Angelica Postu a fost invitata emisiunii În universul muzicii de la Radio România Muzical pe parcursul lunii martie 2026. Principala promotoare a muzicoterapiei în România, cu studii de pian la Universitatea Națională de Muzică din București, cu studii de psihologie la Universitatea din București, continuate cu master și doctorat în muzicoterapie la Universitatea din Berlin, ea este în prezent muzicoterapeut care practică la Spitalul de psihiatrie Charite din Berlin. Cele trei emisiuni care au la bază acest dialog pot fi reascultate aici. 

Ce este și ce face muzicoterapia

Mai precis, ce este muzicoterapia?

Muzicoterapia în sine este o practică clinică bazată pe dovezi științifice, pe studii care s-au desfășurat de-a lungul ultimelor decenii. Aș putea să spun: peste 70 de ani de studii clinice care dovedesc că muzicoterapia este capabilă să fie utilizată pentru a sprijini în mod intenționat bunăstarea emoțională, cea cognitivă, felul în care gândim, cea fizică, felul în care ne coordonăm mișcările, dar și capacitatea de interacțiune socială.

Muzicoterapia implică metode active, cântatul la instrument, cântatul din voce, improvizația muzicală, dar mai ales metode receptive. Cred că despre acelea știm poate mai multe din perspectivă de melomani, dar la muzicoterapie vorbim despre o relație terapeutică care se dezvoltă de-a lungul timpului și prin acest proces muzica devine un instrument de exprimare și de reglare emoțională, de conectare cu sinele, dar și de evoluție, de dezvoltare.

Urmărim un scop în relația terapeutică prin muzicoterapie.

Explică-ne un caz în care ai avut succes folosind muzicoterapie, adică ce se poate obține în mod concret?

O să fac mai multe referiri, dar cu siguranță ceea ce pot să ating sau ceea ce pot să obțin în primul rând este exprimarea unor sentimente și a unor gânduri de care nici măcar nu eram conștient că ele există. Și poate acesta este primul pas și de aceea am spus mai devreme despre capacitatea non-verbală a muzicii de a accesa niște căi interioare în clipe în care ne vine greu să descriem ce se întâmplă cu noi. Și am să fac paralela cu ceea ce se întâmplă atunci când ascult o piesă muzicală și ea poate mult mai bine să redea un peisaj.

Dacă mă gândesc la Beethoven, la Simfonia a VI-a, mă simt transpus în acea zonă și atunci cu pacienții de la spital încercăm să creăm această atmosferă sonoră care să le dea voie să se gândească la aceste emoții interioare.

Mă gândesc la o pacientă care timp de foarte multe sesiuni nu a comunicat cu mine verbal deloc. Era o pacientă care fusese internată cu un episod post-traumatic de pe urma căruia îi se declanșase o depresie foarte puternică și cred că șase sau șapte săptămâni nu a comunicat verbal cu mine deloc. Însă, așa cum am reflectat și eu în sesiunile mele de supervizare, lucrul pozitiv este că venea săptămânal la sesiunea de muzicoterapie.

Așadar, acel spațiu sonor în care eu cântam pentru ea la pian, la diverse instrumente pe care le am în sala de muzicoterapie, a creat un spațiu sigur în care ea a simțit că poate să dea frâu liber acelor sentimente refulate și am ajuns să improvizăm împreună la două instrumente.

Ea a cântat la marimbafon, eu am cântat la pian și aș dori să menționez faptul că ea nu avea cunoștințe muzicale în prealabil.

Așadar, ea a explorat niște sunete.

În urma acestor improvizații am reușit și să comunicăm, așadar muzicoterapia are și o latură de comunicare, de autoreflecție, de exprimare într-un dialog în care putem să punem sens acestor intensități.

Putem să observăm când muzica a devenit mai intensă, mai lentă, mai surprinzătoare. Iar asta putem face pe baza faptului că înregistrăm muzica pe care o improvizăm și putem să o ascultăm apoi în încheiere și atunci avem mult mai multe păreri când ascultăm muzica interpretată din exterior.

Cine este Angelica Postu?

Vom face acum biografia ta, pentru că parcursul tău este foarte interesant.

Sunt absolventă a Conservatorului din București, la secțiunea pian.

Am studiat pian de la vârsta de șase ani și chiar citind tot felul de studii în ultima vreme, aflasem că muzicienii care învață de dinainte de vârsta de șapte ani, se dezvoltă niște conexiuni neuronale mai aparte decât mai târziu.

Cred că faptul că am petrecut atât de multe ore la instrument m-a făcut foarte mult să mă gândesc la anumite aspecte despre cum funcționăm, despre ce se întâmplă cu psihicul uman, cu ce tip de psihologie ne ajută să învățăm mai bine și așa am decis să urmez și cursurile facultății de psihologie. Fapt care mi-a deschis foarte multe noi interese și atunci, în timpul facultății de psihologie, prin 2008-2009, am aflat despre muzicoterapie și mi-am dorit foarte mult să aflu mai mult despre acest domeniu și am înțeles că e un domeniu de sine stătător și am înțeles că cere o formare individuală de sine stătătoare și că nu este ceva ce vine de la sine și am urmat cursurile Universității de Arte din Berlin la departamentul de muzicoterapie. Este un master care durează trei ani de zile și recent am absolvit acolo și școala doctorală, tot la departamentul de muzicoterapie.

