Pentru a marca cei 50 de ani de la trecerea în eternitate a lui Dmitri Șostakovici, conducerea Teatrului alla Scala din Milano a hotărât să deschidă stagiunea 2025-2026 cu un spectacol cu opera Lady Macbeth din Mţensk a compozitorului rus. Un spectacol pe care noi îl transmitem în direct duminica aceasta, în 7 decembrie 2025, de la ora 18.55.

Într-una dintre cele două pauze ale transmisiunii de la Milano vă invit să ascultaţi şi interviul pe care l-am realizat cu prof. Pauline Fairclough, de la Universitatea din Bristol, unul dintre cei mai importanți cercetători din domeniul muzicii sovietice. Pauline Fairclough este Profesor de Muzică la Universitatea din Bristol, specializată în muzica sovietică și Dmitri Șostakovici. Prima sa carte de autor, A Soviet Credo: Shostakovich's Fourth Symphony (2006), oferă un studiu în profunzime, analitic riguros al Simfoniei a Patra a lui Șostakovici și contextul său politico-estetic. În 2019, ea a publicat o biografie concisă intitulată Dmitry Shostakovich în seria "Critical Lives" a Reaktion Books-care combină perspective din arhive, fotografii rare și scrisori pentru a oferi o portretizare vie a vieții compozitorului sub regimul stalinist. Privind spre viitor, Prof. Fairclough are o carte în pregătire despre opera lui Șostakovici Lady Macbeth din Mțensk (parte a seriei Keynotes a Oxford University Press), care urmează să fie publicată în 2025.

Discuția a explorat evoluția artistică a compozitorului sub regimul sovietic, cu accent deosebit pe opera "Lady Macbeth din districtul Mțensk", o creație ce continuă să provoace și să tulbure publicul din întreaga lume. Conversația a avut loc în contextul premierei românești a operei în Festivalul Enescu.

Prof. Fairclough oferă perspective cruciale atât asupra contextului istoric al operei lui Șostakovici. În timp ce "Lady Macbeth din districtul Mțensk" continuă să fie reprezentată în întreaga lume, aceste perspective ne reamintesc de interacțiunea complexă dintre creația artistică, presiunea politică și continua muncă de interpretare istorică. În acest interviu se merge dincolo de scandalul infam în mijlocul căruia s-a aflat opera, pentru a se cerceta evoluția artistică a compozitorului sub regimul sovietic; în plus, se expune o teorie nouă despre reacția lui Stalin la operă.

În 2025 comemorăm 50 de ani de la moartea lui Șostakovici. În contextul vieții sale trăite în timpul regimului sovietic, cum credeți că vocea artistică a evoluat sub presiunea constantă a cenzurii politice și conformității ideologice? Este ceva la care noi, românii, ne putem raporta cu ușurință.

Da, desigur, înțeleg această perspectivă. M-am gândit îndelung la acest lucru de-a lungul anilor, și cred că în Occident, cu siguranță avem tendința să presupunem că Șostakovici a fost foarte intens modelat de mediul său într-un mod neobișnuit-implicația fiind că dacă ar fi trăit în Statele Unite sau Marea Britanie, nu ar fi fost cazul.

Vreau să mă opun vehement acestei presupuneri, deoarece toți compozitorii sunt modelați de mediul lor. Deși mediul sovietic era foarte intens și unic, dacă Șostakovici ar fi lucrat în Statele Unite, ar fi fost contemporan cu compozitori precum Aaron Copland. Și Copland a fost masiv modelat de mediul său, în măsura în care a trebuit practic să se reconstitue ca un modernist reformat. S-a întors de la studiile sale din anii douăzeci cu Nadia Boulanger la Paris ca un modernist convins, dar a venit Marea Depresiune, publicul putea să participe din ce în ce mai mult la spectacole de musical și de teatru de revistă, industria muzicii pop prindea viață, și nu voia să asculte modernismul său inspirat de Boulanger-cel puțin nu în număr suficient de mare pentru ca organizatorii de concerte să vrea să îl programeze. Și-a schimbat complet stilul și a început să scrie piese precum "Billy the Kid"-acele lucrări foarte populare pe care le considerăm acum tipic Copland. Dar așa nu compunea el înainte.

Deci este o greșeală completă să credem că Șostakovici ar fi fost cumva liber să compună cum voia în Occident. Ce înseamnă "cum vrem să compunem"? Ce înseamnă cu adevărat "liber"? După al Doilea Război Mondial, generații de compozitori au început să scrie muzică rigid avangardistă și au continuat astfel decenii întregi, înstrăinând în mare parte publicul în acest proces. Putem spune asta deschis acum, dar nimeni nu voia cu adevărat să recunoască la vremea respectivă, cu siguranță nu în mediul academic muzical din Occident.

Mă gândesc aici la Școala de la Darmstadt, de exemplu.

