Penultima seară a Bucharest International Piano Festival, derulată pe 25 septembrie, l-a adus pe scena Ateneului Român pe Mihai Ritivoiu, într-un program ce a pus în lumină diferitele registre expresive ale pianului în lucrări reper semnate de Robert Schumann, George Enescu, Claude Debussy, Francis Poulenc și Manuel de Falla. Recitalul lui Mihai Ritivoiu a fost unul dintre cele cinci care au alcătuit această primă ediție festivalieră, inițiată de Asociația Pașol și Prietenii, cu Radio România Muzical printre parteneri. Alături de Ritivoiu, afișul i-a reunit pe Mădălina Pașol, Cătălin Șerban, David Kadouch și Khatia Buniatishvili: o selecție care a dat ținută acestei inițiative. Înainte ca pianistul să se așeze la claviatură, muzicologul Mihai Cojocaru a oferit o prezentare limpede și binevenită a serii.

Există recitaluri a căror unitate se descoperă abia la sfârșit, când ultima piesă schimbă felul în care le auzi, în amintire, pe cele dinainte. Așa s-a construit programul lui Mihai Ritivoiu: din lucrări foarte diferite ca limbaj, dar unite printr-o întrebare pe care pianistul a pus-o, parcă, în fiecare dintre ele: câte feluri de "a vorbi" poate avea pianul. Mihai Ritivoiu revenise de curând de la Besançon, unde pe 22 septembrie a susținut un concert (împreună cu Orchestra Națională Radio, dirijată de Daniel Jinga și alături de ceilalți pianiști-soliști, Viniciu Moroianu și Izabela Voropciuc), în memoria lui Dinu Lipatti, chiar pe scena Grand Kursaal,în care marele pianist român a apărut pentru ultima oară în fața publicului, într-un recital rămas legendă în lumea muzicală internațională. Întâlnirea are o semnificație aparte în parcursul pianistului: câștigător al Concursului "Zilele Lipatti" din 2010, el a fost și unul dintre protagoniștii proiectului Cealaltă voce. Exiluri uitate ale pianului - Dinu Lipatti, Radu Lupu, Mândru Katz. Legătura cu tradiția pianistică românească trece și prin profesorul său, Viniciu Moroianu, unul dintre cei mai fini cunoscători ai creației lui Dinu Lipatti. Sunt repere care luminează biografia unui interpret deja afirmat pe scene internaționale. Înaintea oricărei filiații se impune însă identitatea lui muzicală: seriozitatea construcției, frumusețea sunetului și capacitatea de a schimba registrul expresiv fără a pierde coerența discursului.

Allegro op. 8 de Robert Schumann a deschis recitalul sub semnul unei energii proaspete, juvenile. Creație a unui autor în vârstă de 21 de ani, partitura a fost prima încercare importantă a lui Schumann de a stăpâni o formă de mai mare amploare și integrează pasajele de virtuozitate în forma de sonată. Impulsul romantic este etalat în toată neliniștea sa: ideile se precipită, accentele par să tulbure cursul frazei, iar virtuozitatea face parte din însăși fibra muzicii. Mihai Ritivoiu i-a dat amploare și i-a subliniat tumultul. Sunetul său, matur și rotund, a avut în același timp vigoarea necesară; claviatura era stăpânită cu autoritate, iar trecerile dintre nuanțe păstrau viu sentimentul imprevizibilului. Se putea ghici aici ceva din Florestan (care se naște, ca personaj literar în scrierile compozitorului, în același an cu Allegro-ul), personajul prin care Schumann își imagina latura pasională și năvalnică. Dincolo de strălucirea execuției, interpretarea lăsa să se audă și fantasticul romantic: impresia că muzica își schimbă direcția sub îndemnul unei imaginații mereu în mișcare.

