ACUM:
17.00
Arpeggio (R)
Beethoven & more pentru două ore.
Urmează: 18.55 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.
Apoi: 18.59 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Interviuri Înapoi

Interviu cu pedagogul francez Robert Kaddouch

Publicat: miercuri, 7 Iulie 2021 , ora 15.16

Pedagogul, pianistul și cercetătorul francez Robert Kaddouch, inventatorul apreciatei metode pedagogice care îi poartă numele, a susținut recent o serie de cursuri intensive de formare și perfecționare pentru pedagogii români. Robert Kaddouch, discipol al lui Ianis Xenakis pe teren compozițional și al lui Pierre Sancan și Bruno Rigutto în plan interpretativ, a fondat la Paris Centrul pentru Cercetare în pedagogie, muzică și creație, în cadrul acestei instituții dezvoltându-și și perfecționându-și metoda muzicală, ce plasează copilul în centrul procesului pedagogic.


Domnule Robert Kaddouch, ne bucurăm pentru evenimentul ce prilejuiește și acest interviu - un curs intensiv de pregătire a unor pedagori români, preocupați de metode moderne, alternative de a-i apropia pe copii de muzică. O să încep cu o întrebare pe care v-ar adresa-o oricine vă parcurge biografia. Am văzut că cei mai tineri dintre elevii dumneavoastră au chiar 5 luni. Am înțeles bine, 5 luni?! Mulți dintre părinții români ar întreba ce așteptări aveți de la un copil care nu are nici măcar un an?

În primul rând, vă mulțumesc pentru interesul dumneavoastră față de pedagogia mea.

Oare este nevoie să precizez că copiii mici au venit la mine și nu invers? Am această imagine de la primul meu curs cu un copil de 9 luni. În timp ce îmi predam lecția de pian fratelui său mai mare, acest bebeluș s-a târât prin sala de așteptare până a ajuns la ușa întredeschisă. Am văzut apoi acea față mică și acei ochișori care îmi spuneau: "Dar eu, eu nu am dreptul la muzică?". Mama, care a venit să-și ia bebelușul, percepuse același lucru ca și mine, așa că mi-a spus: "Ați fi de acord să faceți muzică cu el?" Și a fost începutul unei lungi aventuri care continuă să mă fascineze.

Nu am așteptări de la un elev. Rolul meu este să ascult și să dau un sens, adică să înțeleg din producțiile muzicale improvizate ale copilului ce încearcă el să realizeze și cum încearcă el să o facă. Prin urmare, nu aștept nimic, sunt în primul rând martorul și revelatorul așteptărilor interioare ale fiecărui elev. Faza operațională vine după aceea.

Ați conceput o metodă pegagogică recunoscută pe plan mondial. Care considerați că sunt elementele care vă diferențiază de celelalte metode recunoscute? De la ce principii plecați și către ce tindeți?

Particularitatea pedagogiei mele, potrivit mai multor profesori de la Oxford, este verticalitatea ei, adică începe "de la teren", de la rezolvarea problemelor și se dezvoltă ca o teorie aplicabilă în diferite domenii. Filozofii spun că am rezolvat o problemă bergsoniană, "punctele strălucitoare", neurologii sunt interesați de abordarea pe care o am față de memoria asociativă, iar neurobiologii (prof. Zoltan Molnar de la Universitatea Oxford) ies din laborator crezând că abordarea mea acționează asupra neuronilor piramidali din stratul V al creierului. Cred că particularitatea pedagogiei mele este că a devenit, prin conceptul de Conductibilitate, o teorie. Acest lucru îi permite să se extragă din aplicarea ei exclusiv în educația muzicală și să se adapteze la evoluția copiilor și a vremurilor, păstrând în același timp principiul său esențial, ceea ce nu este cazul pentru alte metode prea limitate la problematica unei epoci.

Plăcerea de a face muzică reprezintă un deziderat fundamental pentru Metoda Kaddouch. Pe de altă parte, mai ales în estul Europei, există încă această convingere, că studiul unui instrument (pian, vioară, clarinet etc.) necesită, obligatoriu, și un efort care nu e, în cele mai multe cazuri, generator de plăcere. Cumva, plăcerea este de multe ori ignorată sau plasată într-o zonă a superficialității. Cum priviți această perspectivă?

"Plăcerea ne face inteligenți!" a spus marele pianist Samson François. Sensibilitatea noastră iudeo-creștină ne face deseori să considerăm că fără suferință nu este posibil niciun progres. Abordarea mea se află în afara acestei școli de gândire. Nu este vorba de a face lucrurile mai ușoare, nici de a le complica, ci pur și simplu de a permite copilului, elevului, să cunoască, apoi să arate steaua la care dorește să ajungă și, în cele din urmă, să mobilizeze pârghiile potrivite pentru a-și realiza dorința. Nu este ușor, dar este o muncă pasionantă atât pentru profesor cât și pentru elev, o muncă ce dă energie pentru îndeplinirea ei. Problema suferinței, a sfâșierii ... este complet irelevantă în acest caz.

