În  23 februarie 2026, în cadrul emisiunii Music box de la Radio România Muzical este prezentat în premieră un album lansat de casa Signum Classics pe 6 februarie: al zecelea album semnat de pianista Alexandra Dariescu, purtând un titlul evocator A child’s dream.

Am avut ocazia de a sta de vorbă cu Alexandra Dariescu despre acest album și am întrebat-o, în primul rând, care este ideea generatoare care a stat la baza creării unui disc atât de special, prin selecția repertorială și semnificațiile lui.

"E o aniversare foarte specială pentru că se împlinesc 30 de ani de la debutul meu cu orchestra și am vrut foarte mult să mă reîntorc la început și am avut așa un moment de reflecție.

Și acest album este un jurnal muzical, aș putea spune, al întregii vieți și întregii cariere pe care o port la momentul ăsta și am început cu Rondoul KV 392 de Mozart pe care l-am cântat cu orchestra, iar pe acest album e înregistrat cu Academy of St. Martin in the Fields, deci a fost încă un vis devenit realitate, pentru că în copilărie am ascultat aceste albume ale Academy of St. Martin in the Fields și am copilărit cu ele, am învățat din aceste înregistrări, iar acum să fiu pe aceeași scenă și să înregistrăm împreună acest album a fost incredibil.

Iar repertoriul de pe acest album este unul foarte vast, unul foarte variat. Avem patru premiere mondiale, avem opt lucrări de compozitoare, ajungând la câteva din bisurile pe care le fac peste tot în lume unde concertez și este, pur și simplu, semnătura mea și o celebrare, o scrisoare de mulțumire pentru fetița de 9 ani care a avut un vis și care a muncit foarte mult, a perseverat, nu s-a lăsat, nu a renunțat, care e foarte important și acum își vede bisul cu ochii.

Eu am ascultat acest album cu foarte multe emoții, trebuie să recunosc lucrul acesta, și am stat să mă gândesc, pentru publicul obișnuit când vede un titlu de felul acesta, A Child's Dream se gândește oare este un album pentru copii, este un album pentru adulți, este de fapt ceea ce a făcut Schumann în Scene de copii? Cum ai simțit și cum ai echilibrat lucrurile astea?

Nu știu, pentru mine muzica e foarte universală, așa că nu aș putea spune că e pentru copii sau pentru adulți. Este pentru toată lumea, sper să inspire și tânăra generație și pe ceilalți pentru că a avea un vis în general e un lucru foarte frumos, iar când ești copil să știi ce vrei să devii în viitor când vei fi mare, este o adevărată binecuvântare. Iar muzica cred că are abilitatea asta de a vorbi oricărei generații, pur și simplu trebuie numai să-și deschidă urechile, să-și deschidă mai mult inima, să asculte. Iar acest album cred că este pentru toată lumea.

Spune-ne exact care era visul tău în urmă cu 30 de ani, cum era el formulat? Sigur, să te vezi pe scenă alături de o orchestră, ceea ce s-a și întâmplat la 9 ani, ceea ce este un lucru deja ieșit din comun… Povestește-ne exact despre momentul acesta, cu cine a fost orchestra și de fapt ce gândea micuța de 9 ani atunci?

Orchestra a fost Orchestra de Cameră din Chișinău, la Sala cu Orgă, dirijor Nicolae Tatarinov. Orchestra întreagă de adulți, eu singurul copil, aveam o rochiță foarte frumoasă din catifea grena făcută de mama mea, bineînțeles, cu o fundă mare albă și am pășit pe scenă și m-am împiedicat. Toate partiturile erau pe jos, au căzut standurile, dirijorul din spatele meu a zis că aoleu, atât s-a întâmplat și nu se va mai ridica… Mama, în primul rând, bineînțeles, a avut foarte mari emoții. Dar în momentul ăla este o lecție de viață pe care o ai și ai două alternative. Una, renunți și plângi și ai fugit sau te ridici și continui mai departe, nu renunți. Și bineînțeles că asta am făcut, stânjenită puțin, dar când ești copil, probabil că nu prea simți absolut fiecare emoție cum ai simți-o acum. Și țin minte că am cântat tot concertul și așa a fost o bucurie, o frumusețe, nu știu când m-am aplecat la final și am primit aplauzele publicului, a fost joy! Ăsta e cuvântul pe care îl pot descrie, bucuria care ți-o oferă muzica. Și țin minte că am ieșit de pe scenă și am spus și mamei și profei de pian, și am avut un interviu acolo micuț și am spus "Eu vreau să devin o pianistă concertistă!". Nu am știut pentru că nu provin dintr-o familie de muzicieni, nu știam ce înseamnă a concerta, ce înseamnă a-ți dedica viața artei. N-ai cum să știi cum te duce drumul. Dar a fost determinarea aia de mică și am simțit-o înăuntru, deci oricine mi-ar fi spus ceva nu ar fi contat.