Cu Suita nr. 2 op. 10 în Re major de George Enescu, pianistul a intrat într-o altă lume sonoră, una familiară pianistului care și-a adăugat în palmares Premiul pentru cea mai bună interpretare a unei sonate enesciene, în ediția 2011 a Concursului Internațional "George Enescu" (alături de cel de-al III-lea Premiu obținut în competiție). Suita îmbină trimiteri la forme și gesturi ale muzicii vechi cu o sensibilitate de început de secol XX, iar această întâlnire cere interpretului atât limpezime, cât și libertate de respirație. Ritivoiu a găsit un echilibru între ele. Șuvoaiele sonore s-au derulat generos, susținute de un simț limpede al direcției. Reminiscențele baroce au căpătat suplețe și căldură romantică prin felul în care pianistul a modelat frazele. În partea a doua, Sarabande, interpretarea a căpătat o calitate narativă aparte. Pianul "vorbea": frazele se legau cu firescul unei rostiri, iar sunetul părea, uneori, să aspire la suplețea vocii. În această lume magică, sonoritățile mai aerate au lăsat loc nu doar frumuseții timbrale, ci și tăcerilor dintre idei. A fost unul dintre momentele în care se putea înțelege cel mai bine grija pianistului pentru expresie: nu doar reliefarea detaliilor, ci și sensul și continuitatea pe care acestea le dobândesc în curgerea lor. Suita op.10 poartă și amintirea Premiului Pleyel, pe care Enescu l-a câștigat la Paris, în 1903, în fața unui juriu din care făcea parte Claude Debussy - al cărui nume avea să apară, după pauză, în programul recitalului.

Zgomotul sălii (generat de acei spectatori care și-au reluat cu întârziere locul) s-a suprapus peste primele sunete ale Suitei bergamasque, tocmai acolo unde ascultarea are nevoie de răgaz pentru a intra într-o nouă atmosferă. Mihai Ritivoiu a reușit treptat să atragă atenția publicului asupra pianului. A dat dansurilor din suită contur și suplețe, schimbând subtil culoarea sunetului de la o frază la alta. În Clair de lune, a lăsat melodia să respire, fără să-i grăbească desfășurarea; aplauzele izbucnite la sfârșitul piesei au confirmat cât de puternic s-a simțit emoția în sală, deși au întrerupt continuitatea suitei înainte de Passepied.

Mélancolie de Francis Poulenc a adus o schimbare de perspectivă. După lumina filtrată a lui Debussy, nostalgia acestei pagini a părut amintirea unor vremuri încă pline de vigoarea tinereții. Așa a sunat și în interpretarea lui Ritivoiu: cu tandrețe, dar fără sentimentul unei resemnări definitive. Melodia și-a păstrat căldura, iar ceea ce rămânea nespus cântărea la fel de mult ca frazele duse până la capăt.

Finalul, Fantasia Baetica de Manuel de Falla, a adus recitalul la incandescență. Inspirată de universul Andaluziei, lucrarea cere o imaginație ritmică și o paletă sonoră extrem de bogate: pianul, transformat parcă într-o uriașă chitară, trebuie să sugereze când atacul percutant, când vibrația cântului, când o întreagă țesătură de impulsuri dansante. Mihai Ritivoiu a interpretat-o excepțional. Flăcările sonore nu izbucneau la întâmplare, ci se înscriau într-o arhitectură logică; pasajele de mare intensitate alternau cu șuvoaie fluide, iar atmosfera andaluză s-a păstrat de la primul la ultimul sunet.

După strălucirea Fantasiei Baetica și după aplauzele publicului, a urmat bisul - Sonata Kk. 24 în La major de Domenico Scarlatti. În atacurile scurte, precise, care evocau clavecinul, Mihai Ritivoiu a păstrat totuși ceva din suflul romantic al serii: libertatea frazării și bucuria de a lăsa muzica să curgă. Dincolo de virtuozitatea evidentă și de siguranța pe care o imprimă fiecărei interpretări, Mihai Ritivoiu - revenit pe scena Ateneului Român, după ce în stagiunea trecută a cântat aici ca pianist în rezidență al Filarmonicii bucureștene - s-a afirmat și în seara zilei de 25 septembrie, încă o dată, ca unul dintre cei mai consistenți pianiști români ai momentului și una dintre cele mai bine croite personalități muzicale ale scenei românești actuale.

Cronică realizată cu sprijinul Asociației Prietenii Radio România Muzical și M Core.
Foto: Andrada Pavel