ACUM:
10.00
Grădina de... sunete
Lucrări integrale cunoscute din stilurile baroc-modern
Urmează: 11.55 Promo Informații despre evenimentele partenerilor noștri.
Apoi: 11.59 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Interviuri Înapoi

Elisabeth Leonskaja - solistă în programul ”Beethoven” la Ateneu

Publicat: joi, 6 Februarie 2020 , ora 18.48

Elisabeth Leonskaja, pianista care a câștigat Consursul Internațional "George Enescu" la ediția din 1964, înainte de a împlini 19 ani, uimind un juriu alcătuit din mari personalități ale vieții muzicale de pretutindeni, revine în stagiunea Filarmonicii "George Enescu", într-un concert cu program integral BEETHOVEN, sub bagheta dirijorului Horia Andreescu. Acum două săptămâni, juriul ICMA a anunțat că "Lifetime Achievement Award" îi va fi acordat în cadrul ceremoniei de gală ce va avea loc la Sevilla acestei artiste cu o impresionantă carieră și cu o intensă activitate concertistică și camerală, care continuă de decenii pe meridiane dintre cele mai diferite. După prima repetiție pentru concertele din 6 și 7 februarie, pianista a avut amabilitatea de a accepta un scurt interviu.

Din nou la Ateneu și din nou cu Beethoven... o re-întâlnire sub semnul prieteniei interpretative. După Imperialul auzit în septembrie trecut (în cadrul Festivalului "Enescu"), acum Concertul nr.2. Poate fi o continuare, o reluare a viziunii dumneavoastră despre acest compozitor?

In orice caz nu este o repetiție căci este acum o cu totul altă lucrare, o creație timpurie a lui Beethoven. Nu este deloc "mai puțin genial" ci este o altă lume! Aș spune - metaforic - că este ca un cățelandru tânăr care se bucură de viață! De fapt, un tânăr geniu care își încearcă puterile pe parcursul realizării acestui opus! Așa cum se știe deja de acum mulți ani, aici - la Ateneu - devin foarte sentimentală atunci când revin după o lungă perioadă de timp. Imi amintesc din nou de imaginile din anul 1964, când am primit aici premiul (premiul I la Concursul Internaționhal "George Enescu" n.red); între timp această notă sentimentală s-a estompat căci - din fericire, spre marea mea bucurie - m-am întors mult mai des în perioada actuală; mă bucur de fiecare dată, îmi este foarte drag Bucureștiul și în mod special această sală, atât de frumoasă, cu scena ei și cu publicul său care îți dă mereu încredere și îmi lasă impresie că este mereu flămând de muzică!

Intr-adevăr publicul de aici este doritor de muzică BUNĂ, de muzică bine interpretată! Găsiți acest Concert nr.2 poate mai tineresc decât cel care poartă numărul 1, știut fiind că cel în Do major nr.1 a fost elaborat mai târziu?

Aș spune că din punct de vedere componistic aceste două lucrări au un caracter total diferit. Mie personal mi se pare însă că al doilea și al treilea concert aparțin unei categorii similare: este vorba despre felul în care orchestra urmează solistul, despre maniera de acompaniament propriu zis.

Din punctul de vedere al caracterului, Concertul nr.2 poate fi mai apropiat de Haydn, deși se poate observa - bineînțeles - profilul lui Beethoven deja de la opusul nr.1. Primul concert se afirmă deja ca o apoteoză a simfonismului, acolo este Beethoven însuși și nu se poate contesta asta, căci nu mai regăsești pe nimeni altcineva acolo! Este atât de... radical in această lucrare - judecând chiar și după alegerea primei teme și ceea ce a dezvoltat pornind de la ea. Dar - dacă nu ținem cont de Concertul nr.1 - la fel de bine se poate vorbi despre cel de al doilea!

Dar al treilea?

Al treilea concert? Din start trebuie spus că al treilea concert este în tonalitate minoră ...și că Beethoven acumulase deja experiență după primele două concerte. Desigur că este dramatic, deoarece tonalitatea do minor l-a predispus parcă spre această expresie. Dar, de exemplu, părțile lente din al doilea și al treilea concert au o desfășurare oarecum paralelă, ceea ce apropie aceste două partituri.

Apoi vin cele două concerte MARI pentru pian!

