În contextul situației manuscriselor enesciene de la Muzeul Național „George Enescu" de la începutul lunii martie 2026, Eugen Ciurtin, istoric al religiilor, a semnat un nou articol intitulat „Muzeul Național George Enescu contra lui Enescu. Cum a dispărut catalogul Enescu scris de Enescu", publicat pe platforma contributors.ro pe 16 martie și actualizat pe 18 martie, în care aduce acuzații instituției menționate referitoare la gestionarea patrimoniului lui Enescu.

Eugen Ciurtin, vă preocupă de mai mulți ani chestiunea patrimoniului enescian, un subiect care a revenit în actualitate în ultimele câteva săptămâni. Vă rog să ne povestiți pe scurt care sunt premisele și implicațiile problemei Catalogului enescian.

Pentru a întâmpina invitația dumneavoastră trebuie să pornim de la imaginea de ansamblu, care este un uluitor contrast între tot ce este eminamente și extraordinar de bun în opera și în viața lui Enescu. Adică, într-un fel, dacă doriți, el ar trebui să fie deja în manualele de etică și de istoria religiilor încă din preuniversitar. În cele de etică, pentru că funcționarea oamenilor nu e un dosar cu șină, ci interacțiune, comunicare, asumare, viziune, creativitate, curaj. Cum a trăit Enescu pacea, ajutând pe toată lumea, fondând toate instituțiile și fiind responsabil chiar de fondarea unor instituții după moarte și cum a trăit războaiele, foametea, dezastrele politicii românești. Ultimii lui 17 ani de viață au fost, în fond, primii 17 ani de dictaturi în România și, în primul rând, de abolire a regimului politic în care el crescuse, monarhia. El e cel mai împlinit etic și fundamental democratic dintre noi toți. Ar trebui să fie și într-un manual de istoria religiilor, pentru că în cadrul proiectului desfășurat prin Institutul de Istorie a Religiilor începând din 2022 și care se va încheia la Congresul Mondial de Istorie a Religiilor de la București, în septembrie 2026 - Sonoteism. Religia la Enescu, descopăr că studiul religiilor poate lua și această configurație, care la el e una sonoră. În primul rând, Enescu a făcut ce face orice istoric al religiilor: a observat că acele religii există, că toate pot fi privite pe un același plan și că fiecare are o fizionomie care poate fi redată. E miraculoasă pentru istoria religiilor prezența Greciei și Indiei Antice în muzica sa.

Acum, ca să plonjez în chiar întrebarea dumneavoastră, manuscrisele au fost preluate și predate de [Romeo] Drăghici, dintre care unele (chiar predate și înregistrate) au fost sustrase. Au fost oferite unor terți, furate și ajunse în licitații. Există și manuscrise preluate de Drăghici și de [Corneliu] Bedițeanu (de unde și articolul meu), care n-au mai fost predate și care au ajuns în manuscrisul acesta al catalogului care, din fericire - așa cum doamna Raluca Știrbăț, pianista binecunoscută, muziciană și muzicologă, mi-a atras atenția -, încă subzistă. Pur și simplu, (n. r. catalogul) nu l-am regăsit nicăieri în [Clemansa Liliana] Firca și în [Pascal] Bentoiu, autoritățile maxime în materie de Enescu încă și astăzi, și am făcut eroarea, pe care am corectat-o imediat ce am putut, menționând că el se află la Biblioteca Academiei Române. Evident, va avea nevoie de o ediție critică, inclusiv pentru faptul că în singura ediție existentă, dar cu foarte puține fotografii de pe prima pagină, în 1996-1997, Titus Moisescu are el însuși câteva greșeli și poate omisiuni. Trebuie văzut manuscrisul (n.r. catalogului).

Acest manuscris, fie a fost încă din '46 rămas la București, atunci când Enescu a plecat, fie, cel mai târziu, în 1954-'55, a fost adus la București. El n-a intrat niciodată în locul în care era destinat, pentru că toate aceste manuscrise au fost în mâinile lui Enescu. Noi trebuie să comparăm mâinile, trebuie să știm pe ce mâini au fost. Este vorba despre întreaga istorie a arhivei: sunt mii de documente inedite, care vor trebui parcurse, publicate, editate critic, studiate și asimilate în cultura română, nu doar în cea muzicală, ca noi să ne dăm seama pe câte mâini nevrednice, netrebnice au intrat ele. Și iată, unele au dispărut, unele pentru totdeauna, sau altele n-au fost niciodată reproduse și accesibile public, cum e cazul majorității manuscriselor muzicale azi, din nefericire.