Așadar, deja asta îmi spune că muzicoterapia este foarte avansată la nivel universitar și din punct de vedere al nivelului înalt al cercetărilor care se pot face acolo pentru că există și studii doctorale și da, mi-am refăcut CV-ul recent și am observat cam 11,8 ani de pregătire academică, dar încă mai sunt părți care mă interesează.

Ca muzicoterapeut te poți specializa chiar într-o anumită latură, da, poți face guided imagery in music therapy, care e o metodă specială a muzicoterapiei, așadar încă mă mai pasionează și alte direcții, dar cam asta e complexitatea formării mele pentru a ajunge muzicoterapeut.

În viața de zi cu zi lucrezi într-un spital?

Lucrez la Spitalul de Psihiatrie Universitar Charité din Berlin și viața mea la spital arată așa: două zile lucrez pe o secție de psihiatrie acută (înseamnă că pacienții sunt obligați prin ordin judecătoresc să fie internați, pentru că sunt un pericol pentru sine din cauza depresiei sau un pericol pentru exterior din pricina anumitor manifestări ale stărilor psihice) și lucrez o zi pe săptămână cu vârstnici la Departamentul de Geriatrie, cu pacienți cu Alzheimer, cu Parkinson și alte afecțiuni neurodegenerative.

De ce este muzica clasică atât de specială pentru psihicul uman

Aș vrea să te întreb în urma acestei experiențe foarte extinse: are muzica față de alte arte, indiferent de genul muzical, alte valențe decât alte arte în ceea ce privește impactul medical, asupra psihicului uman?

Da, cu siguranță. Nu spun cu aroganță sau cu certitudinea muzicianului, că nu există nimic mai frumos decât muzica, dar și din punct de vedere cognitiv la ce se întâmplă la nivelul creierului, nu există un alt stimul exterior care să aibă un impact asupra noastră atât de direct și atât de imediat și atât de important, așa cum are muzica.

Și există foarte multe aspecte la care ne referim atunci când ascultăm muzică, din punct de vedere al atenției, al concentrării, al capacității de a stimula memoria și învățarea, funcții executive de planificare, memorie de scurtă durată, memorie de lungă durată și mai ales și cel mai important aspect este acela al faptului că muzica poate să consolideze exprimarea emoțională de lungă durată și asta înseamnă că eu pot să experimentez prin ascultarea muzicii ce înseamnă o diferențiere muzicală și nu mă refer doar la emoțiile de bază, bucurie, frică, tristețe, mă refer la emoții avansate, cum ar fi nostalgie sau dor sau această stare de a transcende într-o anumită stare și acest fapt este cel definitoriu pentru capacitatea și calitățile muzicei de a ne induce această stare de catharsis, de eliberare și aș putea să spun că este mai direct decât în alte forme de art-terapie care există și se practică în toată lumea la ora actuală faptul că muzica declanșează această stare de fior, mi se face pielea de găină, cum am spune, în limbajul autohton care e foarte frumos asta de fapt, din punct de vedere al neuroștiinței, este o eliberare de dopamină un sistem de recompensă, un hormon de fericire în acea clipă, corpul meu, de la nivelul creierului eliberează această dopamină și atunci eu trăiesc o stare intensă care însă nu îmi face frică.

Este același fenomen de reacție, dar nu este un fenomen care să mă sperie, ci este o stare intensă care am putea spune foarte frumos că mă face să simt că trăiesc, sunt viu e un moment de surprindere și această surprindere muzicală este unică în fața altor tipuri de exprimare artistică.

Vorbind despre această eliberare de dopamină, dă-ne un exemplu concret din audițiile tale personale.

Am ascultat recent Simfonia a VI-a de Ceaikovski și am regăsit acest moment în partea a IV-a și poate acesta ar fi un punct de pornire în discuția noastră: deopotrivă de surprindere, de nostalgie, de transcendere, dar și de confirmare prin aceste așezări armonice în cadențe de confirmare că sunt bine acolo unde sunt.

Se vorbește mult în zilele noastre despre un soi de dopamină bună și dopamină rea; dopamina ieftină este reprezentată de dependența de rețelele sociale, de pildă. Cum facem să existe un echilibru, ghidează-ne cum facem să obținem dopamina care ne ajută?

Dopamina care ne ajută este aceea care este acompaniată și de reducerea cortizolului care este hormonul de stres; este aceea care mă ajută și în același timp să conștientizez o reducere a ritmului cardiac, a respirației; practice, orice activitate care reușește să fie puțin continua, așa cum este și muzica, atunci când sunt într-o experiență a unui concert live deja are o anumită durată care este mai lungă decât aceea pe care o experimentez în mașină, să spunem când ascult o melodie și apoi trec într-o cu totul și cu totul altă stare pentru că s-a schimbat playlist-ul.