Exact. Deci acești compozitori nu sunt, de asmenea, extrem de modelați de mediul lor? Se uită înapoi la lucrările lor și cred că le place cu adevărat toată muzica pe care au scris-o? Ce înseamnă să fii modelat de mediu? Toată lumea este. Nu vreau să spun că Șostakovici a fost modelat mai sever sau într-un mod mai rău decât oricine altcineva. Nu știm cum ar fi fost în altă țară, așa că am ajuns să simt că a specula asupra acestui lucru nu este productiv.

Aici, în România, opera lui Șostakovici "Lady Macbeth din districtul Mțensk" nu a mai fost cântată până acum, nici în spectacol, nici în concert, deci premiera locală a avut loc anul acesta, în timpul Festivalului George Enescu. Credeți că opera poate încă să șocheze sau să provoace publicul de astăzi, sau puterea sa transgresivă a fost neutralizată de timp ?

Mă întreb dacă că opera a fost vreodată cu adevărat transgresivă, cel puţin în felul în care ne gândim noi. Când a avut premiera la Leningrad și Moscova a fost îndelung lăudată și nimeni nu a spus nimic despre scenele de sex. Dar a existat o critică foarte importantă, făcută nu într-un mod ostil, ci ca angajament intelectual ce arăta interes pentru operă. Dacă opera era transgresivă, ceea ce era transgresiv la ea era actul final și modul în care Șostakovici portretizează lagărul de condamnați. A fost criticat pentru că a portretizat condamnații ca fiind oameni complet fără speranță, pierduți, pentru care simți o compasiune copleșitoare. Într-o mentalitate revoluționară bolșevică, aceasta este o perspectivă destul de burgheză. Critica era: la ce folosește asta? Ar trebui ca ei să se revolte-din această clasă va veni revoluția. Dar Șostakovici îi prezintă ca fiind complet fără speranță. Acest lucru ne atrage într-o perspectivă pre-revoluționară, în care puteai vedea condamnați în lanțuri mergând spre Siberia, iar tradiția de-a lungul întregului traseu era ca oamenii obișnuiți să le dea pâine și să le arate milă. Așa era în Rusia de odinioară. Părinții lui Șostakovici proveneau din Siberia, iar acest lucru făcea parte din trecutul lor. Este o perspectivă foarte umanitară, iar criticii sovietici nu erau siguri de asta. Ei credeau că ar fi putut exista un mesaj de speranță pentru viitor. Deci, dacă opera avea ceva transgresiv, acesta era. Conținutul sexual, pe care noi îl considerăm transgresiv, nu era văzut astfel.

Trebuie să recunoaștem că sunt multe librete de operă care par un pic ridicole. Credeți că de aceea regizorii au o toleranță mare pentru scene precum cea la care vă referiți, din partitura originală a operei Lady Macbeth?

Exact. Regizorii sunt obișnuiți cu acest gen de nonsens într-o intrigă. Se gândesc: "Cum pot pune asta în scenă într-un mod care să funcționeaze dramatic?" și sunt adesea geniali în a găsi o cale să o facă, chiar și când partitura și libretul sunt problematice. Aici, scena de sex era o problemă de la bun început. Notițele regizorului din Leningrad arată că tot dialogul după scena de sex între Katerina și Sergey a fost complet tăiat. Și știm că atât această producție, cât și cea de la Teatrul Nemirovich-Danchenko din Moscova, a tăiat glissando-urile descendente de trombon care stârneau întotdeauna râsul publicului. Sexul în sine a fost, de asemenea, minimizat, cu patul plasat în spatele unei perdele și cea mai mare parte a spațiului ocupată de o urmărire pe scenă, cel puțin la Leningrad. Problema a fost că a treia producție-cea pe care a văzut-o Stalin-a adus totul înapoi: glissando­-urile de trombon, dialogul și patul în centrul scenei.

Deci credeți că Stalin a părăsit sala din cauza conținutului acestei scene ?

