsătorit aici, am avut un copil, de asta am rămas în Franța, dar revin destul de des. Chiar acum, în martie și în mai, voi veni să cânt la Ateneu. Și mi se pare că până la adânci bătrâneți trebuie păstrată această legătură. E ca un fel de sursă de viață, de fapt... atât pământul, cât și oamenii sunt pe acest pământ românesc.

Și o ultimă idee. Noi toți, și de aici și cei din diaspora, cei care încă mai credem în România frumoasă, ne gândim la ea. Cum arată România aceasta ideală pentru anul 2026 și cum să facem să ajungem la idealul acestei Românii?

Aș zice că, fără să mă gândesc, cultura și tradiția pot să ne aducă spre acest ideal. Cum spunea Dostoievski, "această frumusețe va salva lumea", frumusețea unei expoziții așa cum o descrieți dumneavoastră și cum sper să o apuc când vin pe 4 martie, frumusețea patrimoniului nostru arhitectural, pictural, sculptural, muzical, de asemenea și cinematografic - pentru că mi se pare că cinematografia românească este un foarte bun ambasador actualmente... Deci, să arătăm valorile noastre atât trecute, cât și contemporane artistice este un fel de a ne demarca față de restul lumii, de vecini, și trebuie să păstrăm vie această flacără a artelor și a culturii noastre românești.