Așadar dopamina sănătoasă care ne ajută este aceea care are și continuitate pe care pot să o regăsesc în experiențe de calitate și care să fie corelate cu o proprioceptivitate, o capacitate de a percepe momentul în care sunt nu doar din punct de vedere vizual că v-ați referit la social media și utilizarea excesivă de aparate și de telefonie mobilă și computere și așa mai departe, ci activități care să îmi dea sentimentul de conectare cu corpul din punct de vedere fizic, psihic și emotional, de exemplu, cântatul la un instrument. Observăm cum copiii au puțină răbdare să studieze la instrument, dar ce mare este bucuria atunci când observă că au reușit să cânte piesa pe care se străduiau să o învețe, așadar acela este un tip de dopamină de calitate, rezultatul de a fi reușit eu însumi să redau un pasaj muzical. Și fac paralela cu pacienții, și pentru ei este o reușită extraordinară pentru cineva care este într-o stare de boală, de afecțiune reușește totuși să fie creative, să fie artist, iar muzica este cu siguranță acel tip de activitate și chiar este interesant.

În epoca antică nu ne refeream la cântat la instrument sau în cercurile ritualice în care se practicau cântări vocale, nu exista o evaluare a capacității de a cânta, nu se spunea: tu cânti mai bine, tu cânti mai rău în cercul ritualic. Acum, sigur, de peste 500 de ani, de când ne referim la cântatul pe scenă, evaluăm felul în care se cântă, dar pentru oamenii care nu fac din cântatul la instrument o meserie, această recompensă este de o valoare inestimabilă și acest proces în care eu depășesc aceste granițe ale mele, încerc să ajung la un nivel la care să fiu bucuros că am învățat o piesă muzicală, acela este un produs de dopamină de calitate, întotdeauna corelat cu această recunoaștere: eu sunt în acest proces și fac asta pentru că îmi place și atunci nu sunt pionul care primește dopamină din exterior prin stimuli vizual care de fapt mai mult rău îmi fac.

Are genul muzicii un rol aici? Oricare gen muzical are efectul acesta? Sau sunt anumite genuri muzicale până la urmă probate de istorie care au un asemenea efect?

În muzicoterapie vorbim foarte mult de plăcerea muzicală, de gustul muzical al fiecărui ascultător și asta este foarte important, pentru că aceste circuite de recompense sunt mult mai active - arată studiile - atunci când ascult piesa care îmi place și sunt mult mai alert atunci când ascult o piesă nouă pentru că nu știu la ce să mă aștept, iar corpul este influențat de asta, intru într-o stare de tensiune.

În același timp, s-au făcut mai multe studii pentru a vedea dacă muzica pe care o ascultăm în stadiul prenatal, așadar din a șasea lună de sarcină este recunoscută după naștere. Ea este recunoscută și este plăcută indiferent de calitatea muzicii, indiferent de structura acesteia -dacă este o formație de muzică rock sau dacă este o sinfonie de Mozart - ea este recunoscută și copilul se liniștește la auzirea acelei muzici, pentru că ea are capacitatea de a reduce izolarea. Un bebeluș care vine nou pe lume, recunoscând muzical ceva atunci, se simte în siguranță, pentru că recunoaște mediul în care se află. Și acest lucru este valabil și la adulți, faptul că pot recunoaște acea piesă mă face să mă simt în siguranță, chiar dacă mă aflu în Argentina și nu sunt în România, e un soi de pod de legătură cu rădăcinile mele, îmi face bine.

Cred cu tărie în acest lucru: că muzica aceea care îmi face cel mai mult bine, este cea pe care o recunosc. În același timp, există studii despre anumite structuri armonice și frecvențe care au capacitatea de a liniști, de a regla o anumită frecvență cardiac, respiratorie, toate aceste nivele la care am nevoie să le reduc un pic din pulsul de alertă. Cu siguranță, am putea să spunem într-un mod general că muzica barocă, muzica din perioada clasică, având mai puțină evoluție armonică surprinzătoare, ne pot transpune într-o stare de calm continuu.

Să discutăm despre așa numitele mituri: acela că Mozart te face mai deștept sau că muzica barocă face același lucru. Și apoi să le dăm un răspuns părinților care își pun întrebarea dacă e același lucru să mergi la festivalul Enescu sau să mergi la festivalul Beach Please. Dar să începem, deci, cu Mozart și muzica barocă: ne facem muzica asta mai inteligenți?

Depinde de cum o ascultăm și depinde de capacitatea noastră de atenție și de această foarte frumoasă activitate mindfulness, deci, atenție conștientizată, capacitatea de a recepta într-un mod ghidat ceea ce ascult și e foarte interesant.

Noi avem această capacitate de efect de cocktail party, mă duc la o petrecere și vorbesc 300 de oameni în jurul meu și totuși eu reușesc să mă reglez pe un singur fir. Acest lucru este înnăscut și în același fel pot și într-o fugă de Bach sau într-un standard de jazz să urmăresc o singură linie. Pentru asta am nevoie de, sigur, de puțină ghidare, ori de o anumită obișnuință cu acel stil de muzică sau de o dorință de a asculta atent și conștientizat și încorporat acel tip de muzică.

Da, atunci muzica este benefică și eu pot recunoaște diverse voci în această muzică și ea îmi face bine.

Vobim aici despre neuroplasticitate. Asta înseamnă, în cuvinte simple, faptul că eu pot reconstrui niște conexiuni la nivelul creierului și de aici tragem și concluziile faptului că și pentru vârstnicii care suferă de Alzheimer, există șanse de a reconstrui anumite căi și conexiuni neuronale și atunci știu că poate să-mi facă foarte bine acest tip de muzică.

