Rémy Ballot este un reputat muzician francez în vârstă de 48 de ani, violonist şi dirijor foarte apreciat în muzica lui Anton Bruckner. El a studiat vioara la Conservatorul din Paris cu Gérard Poulet şi de la vârsta de 16 ani a luat lecţii private de dirijat de la Sergiu Celibidache, fiind ultimul student al legendarului dirijor. Cu acest subiect am deschis dialogul pe care l-am purtat cu Rémy Ballot.

Maestre Remy Ballot, cum l-aţi cunoscut pe Sergiu Celibidache şi care au fost cele mai importante lucruri pe care le-aţi învăţat de la marele dirijor român?

Eram foarte tânăr când l-am cunoscut. Am avut şansa de a participa la o sesiune de cursuri private de dirijat pentru studenţi, pe care le oferea în apartamentul său din Paris. Eu, ca violonist am putut participa la aceste cursuri, şi astfel, l-am ascultat predând. Din acel moment, am început să studiez dirijatul cu Sergiu Celibidache. Desigur, când l-am cunoscut mi s-a părut absolut impresionant. Avea o carismă incredibilă. Este interesant faptul că aceste întâlniri ale noastre se întâmplau cu puţin timp înainte de apariţia internetului şi nu era aşa uşor să obţii informaţii despre oricine. Eram în anul 1994 şi nu îmi dădeam seama atunci că Sergiu Celibidache era mare, era o legendă. Apoi am plecat la München şi am înţeles cine a fost de fapt Sergiu Celibidache. Un mare dirijor. Instinctiv, am înţeles că de la el pot învăţa cu adevărat lucruri deosebite: o lume nouă şi o muzică nouă. Eram student la Paris ca violonist şi pentru mine era ceva cu totul nou, să ascult pe cineva vorbind două ore despre muzică. Absolut fascinant. Sigur, erau şi detalii tehnice despre ştiinţa dirijatului. Accesam o nouă filozofie, un nou mod de a face muzică. După aceste cursuri de dirijat, mi-a fost greu să mai cânt la vioară pentru că am început să mă gândesc mai mult la muzică şi la ceea ce fac cu adevărat. A fost pentru mine un punct de cotitură şi un moment care m-a făcut să fiu mai conştient şi să ascult cu adevărat ceea ce se întâmplă muzical. De aceea, pentru mine, întâlnirea cu Sergiu Celibidache a fost importantă şi, în mintea mea, mereu este esenţială conştientizarea şi să am o concepţie în ceea ce fac şi în muzica pe care o produc.

Ce părere aveţi despre faptul că alegea în interpretările sale tempo-uri lente?

Cred că în înregistrările sale nu simţi mereu aceste tempo-uri mai lente decât ale altor dirijori. Otto Klemperer, de exemplu, alegea tempo-uri lente, dar nimeni nu vorbea despre acest lucru. Pentru mine nu este important tempo-ul în sine, ci pătrunderea profundă a sensului muzicii. După repetarea anumitor repertorii şi a lucrului cu unele orchestre, se dezvoltă atenţia la detalii şi transparenţa partiturii. Din acest motiv, Sergiu Celibidache era mai lent, dezvoltând, în urma lucrului îndelungat cu anumite orchestre, particularităţile lucrărilor interpretate. Dacă comparăm înregistrări mai vechi din anii 1980-1981, de exemplu cu Simfonia I de Brahms, veţi observa că interpretările la pupitrul London Symphony Orchestra sunt puţin mai rapide, pentru că nu au existat aceleaşi condiţii, nu au avut suficiente posibilităţi de a repeta. Deci, este o problemă ce priveşte consistenţa şi complexitatea muzicii. În 1992, când Celibidache s-a întors la Filarmonica din Berlin, a dirijat Simfonia a VII-a de Bruckner într-un tempo foarte, foarte lent. Dar asta s-a întâmplat pentru că orchestra avea un sunet foarte bogat, multe posibilităţi de dezvoltare a discursului, a detaliilor. Iar pentru mine acesta este un aspect foarte important. Să dirijezi lent nu este un scop în sine. Se întâmplă sau nu. Este vorba despre posibilităţile pe care le ai, inclusiv acustice, pentru claritatea sunetului şi a interpretării. Cel mai important este să înţelegi partitura, vocile, contrapunctul etc.