Și visul acela a fost de la început, de la 9 ani, în continuare. Nici în pandemie, absolut nici în momentele cele mai grele nu m-am gândit ce altceva aș putea face. Pur și simplu a fost acel vis și tot timpul mă uit în urmă, la fetița de 9 ani, care a avut un curaj enorm și o voință de a lupta enormă.

Acum, după 30 de ani, ce înseamnă să fii pianist concertist, care, iată, a cântat pe marile scene ale lumii? Și dincolo de acest glamour al unei vieți extraordinare, de fapt, ce stă?

Foarte multă muncă. Bineînțeles, glamourul ăsta care se vede pe social media, fiecare artist își alege cum își construiește imaginea. A mea este una de lumină, plină de culoare, plină de voie bună, de energie pozitivă. Este foarte multă muncă. E vorba de o pasiune care vine dinăuntru și care îți trezește o curiozitate datorită căreia în fiecare zi vrei să studiezi, vrei să devii mai bun, să te perfecționezi. Trebuie să-ți placă să trăiești dintr-o valiză, ceea ce pentru mine e un lucru foarte frumos pentru că îți arată așa rădăcinile, că în viață nu avem nevoie de așa de multe lucruri, în general. Eu sunt o fire așa mai minimalistă, care când mă întreabă lumea unde te simți cel mai bine acasă, spun că unde am un pian. Deci dacă am un pian și o cană de ceai, e super ok, nu-mi mai trebuie nici altceva. Este o binecuvântare, este un privilegiu de a călători în întreaga lume și de a cânta cu artiști extraordinari de la care învăț cel mai mult. În momentul când cânți cu cineva, atunci înveți cel mai mult.

Dar nu e ușor tot timpul, mai ales că programul e foarte diferit de la săptămână la săptămână, trebuie să fii foarte organizat în ceea ce privești a-ți învăța toate piesele și, după cum știți, îmi place să abordez un repertoriu cât mai larg și cât mai bogat. Trebuie o adaptabilitate foarte mare, pentru că bineînțeles ca pianist trebuie să te adaptezi la pianul pe care îl primești de acolo și să te prietenești cu oricare instrument și să-l faci uman, să-i dai suflet, dar în același timp este vorba de a te adapta la fiecare ființă umană cu care intri în contact - la dirijori, la orchestre, la sunetul lor, la echipele cu care lucrezi. Nu știu, așa mi se pare că în fiecare săptămână sunt în alt oraș, în altă țară și parcă intru așa într-un bubble de fiecare dată, pentru că te împrietenești cu oamenii și spui că parcă suntem prieteni de ani de zile. Și apoi, săptămâna viitoare, te muți în altă parte. E un lucru foarte frumos. Mie îmi place să călătoresc. Îmi place să cunosc oameni noi, iar firea asta de curiozitate nu știu, așa, aduce o altă energie care te bucură. Trebuie să ne bucurăm ca și muzicieni de fiecare clipă pe care o avem pentru că nu se știe niciodată când nu mai putem concerta sau din oricare motive. Așa că eu sunt persoana care se bucură de fiecare clipă. Da, e greu, dar în oricare domeniu e foarte greu.