Și am aici un exemplu pe care l-am povestit sau îl povestesc cu drag despre un pacient de origine turcă care nu a avut niciodată contact cu muzica clasică. Asculta hip-hop, asta era muzica lui preferată, era la spital cu o afecțiune mai degrabă de ordin social și într-o sesiune de muzicoterapie cu mai mulți pacienți i-am propus să-mi dea să ascult o piesă muzicală care îi place lui și în schimb îi voi cânta și eu ceva ce-mi place mie.

I-am cântat la pian un preludiu de Bach live: s-a uitat la mine cu ochii înlăcrimați și a zis wow, asta a fost bombă. A fost absolut captat de acea clipă și a fost ceva pentru el nou, dar datorită muzicii polifonice lineare cu o dezvoltare clară, pe care putem să o înțelegem la preludiile din Clavecinul temperat, acest lucru l-a captat, a fost prins de aceste linii melodice și a fost purtat de această muzică. Mă emoționează când mă gândesc la oameni care au această experiență pentru prima dată și îmi vine greu să cred că nu își vor dori să o aibă și a doua oară. Cred însă că acești oameni pot să aibă ca bază stilistică de plăcere un alt tip de muzică, poate nu neapărat de la festivalul Beach Please, dar să fie cu totul și cu totul în altă direcție de stil muzical.

Tocmai despre asta e vorba: devine benefic atunci când caut și atunci când sunt deschis să ascult cu adevărat acea muzică și ea nu este o muzică de fundal, care poate chiar să mă deranjeze, nu să-mi facă plăcere.

Ce îi sfătuiesc pe părinți: să facă și una și alta, să întâmpinăm gusturile adolescenților care sunt încă într-o căutare despre ce le place cel mai mult, dar să cunoască și din această experiență în care stau și primesc pe toate părțile senzoriale o experiență unică, așa cum este muzica live dintr-o sală de concert și cred că n-ar trebui să lipsească cel puțin un concert la festivalul Enescu din viața fiecărui copil și din viața fiecărui adolescent pentru că este o experiență incomparabilă cu altceva.

Muzica clasică, o experiență unică

Așadar, dacă este o experiență incomparabilă, totuși există ceva ce muzica clasică, muzica cultă, să-i spun așa generic, are în plus față de alte genuri muzicale?

Există faptul că sigur știm că toată muzica este un liant uman și un liant social, conexiune socială, reușim să ne simțim cu toții într-o experiență colectivă, este ceva ce împărtășim cu toții, dar eu reușesc prin complexitatea muzicii clasice să dezvolt niște stări emoționale și de memorie și de autoreglare afectivă pe care nu le regăsesc într-o muzică pop, pentru că acolo construcția armonică este mult mai simplă și mult mai repetitivă și sigur că îmi dă o stare de siguranță muzica repetitivă, muzica pe tip refren, strofă, refren, strofă, refren, dar muzica orchestrală sau muzica solistică din categoria muzicii clasice îmi oferă un spectru dinamic unic. Și este vorba despre aceste frecvențe, este vorba despre o angajare din punct de vedere

intelectual și din punct de vedere emoțional, sunt foarte multe planuri care sunt activate atunci când ascult muzică clasică și este un consum, să spunem, activ, nu este ceva pasiv, chiar dacă eu stau în pasivitate și ascult, unicitatea este dată de această complexitate a lucrării pe care eu o ascult.

De curând i-am întrebat pe ascultătorii Radio România Muzical de ce ascultă acest post de muzică clasică și extrăgând din răspunsuri, câteva sunt repetitive: pentru că mă liniștește și pentru că mă aduce în altă lume mai elevată. Cum traducem asta în sens psihologic?

Putem compara cu ce se întâmplă cu lumea cealaltă, și în lumea cealaltă există o avalanșă, un surplus, un "prea mult" de impuls vizual, auditiv, de prea puține pauze sau micropauze, așa cum le spun eu când lucrez și cu muzicienii stând de vorbă despre ce se întâmplă cu experiența scenică.

Aceste micropauze din viața de zi cu zi sunt din ce în ce mai puține, pentru că peste tot unde mergem suntem afectați, suntem agasați din punct de vedere sonor. Ori, o pauză muzicală îmi aduce liniște pentru că mă transpune într-o stare continuă, continuă însemnându-un minut, două, trei. Iar asta este un contrast față de ceea ce se întâmplă în societate, ne gândim la serviciu, în trafic, la supermarket, peste tot sunt locuri în care oamenii sunt neliniștiți.

Este un aspect foarte interesant și despre sala de concert, dacă ne gândim la faptul că atunci când se termină ultimul sunet al orchestrei, auzim deja aplauze. Pentru melomanii care merg de multă vreme la concert, este deranjant. Pentru omul care a fost a doua sau a treia oară la concert, este o exprimare a acestui cumul de liniște pe care l-a adunat acolo și eu văd asta ca pe un entuziasm, s-a întâmplat cu mine ceva, am ajuns la un nivel de conectare emoțională pe care nu-l cunosc atât de bine și atunci nu pot să-l las să se așeze, trebuie să-l exprim, trebuie să aplaud. Este o supra-excitare emoțională, am spune noi din punct de vedere psihologic, și de-aia sunt foarte culantă și permisivă cu omul care aplaudă imediat după ce dirijorul a dat ultimul tact, pentru că este o exprimare interioară. Și atunci aceste pauze și faptul că oamenii descriu că le face bine această muzică, este nevoia acută de liniște în spațiul cotidian, pe o găsim din ce în ce mai puține locuri unde mă pot retrage așa cum mă retrag la radio, la Radio România Muzicală sau la un CD sau, de ce nu, la un vinil. Această experiență este pauza de care am nevoie și nu știu să o exprim, pentru că noi nici nu putem să verbalizăm într-o viață care este plină de solicitări la serviciu, familie, părinți; spațiul social este invadat de foarte multe cerințe din partea unui singur om și nu știm să solicităm, să spunem: am nevoie de o pauză. Muzica este cea care îmi confirm că am avut nevoie de o pauză, pentru că mă aduce în această stare de care nici nu știam că am nevoie, deci, este muzicoterapeutic instinctiv, e o căutare muzicoterapeutică instinctivă faptul că dau drumul la radio și simt că m-am conectat la piesă muzicală.