Si apoi urmează cele pe care putem să le numim speciale; da, apoi vin - cum s-ar putea spune - cei doi SFINXI (concertul al patrulea si cel de-al 5-lea)!

Ce înseamnă Beethoven pentru dvs?

Oh, Doamne! Iți trebuie o viață întreagă pentru a analiza, a te ocupa de acest geniu. Mă refer aici la diverse etape: întâi ca elev - traversând pasajele neobișnuite scrise de un maestru, felul în care observi unde trebuie să fie forte și unde trebuie să fie piano... și cum la el lucrurile sunt atât de diferite față de alții! Ulterior rămâi profund atins și copleșit de soarta lui: acel geniu care s-a născut pentru a compune muzică și căruia i s-a luat cel mai important mod de a urma acest drum - adică auzul. El nu mai putea exista astfel printre oameni. Dacă, de exemplu, citim "Testamentul de la Heiligenstadt" - acele pagini scrise fraților lui, unde le explică de ce simte nevoia din ce in ce mai mult de singuratate, căci nu poate sta în preajma altor oameni; cum să le spună el celorlati: "Vorbiți va rog mai tare, sunt surd" - el fiind compozitor! Asta a fost de fapt tragedia vieții sale. Iar atunci când vorbim despre eroismul existenței lui, nu putem să descriem aproape nimic prin comparație cu tot ceea ce el a avut de înfruntat cu adevărat în existența sa....

Credeți că am putea vorbi despre Beethoven în termenii unui mai evident compozitor - constructor, un mai pronunțat arhitect al formelor muzicale față de Mozart, Haydn sau alți creatori?

Nu, absolut nu. Dar el a dus totul mult mai departe, continuând practic tot ceea ce fusese deja preluat de la Bach în domeniul formei. Fără Beethoven nu știm ce s-ar fi întâmplat cu forma muzicală. Să luăm ultimele sonate ca exemplu: Sonata 111 are nu doar această construcție în două părți ci si o remarcabilă construcție variațională; probabil nu ar fi existat o A doua Școală Vieneză dacă nu ar fi existat Beethoven.

Pentru că ați menționat Noua Școală Vieneză, am constatat că alăturați frecvent în recitalurile dumneavoastră pagini scrise de compozitori vienezi, ai Clasicismului sau ai începutului de secol XX..

Surprinzător sau nu, nici nu știu cum să zic, se combină foarte bine (școala clasică vieneză cu cea nouă). E benefic, nu doar pentru public, ci și pentru mine. De exemplu, a fost un moment acum trei sau patru ani cred... îmi amintesc cum am început in Madrid recitalul cu Schubert și am continuat cu o lucrare din A doua Școală Vieneză. Ne întoarcem apoi la clasic cu alte urechi si alți ochi, deoarece totul este atât de diferit. Chiar și Schoenberg a început scriind în tonalitate. (Ieri citeam ceva foarte interesant despre o afirmație a lui, după ce s-a spus despre opusul lui nr.11 că este atonal. Și Schoenberg a spus: "Atonalitatea nu există!". Este un text minunat. Am putea spune că e cam ca la Bach, unde toate cele 12 sunete sunt tratate egal, fiecărei tonalități i se atribuie aceeași valoare. Este și aceasta o căutare a tonalității care se află acolo, dar în altă manieră. Repet, este un text minunat de-al lui.) Emoțional vorbind, simțim parcă frică, dar de ce? Toate sunt așa bine relaționate: cu Brahms, cu Schubert, cu Beethoven. Și în muzica aceasta este și o asemenea "polifonie" integrată pe care trebuie doar să o vedem și să o auzim. Așa vom atrage și publicul către ea...

În privința unui concert cu orchestra, căutați o anumită "polifonie" între solist și ansamblu?

Nu, nu mi se pare deloc așa. Ce este acela un solist? Un solist este unul dintre acei mulți alti muzicieni care stau acolo și cântă împreună. La concertele lui Beethoven, la fel ca și la cele ale lui Mozart, ideea principală este în primul"tutti". De exemplu la primul concert de Beethoven, dupa ce s-a terminat expoziția orchestrei, în "tutti", ce am mai putea adăuga? După aceea sunt variațiuni, devine totul mai relaxat. Nu poate fi ceva mai frumos ca acel prim tutti, care este ca o carte de vizită!

Anca Ioana Andriescu