Așadar, ce ar trebui făcut în privința catalogului creației enesciene din perspectivă publică?

Din ceea ce am putut constata, până în 2021 nimeni nu mai vorbea de realizarea unui catalog Enescu, ceea ce mie unuia mi s-a părut extrem de straniu. N-avem nicio operă românească de magnitudinea lui și n-avem nicio întârziere față de o mare operă românească cum avem față de opera lui.

Din câte știu - și le mulțumesc lui Ștefan Firca și lui Vlad Văidean cum am făcut-o și în articol -, o refacere a celui de-al doilea catalog (al Clemansei Liliana Firca, din 2010) - pentru că și acolo necesită corecturi și mai ales aduceri la zi, întregiri, cum ziceau istoricii acum 100 de ani - urmează să fie publicată de Vlad Văidean. Deci, acesta ar fi un prim pas, într-adevăr, semnificativ în a continua. Însă totalitatea manuscriselor muzicale, așa cum rezultă din biblioteca Enescu de muzicologie publicată între timp, inclusiv din articole de investigație apărute în ultimii cinci ani, necesită încă și mai mult.

Iar această operă strict muzicală, determinată muzicologic, trebuia ea însăși integrată în istoria artei, a culturii și chiar a civilizației românești. Aș vrea să existe o zi în colțul meu mărunt, să pot contempla realizarea pe care o sperăm pentru orice reușită umană atât de rară: ediția critică completă a tuturor manuscriselor lui, inclusiv refacerea tuturor edițiilor de corespondență ale lui Enescu deja publicate, care sunt minate de mii de greșeli de limbi care nu înțeleg de ce nu se mai studiază (acele Czerny obligatorii pentru studiul umanist, franceză, engleză, italiană și, desigur, germană).

După părerea dumneavoastră, care sunt eventualele soluții și cine ar trebui să se implice în recuperarea patrimoniului enescian în ceea ce privește acele manuscrise despre care spuneți că au fost sustrase de Romeo Drăghici?

De Romeo Drăghici și de cei din preajma sa, pentru că nu-l mai putem acuza doar pe el.

Mărimea, dimensiunea gravă a alienării a ceea ce statul român a primit de la Enescu (Drăghici fiind doar un reprezentant) este atât de mare și nu face decât an de an, câteodată, lună de lună, să crească. Sigur, sunt mai mulți implicați și cele două securități care l-au gestionat pe Enescu, un monarhic - Republica Populară Română și Republica Socialistă România -, precum și evenimente de după '90, justifică, de fapt, tocmai o cartografiere totală a acestor pățanii cu corectura care se poate sau nu se poate face.

Dar ca să vă răspund direct la întrebare, să știți că nu pot să o fac decât, repet, din micul meu unghi: avem instituții, avem autorități, deci avem responsabilități, începând cu președintele și cu primul ministru - aș adăuga indiferent care președinte și care prim-ministru, cu atât mai mult oricare ministru al culturii -, de a termina un moment zero în care lucrurile care nu s-au făcut să se facă, iar lucrurile care s-au făcut prost să se facă de la zero, curat. Evident că e vorba de noi toți, evident că necesită foarte multe competențe, așa îmi reprezint din colțul meu lucrurile.

Pentru că, într-un fel, progresul cercetării a dovedit că există o îmbrățișare de mai multe competențe care pot produce beneficii. Adică știm cu adevărat ce s-a întâmplat cu manuscrisul acela sau cu celălalt. Ori pentru asta trebuie reunite toate eforturile, ceea ce în cadrul Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei Române am și încercat să fac cu o largă prezentare a manuscriselor cu tematică religioasă - inclusiv cele inedite și cele pe care nu le-a văzut nimeni, probabil de la Bentoiu și Firca încoace, deci de mai bine de 15 ani, și care nu au fost niciodată analizate, unele niciodată analizate de Enescu însuși, care le-a compus. Așa că avem foarte, foarte multă treabă și, știind despre cele câteva mii de pagini inedite pe care le-am consultat deja în mai multe arhive, pot afirma, atât cât mă pricep, că acest studiu este abia la început.