În clipa când am gândit construcția interioară a ceea ce înseamnă Radio România Muzical, exact la asta m-am gândit, că trebuie să existe în România și un loc unde oamenii să poată să fie ei însiși, să-și dea o pauză, să se decupleze de la această realitate extrem de complicată, agitată și foarte zgomotoasă. Mai ales în România, unde într-adevăr, în spațiul public, suntem, pur și simplu, asaltați până la agasare de un mediu extrem de zgomotos, începând de la trafic până la muzici ambientale care sunt foarte tare ca volum sonor, până la oamenii care au ajuns să țipe între ei și să nu mai poată avea un dialog. Mai există ceva ce face muzica clasică și aici îmi amintesc de câteva dintre cuvintele lui Cristian Măcelaru care ne spunea că oamenii la un concert de muzică clasică, ajung să respire în același timp. Ce se întâmplă acolo?

E foarte frumoasă asocierea cu respirația. Interpretarea live este cea care seamănă cu experiențele relaționale timpurii: ritmul, respirația, tempo-ul, frazarea, ele funcționează ca o formă de comunicare non-verbală. Acest sentiment de siguranță și de apartenență mă face să intru într-o conexiune cu publicul, iar asta este un aspect esențial pentru oamenii care poate între timp se confruntă cu niște tulburări interioare; oamenii respiră în același timp, pentru că participă în sincron la aceeași experiență sonoră și atunci se întâmplă un soi de sincronicitate concomitentă care îi face să rezoneze la același lucru, este acea bucurie colectivă.

Mă gândesc la o conversație pe care am avut-o cu o participantă la un concert la București din cadrul festivalului Sonoro. Era o doamnă care era în doliu și care mi-a spus: "vreau doar să vă spun că eu n-aș fi crezut că sunt capabilă să particip la concert, pentru că sunt în doliu. Mi-a făcut atât de bine acest concert, încât simt că am putere să mă întorc să fiu un doliu". Mi-au rămas foarte puternic aceste cuvinte ale ei în memorie, pentru că mi-am dat seama că, chiar și în suferință, am nevoie să fiu în acordaj cu stările interioare și aceasta este o explicație a faptului că producția de dopamine se întâmplă și atunci când suntem triști și atunci când ascultăm o muzică ce ne transportă într-o stare de tristețe, am nevoie de toate emoțiile și de toate sentimentele ca ele să se desfășoare firesc în mine. Nu pot să trăiesc doar într-o stare de fericire și această capacitate de empatie muzicală - eu pot să simt ce a simțit compozitorul când ascult muzica - se întâmplă, din nou, la nivel colectiv o empatie muzicală,

reușesc să mă conectez și cu ceilalți ascultători, pentru că trăim în aceeași clipă același sentiment.

Muzica clasică în muzicoterapie

Să ne referim la câteva lucrări pe care tu le-ai folosit, ai simțit că sunt foarte eficiente în ceea ce înseamnă muzicoterapia.

Folosesc muzică cu caracter imagistic, cu character descriptive, muzică programatică, destul de multă muzică orchestrală, mai puțin muzică de opera, cu excepția cazurilor când pacienții o aleg, ascultăm mult Debussy, Ravel, muzică impresionistă, muzică barocă - Bach, dar am ascultat în nenumărate rânduri și Couperin. În cabinetul meu de muzicoterapie, Suita La Mer de Debussy este foarte iubită, foarte apreciate sunt simfoniile de Beethoven, de Ceaikovski, Brahms și de Brahms, suitele franceze de Bach, valsuri de Chopin.

Folosesc și John Adams și John Williams, pentru că pornim tot de la un tip de structură clară și simplă și recognoscibilă, până la o muzică neopop cum e Ludovico Enaudi și tot ce înseamnă muzica de film, pentru că ajunge ușor la pacienți și mă ajută să deschid calea către muzica clasică. De multe ori mă folosesc de o intrare sau de alta, fie intru prin muzica de film orchestrală și ajung apoi la compozitorii de muzică clasică.

Un aspect important pe care îl observ în relația terapeutică cu pacienții, este interesul față de lumea compozitorilor. De multe ori am avut sesiuni foarte frumoase, pentru că le-am povestit ceva despre frământările compozitorilor, de identitate ca la Ceaikovski, depresii, nesiguranțe financiare, ca la Beethoven. Fiecare compozitor a trecut printr-un tumult interior. Vorbim și despre feminism, vorbim despre Fanny Mendelssohn și faptul că a compus într-un timp când acest lucru nu era obișnuit pentru o femeie.

