Ideea turneului Encore imaginat de pianista Adriana Toacsen și susținut alături de invitații ei (tot pianiști) a fost de a prezenta un program alcătuit exclusiv din astfel de lucrări scurte. Și dacă ideea n-ar fi fost suficient de originală, mai era vorba și de piese contemporane, fie scrise special pentru proiect, fie selectate în urma unui concurs pentru tineri compozitori (câștigătorii erau încă studenți!).

Encore a început în 26 august la Ambasada României în Republica Austria, a trecut în 12 septembrie pe la Sala Unirii din Chișinău și s-a încheiat în 25 septembrie la Muzeul Instrumentelor Muzicale din Bruxelles - unde am fost și eu, și unde Adriana Toacsen a colaborat cu Oana Zamfir, pianistă, acompaniatoare și profesoară de pian la Haga, Anvers și Bruxelles și despre care ați mai citit în cronicile făcute pentru Radio România Muzical.

Cum am ascultat bisuri, deci esențe muzicale, lucrări scurte și concentrate, cum prezentările Adrianei Toacsen au fost la fel - la obiect, cu informații exact atâta cât trebuie și interesante (într-un echilibru foarte bun cuvânt - muzică), mi-am zis să încerc o cronică așijderea.

Sabina Ulubeanu, Sturm und Drang (Oana Zamfir): triluri, contraste, alergări, accente, ușoare rubate doinit-românești, impetuozitate.

Andrei Popescu, Allemande à la Chopin (Adriana Toacsen): acord disonant care se stinge lung, Bach "cu greșeli", ca și când ai da pe de lături, virtuozitate, părți baroce intercalate cu răbufniri de tip romantic.

Sebastian Androne-Nakanishi, lip of fate (OZ): acorduri înlănțuite à la Debussy, întrebător, căutător, insistent, care cere, pretinde, visează, efecte de harpă sau de glockenspiel.

Christian Bence-Muk, Schizophrenia (AT): două mâini parcă disociate, zgomote pe lângă sunet (respirație bruscă, pocnit din degete, atins pungă de hârtie, pian lovit cu palma sau cu inelul), țipete și la pian și din voce, cea mai fracturată piesă din program (conform, deci, titlului).

Andrei Petrache, Vertij (OZ): ostinato melodico-ritmic amețitor (conform, deci, titlului) trecând de la o mână la alta sau prezent simultan la ambele mâini, foarte jazzistic, perpetuum mobile.

Gabriel Mălăncioiu, Typoncello (AT): zgomote pe pian și vocale, cineva care bate la mașină uneori cursiv, alteori cu întreruperi sau greșeli, unghiile trecute pe claviatură ca un retur de car.

Irina Perneș, Old Women Falling Out (OZ): patchwork sonor, sunete percusive ba amenințătoare, ba liniștitoare, fragmente de melodii reluate ca și când nu le-ai mai ști (cum ne-a informat și interpreta înainte de a se așeza la pian).

Rubin Szabó Bázsa Lovász, Malneirophrenia (AT): resturi informe de coșmar (conform, deci titlului), ce ții minte exact și ce rămâne ca stare generală și nedefinită, efecte și culori frumoase de pedală și de armonice.

Și, desigur, un bis! Adică Gabriel Almași, Hungarian Trance (AT și OZ): deformare a Dansului ungar nr. 5 de Brahms, cu iz românesc, ritmul original păstrat și muzica recognoscibilă în ciuda disonanțelor și a lirismelor.

Scrise special pentru turneul Encore, aceste piese foarte, foarte contemporane (sic!), interpretate în sala de concerte a Muzeului Instrumentelor Muzicale din Bruxelles în compania unor piane Erard, Pleyel și Steinway de epocă și a unor clavecine de cel puțin aceeași vârstă , au fost frumoase și melodioase, iar Adriana Toacsen și Oana Zamfir, expresive, implicate, serioase sau giocose, mereu în serviciul muzicii. Bis, bis!