Pentru că, de curând, aţi lansat un nou album cu poeme simfonice de Richard Strauss, v-aş întreba dacă v-au inspirat concertele înregistrate în anii 1980, ale lui Sergiu Celibidache la pupitrul Orchestrei Radiodifuziunii din Stuttgart sau al Filarmonicii din München, în care a dirijat aceste poeme simfonice.

Desigur, le ştiu. Dar atunci când dirijez o piesă, nu ascult alte înregistrări, pentru că sunt influenţat. Dacă ai posibilitatea sau şansa de a găsi ceva nou în partitură sau propria interpretare, în cazul în care asculţi prea multe versiuni nu îţi poţi găsi propria cale. Sigur că ştiu toate înregistrările lui Celibidache şi poate există similitudini între acestea şi interpretarea mea. Dar muzica este ceva personal şi intim, iar dacă asculţi prea multe înregistrări îţi poţi pierde personalitatea în muzică. Celibidache vorbea despre asta, despre faptul că muzica în concert este ceva unic. Tocmai de aceea a evitat înregistrările de studio. Problema este că, din anii 1950, s-au făcut foarte multe imprimări. Dirijorii le ascultau şi atunci nu mai aveau posibilitatea ca, doar din partitură, să înţeleagă profunzimea muzicii. Chiar şi aşa, înregistrările sunt documente fantastice şi avem nevoie de ele pentru că fac parte din istorie. În sala de concert, contrastele de nuanţe sunt mai mari, iar înregistrările reduc aceste diferenţe dinamice. Astfel că eu şi casa Gramola, cu care am colaborat pentru albumul Richard Strauss, am încercat să subliniem contrastele care sunt percepute în sala de concert.

Cum aţi colaborat pentru aceste înregistrări cu Orchestra Filarmonicii din Pilsen?

A fost foarte interesant, pentru că orchestra nu a mai interpretat niciodată creaţii de Richard Strauss. Ei cântă în general muzică din repertoriul ceh. Pentru mine a fost ciudat pentru că sunt lucrări foarte importante aceste poeme simfonice de Strauss, dar pe de altă parte a fost uşor să fac ceea ce îmi doresc, să îmi impun viziunea, fără influenţa altor dirijori asupra orchestrei în ceea ce priveşte interpretarea acestor piese. A fost mult de muncă, pentru că poemele simfonice Don Juan şi O viaţă de erou sunt lucrări dificile, le-am înregistrat live şi au făcut parte dintr-un program mai amplu pe care l-am prezentat în Zilele Richard Strauss de la Garmisch Partenkirschen. Dar ne-a plăcut şi cred că rezultatul este unul foarte bun.

Din câte ştiu, aveţi o bună colaborare cu Institutul Richard Strauss pentru a explora muzica acestui compozitor. Vor exista şi alte discuri în această colecţie dedicată lui Richard Strauss?

Da, sigur. Acum, în iunie, voi dirija în festival Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii din München şi vom interpreta Aus Italien, o lucrare de tinereţe a compozitorului. Am o bună colaborare cu directorul Institutului Richard Strauss, discutăm din timp, chiar cu un an înainte, despre piesele pe care le programăm în festival şi despre noile concepte şi estetici pe care vrem să le creăm. În luna iunie a anului viitor voi lucra cu Orchestra Filarmonică din Stuttgart şi continuăm planurile noastre până în anul 2027, ideea fiind de a încerca să creăm noi estetici ale sunetului în muzica lui Strauss, diversitate şi de a evita clişeele.

Revenind la albumul pe care l-aţi lansat în luna aprilie, care ar fi principalele caracteristici ale poemelor simfonice Don Juan şi O viaţă de erou", pe care le-aţi urmărit în interpretarea dumneavoastră?

Don Juan este o lucrare faimoasă şi reprezintă începutul stilului pe care Strauss l-a dezvoltat în ceea ce priveşte poemele simfonice. Este o piesă importantă în istoria muzicii prin instrumentaţia sa şi pentru noutăţile pe care le aduce în stilul de interpretare a orchestrei. Iar poemul O viaţă de erou este foarte lung. Mulţi spun că nu are o structură. Dar eu cred că există o linie arhitectonică mare în această piesă şi consider că cel mai important este să nu exagerezi caracterul ei eroic. Pentru mine, partitura are şi alte înţelesuri profunde, detalii şi combinaţii instrumentale incredibile.