Aceasta arată că accesul la muzică clasică înseamnă acces la cunoaștere extinsă, o cunoaștere complexă și ne extindem capacitatea de cunoaștere din punct de vedere istoric, e o creștere intelectuală frumoasă care deschide niște orizonturi care pot ajuta în viața de zi cu zi, indiferent de mediul în care îmi desfășor activitatea.

Vedem și în picture, dacă ne gândim la Van Gogh, nu pot să spun când văd floarea soarelui a lui că mă mă face să mă duc într-o direcție depresivă, și totuși el trecea prin niște stări atât de puternice. Cred că acest aspect cathartic, de eliberare interioară, pe care noi îl resimțim atunci când ascultăm o lucrare muzicală, sunt convinsă că are loc și atunci când compun și cred că însuși actul de a transcrie pe hârtie aceste lucrări a fost eliberator pentru compozitori, a fost o formă de mărturie, mai ales în niște timpuri în care exista mai mult decât acum această stigmă despre afecțiunile psihice.

Trebuie să subliniem că depresia a fost și este boala secolului și că este o boală, chiar dacă nu o vedem și chiar dacă nu o putem atinge. Există oameni care în interior erau depresivi, erau izolați, și muzica a rupt această izolare.

Avem la muzicoterapie o metodă care se numește songwriting: compunem piese muzicale cu pacienții care nu au cunoștințe muzicale în prealabil. Este fascinantă nevoia fiecărui om de a avea această mărturie a propriei creații, nu voi uita cât de fascinați au fost pacienții care au plecat acasă cu o înregistrare pe care noi am făcut-o. Aceea a fost mărturia lor.

Nu voi obosi niciodată să spun că nu este niciodată prea târziu să învăț să cânt la un instrument muzical, pentru a găsi o eliberare pentru anumite stări interioare care sunt atât de firești.

Am văzut acea mansardă în care a locuit Beethoven și mă întreb de unde avea această perseverență de a căuta și a continua compozițiile sale, cu tot acest tumult interior, cu nesiguranțele financiare - știm că nu i-a fost deloc ușor în timpul vieții și cum combina predatul orelor de pian cu compoziția și tot reușea de la o zi la alta, cumva, să-și facă rostul această lume interioară în ciuda pierderii auzului.

Cu toții avem capacitatea de a reda o piesă muzicală în gând, fără să fie nevoie să o auzim în acel moment, și acest lucru s-a întâmplat și pentru Beethoven și cred că acesta a fost un punct

Catalizator, un imbold pe care el l-a avut în interior. Aceasta l-a făcut să continue, să nu cedeze, pentru că pentru cineva care rămâne fără auz, o întreagă lume este dărâmată și depresia interioară este mult mai puternică decât ne putem imagina. Însă emoțiile, sentimentele și trăirile sunt aceleași sau poate că sunt chiar mai intense; puterea de percepție a vibrațiilor este mult mai puternică atunci când dispare capacitatea de a auzi. Cred că a fost deopotrivă o șansă către explorarea lumii interioare pentru Beethoven.

Dar oare ce a fost oare în mintea lui Bach?

Cred că în mintea lui a fost această redare a spațiului și a timpului într-un cadru religios, într-un cadru de căutare spiritual, dar a fost și o enormă consecvență și o enormă continuitate, calități umane care de asemenea riscă să stagneze atunci când societatea este dură și atunci când psihicul uman este afectat. Am putea să spunem la Bach că, indiferent de ceea ce știm sau nu știm despre ce s-a întâmplat în sufletul lui, această consecvență și continuitate pe care o regăsim în numărul mare și complex de lucrări pe care l-a lăsat în urma sa, reușește să ne arate că acesta a fost un imbold care l-a ajutat să rămână active, să rămână implicat, dar să nu cedeze.

Acesta este un lucru extraordinar pe care îl învățăm de la muzică, faptul că pentru a duce o lucrare la bun sfârșit, am nevoie să fiu acolo, să încerc. Am nevoie de continuitate, am nevoie să fiu în fața partiturii goale, am nevoie să fiu în fața pianului, ca ideile să se nască. Iar asta are foarte mult de-a face cu creativitatea. Un element extrem de important în muzică,

în muzicoterapie, în ascultarea muzicii: creativitatea este cea care stimulează imaginația, ori imaginația nu are cum să se desfășoare, dacă eu nu îi dau cadrul în care să se desfășoare, cum este la un concert de muzică clasică, într-o sală de concert.

Văd scaunele de culoare fistic de la Sala Radio, văd scena maronie și deja pot să încep să creez o poveste. Bach, Beethoven, Ceaikovski și toți cei care au trecut prin diverse excursii interioare anevoioase, au fost consecvenți în aceste căutări, și-au dat voie să stea fără creativitate și fără imaginație în fața unei foi albe goale, pentru ca aceste idei să poată să se nască.

De aceea vorbesc și cu muzicienii profesioniști despre faptul că nu are cum să existe promovarea creativității, dacă eu nu îmi dau voie zi de zi să mă întâlnesc cu această neputință. Să luăm exemplul din literature de la Kafka, Haruki Murakami, autori care aveau program fix de lucru. Murakami se trezește la patru dimineața, aleargă și apoi stă în biroul său de scris 5 ore; este o determinare extraordinară, chiar și dacă nu am inspirație, totuși, să fiu acolo în căutarea exprimării actului creativ.