Așadar, în final, v-aș ruga să ne explicați care ar trebui să fie, în opinia dumneavoastră, consecințele semnalului de alarmă pe care îl lansați și de ce natură ar trebui să fie acestea.

Cu siguranță că toată istoria sinistră a păstrării în containere, cu totul neindicate fie și pentru o singură săptămână - așa cum a demonstrat una dintre concluziile comisiei ministeriale, care a funcționat trei zile și ulterior, după aceste concluzii, va funcționa un timp nedeterminat -, necesită, în primul și în primul rând, mutarea lor de urgență într-un spațiu care să fie, într-adevăr safe, adică seif, pentru că nu se poate pune în pericol o asemenea avuție.

Nimeni nu poate să fie responsabil pentru ceea ce s-ar putea întâmpla sau pentru ceea ce s-a întâmplat deja. Pe de altă parte, orice s-a afirmat public cu privire la integritatea neștirbită a manuscriselor, rămâne de asemenea să fie dovedit, pentru că simpla impresie vizuală a unor experți care nu sunt muzicologi, în doar câteva ore, nu poate acoperi - și nimeni n-a susținut asta - o expertiză așa cum are nevoie această arhivă și cum se pare că n-a primit-o în ultimii 70 de ani.

Pe de altă parte, Enescu a intrat deja în domeniul public. Adică suntem deja îndepărtați de momentul încheierii și îndepărtării acestei mari opere. Se cuvine, deci, să respectăm toate comandamentele etice și științifice pentru a face dreptate magnitudinii puterii acestei opere, care - așa cum spuneau trei dintre directorii artistici ai festivalului Enescu și cel actual, maestrul Cristian Măcelaru, aceste manuscrise sunt vii și așa trebuie să fie pentru noi toți. Ele trebuie să fie accesibile tuturor, fie și scanate, accesibile cercetătorilor și oricui dorește și se încumetă să vadă ce înseamnă o mare operă a unui incredibil ins care a trăit printre noi.

Am solicitat Muzeului Național „George Enescu" un punct de vedere asupra celor comentate mai sus de istoricul Eugen Ciurtin, instituție care a răspuns prin vocea cercetărorului dr. Vlad Văidean, colaborator al instituției, implicat în actualizarea și finalizarea catalogului tematic al creației enesciene - cercetare fundamentală inițiată de regretata muzicologă Clemansa Liliana Firca.

Eugen Ciurtin afirma în articolul său despre catalogul GECA faptul că acesta era dispărut din evidența Muzeului Național „George Enescu". Ce informații dețineți despre Catalogul Enescu?

Existența (nu însă și conținutul propriu-zis al) respectivului catalog autograf de lucrări proprii întocmit de George Enescu a fost semnalată public de Titus Moisescu și în alte studii ale sale, cu mult anterioare celui redactat în 1995 (la a cărui anexă se referă domnul Eugen Ciurtin în articolul său de investigație). Interesantă este menționarea documentului într-un text publicat în revista Muzica (an 32, nr. 3/354, martie 1982, p. 14-16), în care Moisescu nu doar informează că o listă a creațiilor muzicale enesciene, organizată de compozitorul însuși în trei perioade (Oeuvres d'enfance; Travaux d'école à Paris; și Oeuvres définitives), „se află în colecția Romeo Drăghici". În plus, Moisescu mai anunță, în nota de subsol precedentă, că Clemansa Liliana Firca deja definitivase primul volum al Catalogului tematic al creației lui George Enescu - volum ce avea să apară, cum bine se știe, în 1985, deci abia după trei ani de la acest entuziast anunț. În condițiile în care Titus Moisescu a fost chiar redactorul primului Catalog Firca, rămâne inexplicabil de ce conținutul catalogului autograf enescian nu a fost valorificat bibliografic încă de pe atunci de Clemansa Firca. Fie autoarea a omis pur și simplu să se mai raporteze la datele lui (integrându-le abia în versiunea restructurată din temelii a demersului său, inaugurată în 2010 sub titlul Noul catalog tematic al creației lui George Enescu), fie Moisescu a omis să i-l pună la dispoziție (deși îl transcrisese încă din 1975, iar după 1983 - anul morții lui Romeo Drăghici - prețiosul document ieșise de sub incidența notoriei „colecții" din care ajunsese să facă parte).