Ei bine, am o altă teorie. Nu este în întregime a mea-minunata mea colegă, Olesya Bobrik, care lucrează la Teatrul Bolshoi, mi-a arătat, în 2019, sursele care stau la baza ei. Olesya a descoperit că în părțile orchestrale originale, tromboanele erau instruite să cânte cu pavilionul ridicat și în FFFF (Fortissississimo), care este excepțional de tare. Era o indicație de interpretare adăugată de dirijor, Alexander Melik-Pashayev, nu în partitura în sine. În plus, pe scenă ar fi putut fi (era opțional) o altă formație. Presupunând că alămurile erau așezate în fosa orchestrei într-o parte, există o șansă mare ca loja lui Stalin să fi fost poziționată direct deasupra tuturor acestor lucruri. Volumul trebuie să fi fost copleșitor. Deci cred că Stalin a fost pur și simplu asurdit. Când a fost citat spunând: "Acesta este zgomot, nu muzică" (acesta fiind, de altfel, titlul de acum faimosului articol publicat anonim în ziarul Pravda, un articol care avea să închidă, treptat, producția operei Lady Macbeth pentru ani de zile în Rusia), sunt sigură că voia să spună că a auzit un "zgomot", nu era o critică nuanțată la adresa muzicii moderne. A auzit doar muzică modernă care era prea tare. Dacă punem la socoteală și faptul că a asistat la versiunea "cu toate ingredientele", cu scena de sex și cu poziționarea centrală a patului, suntem îndreptățiți să credem că Stalin a avut parte de o experință cu adevărat copleșitoare. Mă îndoiesc că reacția sa ar fi fost la fel de viscerală dacă ar fi participat la producțiile Nemirovich-Danchenko sau Maliy. Dar cine știe?

Cum vă raportaţi la faptul că unul dintre studenţii şi prietenii lui Şostakovici, violoncelistul şi dirijorul Mstislav Rostropovici a înregistrat la Londra, împreună cu soția sa, soprana Galina Vishnevskaya, versiunea originală a operei, pentru prima dată?

Cred că Rostropovici a gândit pe bună dreptate că acea versiune ar crea cea mai mare senzație. Pentru că a coincis cu publicarea "Testimony" (carte lansată în octombrie 1979 de muzicologul rus Solomon Volkov, care susținea că volumul conține memoriile compozitorului Dmitri Șostakovici, informație intens contestată de specialiști), acea versiune originală de Lady Macbeth a creat o creștere uriașă de interes mediatic, pentru că părea foarte șocantă. Oamenii au combinat aproape imediat franchețea sexuală a acelei versiuni a operei cu supărarea lui Stalin și interzicerea creației-le-au pus pe cele două împreună, probabil greșit. Ideea că Șostakovici ar fi putut prefera cu adevărat versiunea revizuită a operei sale a dispărut complet. Aproape nimeni nu s-a mai deranjat cu această a doua partitură după aceea, în afară de Gergiev.

Revenind la criminala noastră, Lady Macbeth modernă - spuneți că publicul din anii 1930 nu era ofensat de scenele de sex. Credeți că publicul zilelor noastre este şocat de violența scenelor de sex?

Cred că, din punct de vedere istoric, publicul nu a fost șocat, dar probabil că ar trebui să fie, și probabil că va fi, din ce în ce mai mult. Am văzut reacțiile studenților mei la aceste scene schimbându-se de-a lungul anilor, și am devenit eu însămi mai conștientă de ele, odată cu înaintarea în vârstă. Când aveam douăzeci și ceva de ani și învățam despre această operă de la bărbații care scriau despre ea și țineau conferințe despre ea, îi găseam mereu foarte în largul lor cu acest întreg scenariu - "Da, ei bine, ea este violată-sau a fost viol?-pentru că e clar că i-a plăcut și s-a îndrăgostit de el după aceea." Totul este tratat aproape ca fiind amuzant. Toată lumea trece peste scena cu Aksinya ca și cum nimănui nu îi pasă ce i se întâmplă, pentru că ea este doar menajera. Unele dintre modurile în care agresiunea lui Sergei asupra ei este pusă în scenă acum sunt incredibil de violente-uneori este prezentat un adevărat viol de grup, foarte brutal și cu multă nuditate.

Când publicul nu este șocat, când ascultătorii se gândesc că e vorba doar despre "violență sexuală operistică normală împotriva femeilor"-asta este în mod clar o problemă. Cred că ar fi bine dacă publicul ar putea înțelege că este normal să fie șocat de această violență, că este de fapt o reacție adecvată. Păstrarea acelor tromboane descendente și dialogul problematic pe care Smolich (Nikolai Smolich, regizor rus al unor opere ale lui Șostakovici, inclusiv Lady Macbeth) l-a tăiat ne ține în această zonă de ascultare suspendată, aproape infantilizată, unde suntem conduși să consumăm acea scenă de sex dintre Sergei și Katerina ca fiind umoristică. Nu cred că Șostakovici voia să fie umoristică. Când oamenii râdeau la auzul tromboanelor, el era supărat. Prietenul său Isaak Glikman (critic literar, critic de teatru, libretist, scenarist și profesor la Conservatorul din Sankt Petersburg) spune asta, și Șostakovici a spus public, foarte târziu în viață, că glisajele de trombon au ajuns să îl irite, așa că le-a scos. Au făcut un moment serios să pară un desen animat, și nu era menit să fie amuzant.