Hai să ne întoarcem la acest album A Child's Dream, în care găsesc multe din toate elementele despre care am vorbit deja. Și aș nota, în primul rând, un soi de strălucire și finețe a alegerii repertoriale. Lucruri care sunt legate de viața ta, dar lucruri care și contează în viața ta, referindu-ne de exemplu la lucrările scrise de compozitoare, lucrări foarte cunoscute și lucrări care sunt descoperiri. Haide să facem o trecere în revistă a acestui repertoriu și a argumentelor care au stat în spatele acestor lucrări pentru a figura pe acest disc.

 Începem cu Rondoul KV 382 de Mozart, iar următoarea piesă este titlul albumului A Child's Dream (Visul unui copil), care dacă vă vine să credeți a fost scris acum 144 de ani de Amy Schaeffer Klein, o compozitoare germană de care nici eu nu auzise până în pandemie, dar este înregistrare mondială pe acest disc, deși au trecut atât de mulți ani.

De aici, mergem la o piesă foarte dragă mie, Humble Birth de James Lee III, un compozitor afro-american care mi-a și dedicat Concertul Shades of Unbroken Dreams. Acest compozitor mi-a devenit un prieten foarte bun și suntem în contact tot timpul și mi-a dedicat această piesă. Este una foarte scurtă, dar care a fost scrisă în jurul Crăciunului și aduce atât de multă speranță și luminozitate. De aici, mergem la trei piese pentru pian și violoncel de Nadia Boulanger, o compozitoare pe care eu o cânt foarte, foarte des, dar aceste trei piese le-am registrat cu celistul principal de la Academy of St. Martin In the Fields, Richard Harwood.

De aici, mergem la trei romanțe de pian și vioară de Clara Schumann. Bineînțeles, Concertul de Clara Schumann pe care l-am cântat peste tot în lume. Și vreau să spun că aceste piese și de violoncel și de vioară tot timpul le cânt ca bisuri după concerte cu orchestra și e, nu știu, un moment așa frumos și intim pe care îl creăm… Publicul, în primul rând, nu se așteaptă să cânt ceva cu cineva din orchestră, dar când cântăm Romanța de Clara Schumann aau a treia piesă, pe care am cântat-o și în cadrul Festivalului George Enescu, pentru celo și pian, aduce un alt nivel de strălucire. Și muzică de cameră, care este prezentă în fiecare frază, în oricare concert de pian și orchestră pe care îl cânt.

De aici, mergem la ceva foarte intim, Preludiul în si minor de Bach, aranjat de Siloti. Piesa asta pentru mine are o semnificație foarte personală, pentru că în 2006, când a încetat în viață profesorul meu de la Manchester, am făcut un fel de concert memorial și atunci am cântat această piesă. Și a fost atât de greu de a cânta o piesă de trei minute care efectiv are toată esența vieții în ea, cum fiecare piesă de Bach are, dar e foarte frumos pentru că tot Preludiul este în si minor, iar la sfârșit se termină în Si major, care parcă după norii ăștia pe care îi avem în viață există o rază din cer și parcă se deschide cerul și vezi o rază de soare și îți aduce speranță.

Apoi, mergem la compozitoarea Missy Mazzoli, pe care am cunoscut-o la New York. Ea este prima compozitoare care a primit vreodată o comandă de creație de la Metropolitan Opera House din New York și are o piesă foarte drăguță numită A Map of Laughter (O hartă a râsului), care bineînțeles dacă ne gândim la zâmbetul sau la râsul unui copil care este foarte inocent și instantaneu, care niciodată nu știi unde merge, piesa asta este absolut perfectă. De aici, de la James Lee, la Missy Mazzoli, la Amy Beach următoarea și Florence Price - aici am vrut să creez un tribut aniversarii de 250 de ani la Statele Unite ale Americii, o țară pe care eu vizitez foarte des și am colaborări foarte multe cu orchestre de acolo. De asta am vrut să încorporez acești compozitori acolo și nu știu, într-un fel, ne gândim că muzica nu poate să schimbe politici, dar ne ajută mai ales în momentul acesta să reflectăm de unde provenim, unde mergem în continuare, cum lucrăm împreună și cred că această reflecție este importantă mai mult acum decât în oricare alt moment. 