Se mai poate vorbi de încă cel puțin două liste de lucrări proprii alcătuite de George Enescu: una făcând parte dintr-o notă autobiografică, datată „București, martie 1942" (deci ulterioară celei cunoscute prin sigla GECA, dar mai puțin detaliată), depusă la Academia Română, la cererea acesteia (și reprodusă deja în facsimil în Studii de muzicologie, vol. III, 1967, p. 215-220); iar alta fiind anexată contractului de editare a creației enesciene, încheiat între Editura Salabert și Muzeul „George Enescu" în 1963. Din păcate, despre această listă-anexă a contractului de editare nu cunosc nimic mai mult decât simplul fapt că există, așa că mă declar foarte curios să aflu dacă nu cumva (și?) la acest document se referă domnul Ciurtin atunci când ține să-și informeze cititorii, în finalul articolului său, despre existența unui „alt Catalog Enescu al lui Enescu", manuscris și inedit, lăsând însă devoalarea lui... pe altădată. Stratagema e abilă și are farmecul ei „polițist", menit să mențină reflectoarele aprinse asupra subiectului (și asupra celui ce trudește pentru a-l și a se propulsa în spațiul dezbaterii publice). Totuși, consider că cercetarea enesciană ar trebui, fie și în ipostaza ei detectivistică, să rămână hrănită de ceea ce împlinirile ei cele mai mărețe au demonstrat că reprezintă o seamă de virtuți cardinale și vitale, căci sunt impuse prin emanație dinspre însuși modelul celui în jurul căruia gravitează: eleganța și ponderația tonului, cumpănirea îndelungă a fiecărui detaliu, funciara decență pe care o presupune hotărârea anahoretică de a nu scoate la iveală decât rezultate limpezite, ferm controlate în toate consecințele lor.

O altă chestiune în discuție este disponibilitatea unui catalog al lucrărilor enesciene în format digital. Așadar, deoarece muzica lui Enescu a intrat în domeniul public în 2025, există demersuri în acest sens?

Curând se vor împlini trei ani de când m-am adâncit în această muncă de imensă răspundere - continuarea și definitivarea Catalogului tematic al creației enesciene, reproiectat de Clemansa Liliana Firca (după acea primă tentativă de catalogare cronologică, apărută în 1985) în trei volume consacrate principalelor genuri muzicale (cameral; vocal-simfonic și concertant; coral și operă), dintre care dânsa a apucat doar pe primul să-l publice, iar din cel de-al doilea să concretizeze aproximativ o jumătate. Trebuie desigur subliniat faptul evident că o asemenea vastă întreprindere nu se poate desfășura decât sub patronajul Muzeului Enescu, adică al instituției ce adăpostește fondul cel mai substanțial de manuscrise enesciene. Așa încât a-mi invoca numele - fie și cu deferență - în calitatea de truditor la Catalog, însă ca și cum ar fi vorba doar de un fel de demers particular, iar aceasta în cadrul unei intervenții ce se călăuzește după ideea că Muzeul Enescu ar acționa „contra lui Enescu", produce o discrepanță mai mult decât discutabilă.

Crearea unei platforme digitale publice, care să ofere acces întregului corpus de manuscrise enesciene, poate fi un deziderat avut în vedere, după modelul somptuoaselor edificii electronice consacrate altor compozitori canonici de calibrul lui George Enescu. Totuși, modalitatea foarte distinctă de funcționare a creativității enesciene, ce presupune febrilitatea adeseori ilizibilă a aglomerărilor și chiar a suprapunerilor de schițe în grafii distincte, impune - probabil în mai accentuată măsură decât în alte cazuri - un ghidaj cât mai strâns, posibil doar prin intermediul punerii la punct a catalogului, care va constitui neapărat structura de rezistență și harta platformei digitale respective.