Vorbind despre Bach, am să-mi duc eu în față preferința mea personală pentru Variațiunile Goldberg și uimirea mea, de fiecare dată când ascult această lucrare, că ea a fost compusă pentru un insomniac. Cum erau timpurile acestea și cum funcționa structura psihică a oamenilor de atunci, de o asemenea lucrare cu o asemenea complexitate și atât de multe lucruri care te țin acolo captive, a fost de fapt compusă pentru cineva care suferea de insomnie?

Înseamnă că existau oameni care sufereau de insomnie și asta înseamnă că el însuși e posibil să fi experimentat acest lucru; înseamnă că a căutat un echivalent real, insomnia într-o formă estetică. aș spune eu că găsim în Variațiunile Goldberg această tulburător de frumoasă căutare, o continuitate a sinelui cumva: să acceptăm insomnia. Asta observăm și în Variațiunile Goldberg, că ele continua, nu? Nu se opresc, sunt într-o căutare continuă și într-o desfășurare estetică continuă pentru cineva care ascultă prima data, ar putea să spună:

Doamne!

Nu s-a mai terminat, ca și insomnia că nu se termină.

Da!

Așa este!

Timpul pe care îl avem este singura resursă limitată din această viață, pentru că niciodată nu vom putea face o zi de 48 de ore, ea va rămâne de 24 de ore orice vom face noi, dar modul cum alegem să petrecem timpul din viața noastră ne transformă în fiecare zi în cine suntem. Am văzut un film despre Beethoven și Simfonia a IX-a cântată de oameni simpli, în preajma primului război mondial; m-am gândit ce spune asta despre societatea de atunci și ce spune despre noi astăzi, care nici nu mai știm să ne strângem împreună.

Nevoia este mai mare decât distanța și cred că putem să reducem această distanță prin tot ceea ce se întâmplă. Eu vorbesc foarte mult despre implementarea acestor proiecte de cultură pentru sănătate Culture for Health sau ne uităm la 5 minute de muzică clasică pe zi, un proiect extraordinar. Aceste inițiative sunt cele care răspund acestor nevoi și eu cred că mergem din ce în ce mai aproape către o normalizare a coeziunii sociale prin artă.

La muzicoterapie urmăresc intenționat o transpunere a emoțiilor interioare și este foarte mare nevoie de o căutare conștientă: să ne oprim seara înainte de culcare să ne întrebăm care a fost astăzi momentul artistic pentru mine, care a fost piesa muzicală care în această zi a redat cel mai bine cum mă simt eu și să o acceptăm. Dacă ea nu a existat, să o căutăm a doua zi, să facem o pauză, dacă sunt în mașină, să trag mașina pe dreapta când vine piesa mea preferată la radio și să-mi iau acele trei minute, pentru că acele trei minute pot să fie mai valoroase decât dacă nu ar fi existat deloc. 24 de ore într-o zi sunt pline de lucruri și sigur că n-am timp să stau degeaba să ascult muzică, dar dacă gândim că, de fapt, am făcut pentru mine un moment conștient de ascultare a muzicii clasice și aceasta înseamnă foarte mult.

Deseori pun întrebarea: când ai ascultat ultima dată un album de la cap la coadă, fără să fii întrerupt de altceva, de telefon, de gătit, de trafic?

Pentru cei care suferă de depresia, audiția căror lucrări o recomanzi?

Cred că voi recomanda cu siguranță Vltava de Smetana, o călătorie frumoasă, cu imagine. Recomand și Debussy, din lucrările pentru pian: Suita Imagini, preludiile pentru pian, Preludiul la după-amiaza unui faun, Trei schițe simfonice "Marea".

Dintre simfonii: cele de Beethoven, de Ceaikovski, și pentru cei mai avansați, Brahms.

Dintre lucrările camerale, aș propune sonate de Mozart și Haydn, lucrări de Bach.

Studiile arată niște cifre alarmante, aproape că mi-e frică să spun că atenția noastră este undeva la sub 11 secunde și acest lucru este alarmant. De aceea e bine să dozăm intervențiile muzicale.

Pentru oamenii care simt stări de anxietate, este bine să înțeleagă că muzica poate să reducă anxietatea și stresul prin reglarea de ritm, deci este important să nu ascult o muzică prea rapidă, pentru că o să mă duc într-o stare pentru care eu încă nu sunt pregătit.

Este important ca aceste piese să fie reascultate, să revin, de pildă, asupra unei piese de 3 ori pe săptămână; să ascult muzica conștient conectat cu sinele, cu gândurile și să încerc în același timp să împing gândurile care vin și să spun: acum ascult, acum sunt aici, sunt atent la instrumentele pe care le ascult.

La fel ca în rugăciune sau meditație, concentrare pe un singur gând…

Pentru anxietate, ce recomanzi?

Serenada de Dvorak, care transpune într-o zonă de siguranță. Jean-Philippe Rameau - este o înregistrare foarte frumoasă cu pianistul Vikingur Olaffson pe care o recomand. Muzică corală este de asemenea o recomandare importantă, piesele lirice pentru pian de Edvard Grieg, valsurile op. 39 de Brahms.