Există, de asemenea, în cazul multor părinți, obsesia pentru performanță. Cu alte cuvinte, studiul de plăcere, care nu generează rezultate vizibile și chiar spectaculoase, pare inutil. Ar fi necesară și o școală pentru părinți, o schimbare a perspectivei?

A considera că scopul este calea: iată o lecție care poate fi învățată de la copiii foarte mici. Ei sunt cei care m-au educat, cei care mi-au arătat calea cea bună care mi-a permis să-i educ. Ei știu totul, dar nu sunt conștienți de faptul că ei știu. Oferă un zâmbet fără să aștepte nimic în schimb, privesc lumea cu mirare și acționează fără gânduri ascunse. Arta, muzica este lumea lor într-o mai mare măsură decât în cazul muzicienilor. Să-i învățăm pe părinți să se uite la copiii lor din această perspectivă și educația le va oferi performanța reală, aceea a abilităților interumane.

Ajungem astfel, inevitabil, la ideea de competitivitate, o altă moștenire a pedagogiei tradiționale, încă dominantă în spațiul est-european - dar nu numai. Cum priviți moda concursurilor muzicale dedicate celor mici și vânătoarea de diplome la această vârstă?

În școala noastră din Paris salutăm prima generație de copii chinezi "dotați" pentru care familia lor a stat la coadă 48 de ore ca să obțină biletul care le-ar permite accesul la un pian de la stat. Un cadou suprem care avea să devină un instrument de tortură, iar părinții și educatorii aveau să fie torționari pentru a-și împinge copiii spre excelență, …dar ce excelență? Acei copii sunt acum adulți, sunt părinții unora dintre elevii noștri. Apropierea de un pian le face greață, și totuși le place muzica! Astăzi ei ni-i încredințează pe copiii lor și își pansează rănile văzându-i pe acesti copii cum improvizează, cum compun, cum se bucură de un acord!

Ce i-ați spune unui părinte care s-ar întreba de ce i-ar fi utile copilului său de 1, 2 sau 3 ani cursuri de pian?

Părinții sunt cei care ne spun: "Era un pian la casa prietenilor noștri și Sasha a stat o oră căutând sunete, nu ar fi bine dacă ar veni la cursul de pian cu tine?" Părinții copiilor foarte mici caută îndeosebi să-și trezească copiii prin muzică. Nu au sindromul miculului Mozart!

Dar multora dintre profesorii de pian care considera că vârsta minimă pentru a începe studiul pianului este cea de 3 ani și jumătate ani - 4 ani?

Le voi spune să facă ceea ce cred ei de cuviință. Apoi voi răspunde la întrebările lor, dacă mă vor întreba ceva.

George Enescu ne avertiza să nu subestimăm capacitatea de înțelegere a unui copil mic, doar pentru că este foarte mic. Sunteți de aceeași părere?

Desigur! Un bebeluș nu este doar un adult în devenire, este o ființă cu o percepție specială asupra lumii. Nu ați observat că marii oameni sunt comparați cu bebelușii atunci când sunt la vârful maturității?

În 2017 v-ați extins interesul și către mișcare, în colaborare cu Jacqueline Challet-Haas. Cum vedeți această relaționare între muzică și mișcare? Ce părere aveți, de exemplu, despre metoda Dalcroze în această privință?

Institutul Dalcroze din Geneva m-a invitat să țin o conferință în fața profesorilor pe tema "Transmutația experienței în cunoștințe". Cum își va valida copilul experiența corporală pe o claviatură (sau pe orice alt instrument muzical). « Ce ai făcut cu ceea ce te-am învățat? » În timpul sesiunilor speciale de formare cu profesorii Institutului, întrebarea a continuat să apară: Cum să slujim Metoda Dalcroze fără să o trădăm? Reiterez aici observațiile mele enunțate mai sus: O metodă fără teorie este sortită osificării practice. Să nu uităm rădăcina cuvântului metodă: meta - căutare și hodos - cale, drum de urmat. Este inversul a ceea ce cred oamenii. Emile Jaques-Dalcroze a făcut o treabă formidabilă, este unul dintre primii mari pedagogi practicanți, dar în secolul 21 Emile Jaques-Dalcroze nu ar mai face metoda Dalcroze.

Care sunt cele mai importante obiective ale metodei dumneavoastră?

A asculta și a da sens.

Sunteți și un pianist și foarte apreciat muzician de jazz. Ce rol ocupă improvizația în cadrul metodei Kaddouch?

Improvizația este instrumentul-cheie. Improvizația folosește urgența timpului pentru a ajunge rapid la subiect.

Cele două zile de cursuri on-line, pentru pedagogii MiMa Muzica, au avut o agendă foarte densă. Ce ați urmărit, ca obiective, de fapt?

Un profesor care are smerenia să accepte să-și completeze pregătirea își arată măreția. Aduc un omagiu întregii echipe MIMA Muzica pentru această inițiativă. Ceea ce contează nu este ce urmăresc eu, ci ceea ce urmărește această echipă. Sarcina mea este de a le permite profesorilor să identifice și apoi să pună în aplicare rațiunea pentru care ei cred că eu le pot oferi soluții.

Interviu realizat de Ștefan Costache (Traducerea: Lucian Nicolae)