Goblin and the Mosquito de Florence Price este un bis pe care îl fac foarte foarte des, Spiridușul și musca și tot timpul aduce un zâmbet pe fețele publicului. Apoi o romanță de Germaine Tailleferre, pe care am cunoscut-o prin Ravel, care îi fusese studentă și prietenă foarte bună. Apoi, o lucrare foarte interesantă de Leokadiya Kashperova, o compozitoare de origine rusă, care a scris Concertul de pian și orchestră în același an în care l-a scris Rahmaninov al lui cel mai iubit al doilea concert, dar din cauza politicii vremii, Leokadiya Kashperova a fost absolut ștearsă din istorie și a fost regăsită de Dr. Graham Griffiths, care lucrează foarte mult cu Buzi și Kashperova a fost adăugată în catalogul Casei de discuri Buzi. Eu am făcut înregistrarea mondială a acestui concert cu BBC Symphony și am găsit o piesă foarte frumoasă, un cântec fără cuvinte, într-un fel un tribut spre Mendelssohn aranjat de Graham Griffiths.

Iar apoi, la sfârșitul acestui album, avem două lucrări de doi compozitori români. Bineînțeles, acest disc nu putea să fie fără o prezență românească - avem Mazurca de Carl Filtsch. Bineînțeles că toată lumea știe despre Concursul Carl Filtsch din Sibiu la care am participat ca și copil și a fost tare tare frumos. Și, bineînțeles, Carl Filtsch este cunoscut ca și cel mai iubit student al lui Chopin, iar această mazurcă este atât de frumoasă. Iar după mazurcă, avem Jocul țigănesc de Tudor Ciortea, care am înțeles că nu a fost înregistrat niciodată pe disc; încă o premieră mondială.

Și încheiem cu Polichinello de Villa-Lobos, cum îl introduc de fiecare dată la public ca și bis, "Dacă veți clipi, s-a terminat", că este atât de scurt 30 de secunde sau ceva de genul. Și cam asta este jurnalul meu personal și muzical de pe acest disc.

Și la aceasta aș adăuga și o manieră foarte personală de interpretare. Cred că acest disc marchează o nouă etapă în viața ta de muzician. Rămâne strălucirea aceea foarte personală, tinerească, dar apare și un soi de așezare a maturității și un soi de lumină care vine din altă sferă, aceea a omului care se cunoaște mai bine pe sine însuși, dacă o să spun în felul ăla acesta. Nu știu cum aș putea o spune altfel. Așa este? Eu asta am simțit din toate interpretările de acolo, indiferent de ethosul muzicii.

Mulțumesc tare mult. Nu știu, simt că am intrat într-o etapă. A fost un drum foarte lung de a-mi cunoaște vocea și de asta și pe studenții mei și pe toți tinerii cu care vorbesc încerc să-i încurajez să înceapă călătoria asta de a-și descoperi vocea lor personală, pentru că fiecare muzician - și suntem mulți, mai ales pianiști - are ceva deosebit, are ceva a lui aparte. Iar discul ăsta, efectiv, de la copertă la toate notițele din program notes, absolut tot tot tot, culorile, fontul, repertoriul, orchestra, producătorul mi i-am ales eu. I-am adus împreună, am lucrat împreună, dar este efectiv identitatea mea pe disc.

Fiind albumul numărul 10, am simțit că e vorba de o celebrare, de o reflecție anume, de uitat în urmă, dar tot la fel de uitat în viitor, ce vreau cu adevărat ca vocea mea să spună în viitor. Știu că fiecare artist are vocea lui, dar ca să și o folosim într-un mod constructiv este foarte important. Să știi ce vrei să spui, să știi pentru ce lupți și simt efectiv că asta este noua etapă. Am împlinit 40 de ani și chiar m-am bucurat de așa o vârstă pentru că mi se pare că vârsta e un număr, contează cum te simți în interior și nu neapărat numărul pe care îl ai ca ani, dar inocența aia a unui copil de 9 ani și experiența și maturitatea pe care le am la vârsta asta e așa o îmbinare atât de frumoasă. Ca și la Mozart, mi se pare că e atât de greu acum ca adulți să-l cântăm, dar când suntem copii e cel mai ușor de cântat."