Cred că avem două opțiuni: fie păstrăm violența dar publicul înțelege că este problematică, fie facem ca Nikolai Smolich și Nemirovich-Danchenko (scriitor rus și regizor de teatru) și scoatem violența. Aksinya nu este violată în grup în original-ea este rostogolită într-un butoi. Interpretarea modernă este cea care a făcut din aceasta o scenă de violență sexuală serioasă. Dacă vom consuma asta, trebuie să înțelegem ce consumăm și să răspundem în consecință. Scena nu este menită să fie amuzantă.

În Lady Macbeth, Șostakovici ne oferă o Katerina Izmailova care este atât o victimă a structurilor sociale opresive, cât și o femeie care acționează cu o independență și sfidare remarcabile. Din perspectiva dumneavoastră, poate fi văzută această operă ca purtând un mesaj feminist?

Nu, pentru că există imaturitate în modul în care acele scene de sex au fost scrise. Este imaturitatea unui bărbat tânăr care nu înțelege cu adevărat cât de inacceptabil era scenariul pe care l-a creat. Nu avea sens dramatic, dar el credea că avea. Ca bărbat mai în vârstă, când a revizuit opera, a tăiat totul.

Care sunt gândurile dumneavoastră legate de revizia operei și schimbarea titlului ei în "Katerina Izmailova"? Ce părere aveți despre faptul că teatrele și muzicienii s-au întors la versiunea originală, care este acum cel mai adesea pusă în scenă ?

Când Șostakovici a revizuit-o, a lăsat scena cu Aksinya (personaj din operă, menajera) aproape la fel, dar scena de sex dintre Katerina și Sergei (cei doi protagoniști ai operei), a adus-o mai aproape de povestea originală a lui Leskov (Nikolai Leskov, autorul nuvelei Lady Macbeth din districtul Mțensk, baza literară a operei lui Șostakovici). Sergei vine în camera Katerinei, nu vrea să plece, devine înfricoșător-ea intră în panică-totul este în piesa lui Leskov. Dar apoi Șostakovici nu a vrut să meargă mai departe cu scena de sex pentru că în acel moment avea deja cincizeci și ceva de ani realizase că ceea ce făcuse cu libretul pe când avea douăzeci și ceva de ani nu era chiar grozav - îl făcuse pe Sergei să o violeze, practic, pe Katerina, dar apoi pe ea să se îndrăgostească aproape imediat de el. Deci Șostakovici taie scena, făcându-l pe Boris Timofeevich (socrul Katerinei) să apară la fereastră, în schimb. Cei doi sunt înspăimântați de Boris, ceea ce îi unește. Boris pleacă, femeia spune că merge să se culce, îndrăgostiții rămân împreună, și acesta este sfârșitul scenei-aproape identic cu textul lui Leskov.

Pierzi, într-adevăr, toată acea muzică emoționantă, dar când vezi partitura autografă, vezi ce a făcut compozitorul cu acele pagini. Le-a tăiat cu creion colorat gros. Iar în locurile în care a rescris muzica, a lipit-o ferm peste paginile originale, astfel încât originalul să nu poată fi văzut sau recuperat. Cred că era cât se poate de serios, de hotărât, în acest demers.

Ați ascultat și vizionat numeroase puneri în scenă ale operei. Care este versiunea dvs. favorită și de ce?

Producția pe care David Pountney a făcut-o cu English National Opera în 1987 este absolut extraordinară și cred, de asemenea, că producția lui Martin Kušej cu Dutch National Opera este strălucită. Motivul pentru care încă admir producția Pountney este că a fost o interpretare foarte specifică care a rezistat remarcabil de bine testului timpului.

Josephine Barstow, care a jucat-o pe Katerina, a jucat-o ca fiind rea, diabolică. Întreaga ei percepție asupra Katerinei era că era o criminală cu sânge rece, și poți vedea asta în înregistrarea BBC a punerii în scenă. Ea a spus că atunci când oamenii veneau la ea cu ideea că, așa cum Șostakovici spunea în anii '30, Katerina era "o lumină strălucind în întuneric", el încerca să o portretizeze ca pe o "Julieta sau Desdemona din Mțensk", iar când oamenii veneau cu milă pentru Katerina, Barstow simțea că eșuase. Este o interpretare atât de puternică, cu enormă integritate. Și nici violența sexuală nu este exagerată în acea producție.

Vreau să menționez și producția dirijată de Christian Badea la Festivalul de la Spoleto din 1981, în regia lui Liviu Ciulei. Mi-ar plăcea ca Badea să reia acea producție. Există un mic fragment încă disponibil online, și arată nemaipomenit de bine! Ar putea fi o producție complet românească a operei Lady Macbeth, ceea ce nu s-a făcut niciodată în România. Am avut o conversație telefonică lungă cu Christian Badea pe această temă, iar el își amintește încă acea producție italiană cu multă dragoste. A dirijat magnific acea operă!

Selecţiuni dintr-un interviu realizat pentru Festivalul Internaţional George Enescu 2025 şi publicat în Albumul Festivalului.