Ce putem face pentru copiii noștri

Iată, vorbim astăzi despre un interval al atenției mai mic de 11 secunde și despre studii care arată că avem în față prima generație de copii cu IQ mai mic decât cel al părinților lor. Ce determină aceste lucruri, putem inversa această situație?

Lipsa de dezvoltare cognitivă timpurie, faptul că trăim într-o societate care încurajează cel mai mult exprimarea liberă și căutările instinctive ale copilului, o educație foarte frumoasă care însă privează copiii de la stimul, de la cunoaștere și de la stimulare cognitive. Aminteam acei copii care învață să cânte la un instrument și care înainte de vârsta de șapte ani dezvoltă niște conexiuni neuronale care mai târziu nu mai au cum, din punct de vedere organic, să se dezvolte. Cântatul la un instrument este cel care expune creierul la așa de mulți stimuli care au de-a face cu memoria, cu partea motorică, cu sincronicitatea, cu capacitatea de asociere, cu capacitatea de a asculta simultan - o foarte bună bază pentru multe alte activități mai târziu.

Trebuie să fie important pentru părinți mai curând participarea copiilor la activități, decât rezultatul: participarea la ora de instrument, nu căutarea perfecțiunii în interpretare. Mulți copii, dar și adulți spun: "de ce să mă apuc să învăț la un instrument, pentru că oricum nu voi excela în acesta". Ar fi bine să ne îndepărtăm de această idee și să înțelegem că este un cadou cognitiv și emoțional care înseamnă o experiență care mă poate acompania pe tot restul vieții.

Cee ace observ, este lipsa consecvenței în anumite activități pe care le facem, faptul că suntem expuși la niște stimuli vizuali rapizi care trec încontinuu de la o stare la alta. Am observat în ultima vreme că și dacă sunt în metrou sau în autobuz și cineva lângă mine se uită pe telefon la multe imagini, asta mă deranjează.

Este important să reușesc să fiu angajat în activități care să mă țină concentrate, să fac un singur lucru și să nu am senzația că este prea puțin. Societatea mă îndeamnă să cred că facem prea puține lucruri și că ar trebui să facem mult mai mult; dar simplul act de a face un singur lucru este mai valoros și stimulează cognitiv pe termen lung. Asemenea, cunoașterea și depășirea acestei zone de confort, de comoditate, de a merge la evenimente de artă, de muzică, de cultură, de cultură stradală, vizuală, arhitecturală. Fiecare activitate pe care o facem în afara mediului nostru de confort, are capacitatea de a ne îmbogăți.

În mod paradoxal, ceea ce trebuiau să fie niște instrumente care să ne ajute, acum devin niște instrumente care dimpotrivă, ne trag înapoi, pentru că am pierdut controlul. Dopamina obținută prin accesarea rețelelor sociale nu este de calitate, ne folosește pe noi prin faptul că nu mai am control asupra răspunsurilor mele emoționale, sunt într-o activitate de rutină și atunci eu nu mai practic lucruri noi, nu mai caut experiențe senzoriale, nu mai caut o practică continua, ci am nevoie întotdeauna de stimul nou, iar acest stimul nou este de multe ori dăunător. Întoarcerea la lucrurile simple înseamnă conexiune cu mine însumi și cu capacitățile mele de exprimare emoțională.

În Europa, dar și în afara ei, se vorbește despre interzicerea folosirii rețelelor sociale la anumite vârste.

Cred că e foarte greu de eliminat complet prezența rețelelor sociale și a telefoanelor din viața noastră, au devenit niște prelungiri ale identității și existenței noastre.

Am spus recent, cu amar, într-o conferință pe care am avut-o la New York studenților: "mi-aș dori ca viața voastră să fie la fel de frumoasă și de interesantă cum pare pe Instagram".

E greu pentru părinți, este greu pentru societate. Cred că o astfel de limitare până la o anumită vârstă ajută copiii să treacă de perioada de pubertate, care este mai devreme decât în generațiile anterioare, pubertatea începe acum la 10-11 ani, acum câțiva ani era între 12 și 14 ani. Este important să știm că personalitatea noastră este conturată în jurul vârstei de 18-19 ani; adolescenții sunt ca un burete, absorb tot ceea ce văd în social media și se compară, au nevoie de modele sociale. Dacă eu percep aceste modele sociale de la vârsta de 9 ani, înseamnă că nu îmi mai conturez propria identitate și atunci o balanță în cât de mult folosesc și cât de mult mă raportez la ceea ce văd în social media este și responsabilitatea societății și a adulților de a o doza pentru cineva care încă nu are aceste modele create.

Trăim într-un timp când ne punem întrebarea ce înseamnă uman, ce înseamnă umanitatea.

Mă gândesc des că mediul în care lucrez este "amenințat" de inteligență artificială, dar spun că spontaneitatea și experiența individual, amintirile mele sunt unice, ele contribuie la spontaneitatea mea, la flexibilitatea mea. Imprevizibilitatea spontană, creativă, este ceea ce ne definește. Capacitatea de a accesa memoria pentru a transforma ceva din punct de vedere artistic, pentru a-i da o formă estetică. Anumite lucruri sunt de neînlocuit: experiența asistării la un concert de muzică clasică live este unul dintre ele. Arta este în topul cel mai de sus care va face diferența în fața inteligenței artificiale.