În articolul menționat mai sus se vorbește despre manuscrise care ar fi fost sustrase din arhiva Enescu de către Romeo Drăghici, fondatorul Muzeului Enescu. Ce ne puteți spune în legătură cu aceste documente?

Este foarte dificil ca, de la nivelul unei instituții, să se stabilească vreun verdict public asupra vinovăției lui Romeo Drăghici. Tot ce se poate afirma, chiar pe baza mărturiilor lui Romeo Drăghici, este că el deținea propria sa colecție Enescu. Documente enesciene din această colecție au ajuns în alte fonduri ca urmare a unei politici oficiale de „descentralizare" ce viza sporirea prestigiului și consistenței altor biblioteci și muzee locale: din notoria lui „colecție" provin majoritatea celor ajunse în fondurile publice de la Biblioteca Academiei Române, Arhivele Naționale, Casa Memorială „George Enescu" din Dorohoi ș.a. Colecții particulare dificil de depistat amplifică la rândul lor această dispersie frustrantă a patrimoniului enescian, mai ales în dimensiunea lui iconografică și epistolară (căci, în pofida semnalelor ultra-alarmiste, s-ar cuveni totuși subliniat că nici una din licitațiile din ultimii ani nu a scos la suprafață manuscrise inedite ale unor lucrări muzicale enesciene).

Dar de aici și până la a acuza actualul Muzeu Enescu de complicitate la furt, pe motivul că nu l-ar fi dezavuat niciodată pe umbrosul său părinte fondator pentru măsluirile lui, e totuși cale lungă. Dacă, înainte de aruncarea acuzațiilor, s-ar fi dorit un dialog constructiv cu aceia pentru care cercetarea enesciană a ajuns să reprezinte rațiunea lor de a fi, atunci s-ar fi aflat că Muzeul lucrează de multă vreme pentru desțelenirea neclarităților moștenite, cercetarea și demararea procedurilor de reinventariere, reevaluare și clasare a manuscriselor enesciene aducând în acest sens multă lumină. Se poate deplânge cu mult patos tardivitatea tuturor acestor demersuri, însă trebuie totuși să se țină cont că ele se desfășoară pe fondul unor resurse financiare și logistice extrem de limitate, compensate cu vârf și îndesat de pasiunea celor puțini implicați.

Ce strategii de protejare a patrimoniului enescian doriți să abordați în continuare?

Clasarea și reinventarierea coroborată cu reevaluarea manuscriselor sunt procese de lungă durată și migăloase, care nu se pot realiza în lipsa accesului direct la documentele de patrimoniu. Depozitarea lor în containere, soluție care a fost gândită pe o perioadă de maximum doi ani, cât ar fi durat derularea contractului de execuție a lucrărilor de consolidare și restaurare a Palatului Cantacuzino și Casei memoriale din București, a fost cea care a permis continuarea unor activități de maximă importanță, dedicate exclusiv protejării moștenirii enesciene. Amplasarea documentelor în alte locuri ar fi îngreunat substanțial, dacă nu chiar ar fi blocat posibilitatea de a mai realiza dosare de clasare în toți acești ani - aspect atât de imputat... La fel, ar fi fost aproape imposibilă monitorizarea lor permanentă și inventarierea periodică.

Întregul personal de specialitate al muzeului este implicat constant în cercetarea bunurilor culturale, fie în scopul redactării publicațiilor MNGE, a comunicărilor științifice prezentate în cadrul simpozioanelor naționale și internaționale, fie pentru realizarea expozițiilor temporare etalate în cadrul unor importante evenimente artistice din țară și de peste hotare. În condițiile în care sediul principal este închis, așteptând să fie renovat, întreaga activitate culturală a muzeului se sprijină pe cercetarea/accesarea documentelor din patrimoniul instituției. Așa încât toți cei implicați în activitatea muzeului sunt primii care își doresc ca acesta să fie cu adevărat protejat, valorificat, nu adus în prim-plan de scandaluri mediatice.