Aşa s-a intitulat concertul oferit în seara zilei de 21 august 2026 de către ansamblul cameral Musica Viva, la Palatul Suţu din Bucureşti. Realizat după două zile de la împlinirea a 145 de ani de la naşterea compozitorului, concertul s-a desfăşurat în aceeaşi tonalitate de eleganţă şi climat poetic ca şi anul trecut. În el, remarcabilii muzicieni (artiştii fondatori şi membrii ulterior ai formaţiei) au dezvăluit publicului, prin uimitoarea şi răscolitoarea lor interpretare, tristeţea luminoasă, îngândurarea melancolică, sfiala seninătăţii, grandoarea complexităţii dar şi a simplităţii ce transpar din cuceritoarea muzică. O muzică a cuminţeniei, pe care am perceput-o şi înţeles-o, acum şi aici, ca pe o admirabilă adunare a energiilor tăcerii, cu ţipetele melodios -armonice născute din combustiile interioare ale lui Enescu.

Concertul a fost de o plasticitate care, fără să uimească, câştigă prin absorbţie, rămânând fixată în cele mai luminoase colţuri ale memoriei sufletului.

Dar ce am ascultat?

Pentru început, Balada pentru vioară şi orchestră, în transcripţie pentru violoncel şi pian, lucrare care a adus pe scenă apariţia fondatorilor formaţiei (născută cu 20 de ani în urmă), respectiv Andreea Butnaru şi Florin Mitrea - realizatorii transcripţiei. Tuşeul cald, sunetul amplu şi fiorul temperamental al pianistei, înmănunchiate atât de natural şi firesc cu arcuşul sigur, sensibil, sunetul catifelat şi interpretarea pătimaşă a violoncelistului, au inundat sala prin tălmăcirea lor cu aură de basm.

A urmat Sérénade Lointaine pentru pian, vioară şi violoncel, piesă de o tulburătoare simplitate, romantică, mătăsoasă, cu armonii blânde, legate de ritmuri delicate. Ea a fost scrisă la vârsta de 20 de ani, cu ocazia nunţii de argint a familiei regale române. Spune o duioasă poveste muzicală, prin vocea celor trei instrumente, mânuite măiestrit de pianistă, de violoncelist şi de violonistul Adrian Florescu, într-o simbioză şi complexitate de-o deosebită acuitate.

I-a urmat Aubade pentru trio de coarde, unde violoncelistului şi violonistului li s-a alăturat violistul Iulian Popovici, colorând spaţiul sonor cu timbrul său aparte. Lucrarea este scrisă de autor cu 2 ani înaintea Serenadei, deci la 18 ani, şi este veselă, dansantă, cuprinde şi un misterios unison al celor trei instrumente, irizări din cântecul popular, graţioase şi de mare efect pizzicato-uri şi, în final, la violă, Imnul Regal în ritm de joc, realizat excepţional.

În această primă parte, am auzit o muzică tânără dar în acelaşi timp matură şi revelatoare, conţinând elemente păstrate sau dezvoltate ulterior în creaţia lui Enescu.

Ultima lucrare a serii a fost Cvartetul cu pian op. 16, în Re major, scris în 1909 şi care s-a cântat în premieră la Paris, pe 18 decembrie al aceluiaşi an, avându-l pe compozitor la pian, concert în care s-a cântat şi o altă premieră a autorului, respectiv Octetul op. 7, ambele bucurându-se deopotrivă de aprecierea muzicienilor şi melomanilor. Cvartetul este o lucrare foarte dificilă, complexă, grea, amplă. E scrisă în trei părţi (prima mişcare deţinând recordul de lungime). Aceasta este creată pe o arhitectură clasică, uşor brahmsiană, cu momente ce se derulează într-o exploatare a instrumentelor până la graniţele de sus şi de jos ale ambitusurilor, fără să iasă din sfera melodicităţii. Bijuteria meditativă ce constituie partea a doua a ei e realizată într-o subtilă heterofonie, cu evoluţie continuă, care, în ultima parte, devine plină de idei curate şi temperate, ce valorifică resursele armonice şi diversificarea ideilor contrapunctice într-o structură liberă. În toate aceste mişcări am auzit şi savurat calităţile excepţionale ale muzicienilor pe care îi ascult de ceva vreme - violonistul, cu strălucirea şi siguranţa trăsăturii de arcuş şi cu o coloristică foarte nuanţată, în special pe reliefarea subtilelor inflexiuni născute din muzica popular românească; violoncelistul, cu pasiunea sa dezlănţuită şi cu o expresivitate debordantă în toate ipostazele posibile, de la culori fine, transparente, la furtuni stihiale. Uimirea şi plăcerea din această seară mi-au fost furnizate însă şi de violistul Iulian Popovici, care a adus ansamblului, prin melodiile unduitoare ale partiturii, o catifelare aparte, o felurime de nuanţe de o deosebită bogăţie.

În pofida minunăţiei sale componistice şi a sclipitoare-i frumuseţi, Cvartetul a fost prezent pe afişe, în afara perioadei în care Enescu asigura execuţia la pian (ştiut fiind, sper, că Enescu a fost şi un mare pianist), foarte sporadic, până în urmă cu câţiva ani, când şi-a reluat locul printre marile valori în programele ansamblurilor de gen. De ce s-a cântat rar? pentru că el este, după cum spuneam, extrem de complex tehnic pentru toate instrumentele, dar mai ales pentru pian, a cărui partitură egalează graniţele unui concert simfonic. Aşa că deţinătorii poziţiei de pianist într-un ansamblu cameral nu prea au avut curaj, înţelegere şi forţă să o abordeze. Ori, Andreea Butnaru, cu talentul şi vasta-i experienţă, a îmbrăţişat provocarea cu sufletul, braţele deschise şi, firesc, ambele mâini, rezultatul fiind de-a dreptul fulminant. Şi, având ca parteneri muzicieni de prestigiu, la rândul lor dotaţi cu excepţionale calităţi şi posesori ai unor intuiţii de zile mari, care, fiecare în parte şi toţi împreună, au subliniat esenţa, stilul şi secrete caracteristice marelui compozitor, fuzionând perfect împreună, pianista a realizat un concert aniversar de o rară plasticitate, pe care, cu siguranţă, l-ar fi aplaudat şi George Enescu. O plasticitate în care s-au adunat energiile tăcerii, cu ţipetele melodioase născute din combustiile interioare ale compozitorului.

A fost o seară de un colorit aparte, care a mângâiat sufletul, încântat urechea şi bucurat ochiul. Bravo, bravissimo, Musica Viva!