ACUM:
15.00
Calendar muzical
Compozitori și interpreți - de care ne amintim cu drag.
Urmează: 16.00 În universul muzicii Personalități ale culturii românești despre muzică
Apoi: 17.25 Promo Informații despre evenimentele partenerilor noștri.

Cronici Înapoi

De patru ori… nu, de cinci ori… nu, de nenumărate ori, Pigmalion

Publicat: marți, 19 Aprilie 2016 , ora 9.51
Mitologia greacă a păstrat vie legenda lui Pigmalion, pe care, secolele care au trecut au transformat-o într-o povestioară plăcută cu înțelesuri profunde ce vizează creatorul și opera lui: se spune că artistul inspirat a sculptat - relatările sunt neclare, în marmoră sau în fildeș - statuia unei femei a cărei frumusețe l-a impresionat profund. La rugile lui pătimașe, Afrodita reacționează, dă viață sculpturii, transformă materia rece în carne moale și caldă, iar cea care primește numele de Galatea va rămâne alături de creatorul ei, înfrumusețându-i viața și împlinindu-i existența.

Răzvan Mazilu este, în contextul scenei românești de dans și de teatru, un fenomen unic. M-am întrebat de multe ori, cine l-a creat pe Răzvan Mazilu, cine l-a "făcut" pe artist, după chipul și asemănarea lui. Acum, după mulți ani în care i-am urmărit spectacolele, cred că am aflat răspunsul corect: Răzvan Mazilu l-a creat, l-a "făcut" pe Răzvan Mazilu și asta de la primul său spectacol realizat - dacă bine îmi amintesc - atunci când avea 19 ani, care s-a numit Dama cu camelii și în care a avut-o ca parteneră, el dansatorul, pe ea, actrița, Maia Morgenstern. Au urmat desigur experiențe numeroase care l-au influențat și i-au dirijat interesul - experiențe de dans contemporan, de teatru coregrafic, de teatru-dans, de teatru-teatru... - dar, o recunosc cu plăcere și admirație, Răzvan Mazilu s-a prezentat de fiecare dată, ca un spirit liber, curios, căutător de nou, dispus la experiment, curajos în a păși pe drumuri necunoscute. Conchid deci, că Răzvan Mazilu - Galatea s-a conturat, în timp, ferm și credibil, ca produsul unicat al lui Răzvan Mazilu- Pigmalion.

Interesant este că artistul nu și-a fost niciodată suficient sieși, ci a sculptat mereu și mereu, o mulțime de mai mici Galatee care, primind viață din viața lui, i-au populat universul și, mai ales, i-au împlinit ambiția artistică prin care balerinul-dansator s-a transformat miraculos în creator de spectacole marca Răzvan Mazilu; el semnează TOTUL, de la conceptul ce presupune desigur și selecția textelor, chiar dacă acestea sunt aranjate ulterior de altcineva, la regie, coregrafie și costum. Și acum mă refer la spectacolul Mon cabaret noir a cărui premieră a avut loc, nu demult, pe scena cochetei săli de spectacole Teatrelli - CREART (Centrul de Creație, Artă și Tradiție) din Piața Alexandru Lahovari, amplasată în chiar inima Bucureștiului, la îndemâna tuturor.

