Interviuri Înapoi

Cipriana Smarandescu - îi învață pe copiii italieni să cânte la clavecin

Publicat: vineri, 23 Noiembrie 2012 , ora 12.33

A ajuns mai cunoscută în Italia decât în țara sa natală. Cipriana Smărăndescu s-a stabilit de aproximativ patru ani definitiv la Roma, după mai multe concerte susținute inițial în Italia. Artista a ales Italia, deoarece numai aici (acolo) pasiunea ei pentru clavecin este apreciată.


Cum a fost impactul cu Italia, cu Roma?

Impactul cu Roma a fost extraordinar de frumos, chiar dacă foarte greu; pentru că fiind o capitală europeană nu e foarte simplu să intri într-un cerc muzical. Văzut din afară, totul pare extraordinar; în momentul în care cunoști realitatea concretă lucrurile devin grele, dar, mai mult decât oricând, în momentul în care reușești să faci un lucru bun ești și mai fericit de ceea ce ai reușit. Viața muzicală la Roma este variată, îți oferă absolut orice posibilitate, însă îți oferă și un nivel foarte înalt, deci exigențele sunt foarte mari. Din fericire, am reușit - ușor, ușor - să cunosc mai mulți muzicieni foarte buni, de foarte mare calitate, foarte importanți, cu care am creat un grup de muzică veche aici, la Roma, și datorită lor am reușit chiar la Accademia di Romania să creăm o viață muzicală, bineînțeles, în primul rând barocă, foarte importantă, cred eu. Publicul ne urmărește cu drag; vine la concertele noastre, iar aceasta este o dublă satisfacție: personală, pe de-o parte, iar pe de altă parte, o satisfacție ce vizează faptul că un român, la Accademia di Romania, poate să arate lumii că România este talentată și în domeniul muzicii vechi.


Cum se numește grupul cu care cânți?

Grupul cu care cânt a început cu numele de "Aliusmodum". Acum am lărgit perspectivele noastre, incluzând și muzica contemporană, iar acest grup se numește "Altre risonanze", iar din membrii lui fac parte Mauro Lopes Ferreira - primul violonist al concertului italian condus de Rinaldo Alessandrini, un violonist care cântă cu grupul lui Jordi Savall, deci, iată, suntem la un nivel foarte înalt. Împreună cu el avem un cvartet cu Pierluigi Tabachin, Diego Roncalli, și ei muzicieni foarte cunoscuți în Italia, predau la diferite conservatoare din Italia, cântă cu grupuri foarte importante.


E greu ca artist român să te faci remarcat în Italia?

Nu! Având în vedere că școala muzicală din estul Europei, școala muzicală românească, este privită cu ochi foarte buni. Italienii spun de multe ori că ei studiază mai puțin, noi studiem mult mai mult, suntem mult mai profunzi în ceea ce facem, pot să spun că a fost un avantaj. În momentul în care ești o persoană serioasă, care demonstrează calitățile sale, lumea te privește cu foarte mult interes și te apreciază. Nu am avut niciodată probleme vizavi de faptul că nu eram italiancă, din contră, am fost privită cu ochi foarte buni și pot să spun că am reușit să realizez un grup muzical și de prieteni foarte frumos.


Îți amintești primul concert aici, la Roma?

Bineînțeles. Primul concert la Roma a fost un recital de clavecin, în anul 1998; eram chiar la Accademia di Romania, închiriasem un instrument extraordinar de frumos, construit de Andrea Di Maio, un constructor de clavecine foarte renumit. Acesta a fost un concert nemaipomenit, pe care nu-l voi uita niciodată. Îmi amintesc cu foarte mare plăcere și primul concert al Ansamblului "Aliusmodum" la Roma, era în toamna anului 2004, am evoluat într-un cvartet - sunt, bineînțeles, momente care nu se uită. Pe lângă acesta, alte câteva concerte la Oratoriul Gonfalone, tot în Roma - momente de neuitat.


Consideri că ai un avantaj în plus că acum te-ai lansat și aici, în Italia? Unde te vezi pe viitor: aici sau în România?

Nu consider că am un avantaj în plus, consider că am avantajul de a trăi în Italia și de a cânta în Italia, și de a face ceea ce îmi doresc aici atât în plan concertistic, cât și în plan pedagogic. Din fericire aici am reușit să am și instrumentul meu personal, o copie după un instrument istoric, și într-un fel puterea de a face ceea ce într-adevăr îmi place. Nu știu dacă în România aș fi reușit să obțin aceste lucruri. Pe lângă iubirea de scenă, de câțiva ani mă îndrept și spre latura pedagogică, reușind să atrag chiar copii de patru ani, care încep să studieze clavecinul. Am deja o clasă care numără 5-6 elevi de clavecin, ceea ce e un lucru fantastic. Deci, cred că iubirea mea pentru clavecin este legată într-un fel - și îmi pare foarte rău, din păcate, să o spun - numai de Italia. În România am încercat să mă reîntorc în calitate de clavecinistă și nu am fost primită cu brațele deschise.

Interviu realizat de Elena Postelnicu