Cronici Înapoi

De la MET live in HD - Francesca da Rimini - UN SPECTACOL!

Publicat: marți, 19 Martie 2013 , ora 11.23
Riccardo Zandonai (1883 - 1944) a scris nu mai puțin de o duzină de opere dintre care doar Francesca da Rimini a surpaviețuit oarecum trecerii timpului. O melodramă ce amestecă școlile italiană și germană în tiparele supradimensionate ale unei partituri lirice ce durează cca. 4 ore. Genul însuși era...ofilit deja la data premierei (februarie 1914, Torino). Partitura nu cuprinde arii sau momente de ansamblu memorabile, de aceea, la aproape 100 de ani de la premieră, Francesca rămâne un document de istoria muzicii reprezentativ doar pentru un anume creator și o anume epocă chiar dacă, pentru o scurta perioada de timp, Zandonai a fost considerat urmașul lui Puccini.

Povestea este romantică deci... tristă. Libretul conceput de Tito Ricordi se bazează pe piesa lui Gabriele d'Annunzio inspirată din Infernul lui Dante (Divina Comedie). Acțiunea se petrece în secolul XIV în Ravenna și Rimini. Tânăra , frumoasa și bogata Francesca Polentani se îndrăgostește de chipeșul și viteazul Paolo Malatesta, membru al unei familii la fel de instărite dar, din motive politice, este obligată să se căsătorească cu fratele acestuia, diformul și crudul Giovanni. Paolo însă continuă să o iubească pe Francesca. Dragostea lor vinovată este descoperită și Giovanni îi ucide pe amandoi.

Francesca da Rimini reapare în repertoriul de la MET după 27 de ani. Premiera americană a operei a avut loc pe această scenă în 1916 dar, după doar doi ani, titlul dispare de pe afișe. Va reveni în 1984, apoi în 1986, după care dispare din nou până astăzi, când spectacolul se impune suveran prin producția scenică - decoruri, costume și efecte pirotehnice.

Nu este o montare nouă ci reluarea celei semnate Ezio Frigerio (decoruri) și Franca Squarciapino (costume). La ridicarea cortinei publicul aplaudă spontan frumusețea scenei. Pe rând, avem în față opulente palate și grădini renascentiste, metereze și turnuri de luptă, dormitoare intime gândite parcă pentru tăinuite povești de dragoste. Am avut permanent senzația unor uriașe tapiserii cusute cu migală, măiestrie, imaginație și mai ales dragoste pentru a repovesti mereu și mereu iubirea tragică a cuplului Francesca - Paolo. Costumele superbe delectează și ele privirile. Este o risipă spectaculoasă de lux și inspirație în stilul art-nouveau, cu metri de catifea bogat brodată, în tonuri splendide de bordo, albastru, negru, gri…, culori de la luminos plin de speranță la întunecat sumbru, care urmăresc și sugerează concret desfășurarea acțiunii. Nu cred să mai fi văzut pe scenă un spectacol atât de frumos pentru ochi! El va rămâne cu certitudine în mintea și în sufletul meu ca un moment de referință.

Același statut îl are și soprana daneză Eva-Maria Westbroek. Frumoasă ca o cadră, cu o voce capabilă atât de nuanțări delicate, cât și de explozii în forță, cu un joc de scenă coborât parcă din tablouri de epocă, simplu și natural, perfect integrat în decor. Ajutată si de costumele superbe, Eva-Maria Westbroek a fost cu adevărat Francesca da Rimini, personajul pe care, de acum înainte, îl voi asocia obligatoriu cu numele ei. Dimensiunile rolului, curgerea masivă și tensionată a muzicii, încărcătura unor scene lungi în care cântăreței nu i se cere să cânte, ci doar să exprime, să trăiască un sentiment, o stare, fac reușita artistei cu atât mai meritorie. Mă refer mai ales la finalul actului I, prima întâlnire dintre Francesca și Paolo când cei doi tineri nu pot decât să se privească amuțiți în timp ce orchestra, în țesătură transparentă și un angelic cor de femei sugerează discret emoția unor sentimente copleșitoare. Soprana, care și-a făcut debutul pe scena de la MET în urmă cu doi ani în Sieglinde din Walkyria de Richard Wagner, a insistat acum pe fragilitatea personajului, pe vulnerabilitatea Francescăi (a cântat rolul prima oară anul trecut la Monte Carlo).

Din păcate, cred că s-ar fi putut găsi pentru minunata Eva-Maria Westbroek un mult mai potrivit partener decât Marcello Giordani, care se luptă din greu cu rolul, atât din punct de vedere vocal, cât și scenic. În schimb, bas-baritonul american Marc Delavan, cu vocea sa de tunet și prezența care umple scena a reușit un excepțional Giovanni Malatesta. Cvartetul solistic se completează foarte bine cu Robert Brubaker în rolul celui de-al treilea frate, Malatestino, un cântăreț - actor cu generoase resurse. De astă-dată, rolurile secundare au fost atent distribuite, astfel încât frumoasa mezzo-soprană Ginger Costa-Jackson (Smaragdi) și toate însoțitoarele Francescăi au evoluat impecabil.

Dirijorul Marco Armiliato și celebra orchestră de la MET au avut un rol… ingrat în această producție. Din punct de vedere muzical, compozitorul Riccardo Zandonai a reușit doar să asambleze practic citate mai mult sau mai puțin exacte din marii creatori de teatru liric ai vremii și îmi amintesc că am obosit ridicând mereu pălăria în semn de salut la numeroasele întâlniri cu Pietro Mascagni, Giacomo Puccini, Richard Wagner, Richard Strauss... În plus, am avut senzația unei muzici de ilustrație de film, căci dacă nu ar fi fost încântarea privirilor, urechile și mintea s-ar fi plictisit repede. Marco Armiliato reușește să îmbine sonoritățile orchestrei cu cele ale vocilor, într-un tot perfect armonios, lin curgător, fără asperități. Orchestrația bogată permite jocul delicat cu lumini și umbre. Dar, sunt ferm convinsă că succesul cert al acestui spectacol se datorează în cea mai mare măsură performanțelor vocale și actoricești ale cântăreților, decorurilor și costumelor. Acestea au dat viață, credibilitate și forță unei partituri lungi și greoaie scrisă de un compozitor sensibil dar lipsit de originalitate, în care am recunoscut mărci celebre (Tristan și Isolda, Pelléas și Mélisande, Der Rosenkavalier) niciuna însă autentică Ricardo Zandonai.


Cristina Sârbu