Drumul parcurs în ultimii ani de Răzvan Mazilu pe scenele românești, și nu numai a pus temeinic cărămidă peste cărămidă ca să ducă, ferm, ambițios și țintit, către scopul numit Mon cabaret noir. Pentru termenul de cabaret, Dex - ul dă o definiție-cadru: CABARÉT s.n. (Franțuzism) Restaurant (elegant), cu muzică, dans și diferite programe artistice; bar. Fiecare țară umple această definiție cu particularitățile propriei culturi și astfel există, în principal, cabaretul francez - se pare primul, cu certă valoare de model, Le Chat Noir, creat de Rodolphe Salis în 1881- și cabaretul de limbă germană - 1901, Berlin, Überbrettl si Jung-Wiener Theater zum lieben Augustin din capitala austriacă. Cabaretul creat la Weimar în anii '20 este o formă particulară, dominată cert de politică, satiră și umor negru, pe care Răzvan Mazilu a ales-o ca model pentru cabaretul «lui». Țin la fixarea reperelor și a contextului istoric ale genului: ele explică și argumentează opțiunile creatorului care îmbină conceptul suprarealistului André Breton care definește (1936) umorul negru francez drept un amalgam strălucitor și morbid în același timp, de comedie, satiră, cinism și scepticism cu ceea ce germanul Sigmund Freud teoretizează în eseul său Der Humor (1927). Freud e convins că ego-ul refuză conștient să se lase influențat de evenimente ale vieții reale care i-ar putea provoca suferință și consideră mizeria și tragedia din jurul său, ocazii minunate pentru amuzament. La cabaret se merge pentru plăcere și consum. Pe scenă, strălucire, paiete, pene colorate, costume superbe, goliciune incitantă, machiaje stridente, melodii ușor de reținut, cuvinte cu multiple înțelesuri, moarte machiată cu culorile vieții, tragedii reinterpretate în cheie veselă, realitate transformată în poveste și poveste cu pretenții de realitate. Actorii de cabaret sunt greu încercați - ei trebuie să cânte, să danseze, să joace îngroșat, astfel încât falsitatea să inducă aparența de adevăr, după motto-ul: în fiecare rău, un bine și în fiecare bine, și un rău. Să vedem doar binele!

Răzvan Mazilu s-a inspirat din destinul tragic al unei actrițe de cabaret, Anita Berber (1899-1928) faimoasă în epocă - Berlinul anilor '20 -, poveste edulcorată de luminile reflectoarelor, tăieturile îndrăznețe și culorile țipătoare ale costumelor, strălucirea machiajelor, auriul valurilor de șampanie și gustul dulce-amar al cuvintelor. Un timp în care, pentru ororile diurne nu exista un alt antitdot decât beția nocturnă, cu componentele ei de nebunie, voluptate, droguri si alcool. Un drum ce duce direct către moarte deși aceasta pare să nu mai existe. O moarte ceva mai suportabilă, aproape ireală după o viață trăită în uitare și extaz! Pentru cele patru actrițe-dansatoare-cântărețe implicate în spectacol, o provocare extrem de riscantă - să joci credibil, construit și lucid, dezinhibarea totală, exaltarea nestăpânită, bucuria nebună, pudoarea sufocată, induse de alcool și droguri. Cu atât mai prețuită este reușita mai ales că toate cele patru Galatee - Ilona Brezoianu, Anca Florescu, Alina Petrică și Ana Bianca Popescu - care dansează, joacă și cântă live alături de Răzvan Mazilu, îl recunosc necondiționat pe acesta, drept Pigmalionul lor. Toate alcătuiesc, din cioburi, imaginea întreagă a celei care a fost Anita Berber. Patru trupuri perfecte în genurii diferite, complementare; patru voci cu culori distinct, perfect armonizate în întreg; patru actrițe ce îmbină perfect tehnica, talentul și inspirația; patru personalități ce pășesc fără să se clatine și fără să alunece pe linia subțire ce desparte foarte bunul de foarte prostul gust, și asta chiar daca Mon cabaret noir nu este recomandat persoanelor sub 16 ani. Deși conceptul este complex, un mozaic infinit de forme și culori, memoria cerne și îndrăznesc să spun acum, că identific acest spectacol cu delicatul clown al Alinei Petrică, cu rochia roșie lungă și cu spatele gol al Ilonei Brezoianu, cu momentul fetița cu păpușa jucat-dansat de Anca Florescu și de finalul cutremurător în care Anca Bianca Popescu cântă-trăiește una dintre poveștile de viață ale celebrei Edith Piaf. Ierarhie subiectivă, nedreaptă recunosc, dar suită de imagini și impresii pe care ochiul a păstrat-o pe retină și sufletul a înregistrat-o preferențial.

După ce a gândit spectacolul, dansatorul Răzvan Mazilu urcă pe scenă și completează întregul cu o absolut necesară culoare ambiguă ce accentuează senzația de real-ireal, adevărat-neadevărat, realitate-ficțiune, viață și vis. Echilibrul este perfect iar produsul artistic surprinde, uimește și încântă. Merită să trăiască ani mulți și să cucerească lumea.

Cristina Sârbu