ACUM:
21.00
Scena europeană
Înregistrări sau concerte în direct.
Urmează: 23.30 Sunete contemporane Incursiune în lumea muzicii contemporane românești.
Apoi: 0.00 Adagietto În inima nopții, sonorități aduse din inima nopții...

Cronici Înapoi

AUDIO. Printre sunete, pozne, ceasuri și visuri

Publicat: luni, 8 Noiembrie 2021 , ora 13.39
În 7 noiembrie, spectacolul final din seria educativă propusă de proiectul Mihail Jora - Timpul care apropie

Într-un context actual atomizat, cu o sumedenie de stimuli desfășurați pe direcții extrem de diferite, împrietenirea copiilor cu muzica clasică, în special cu cea din sfera secolului XX cântată la pian solo, poate să nu pară, la o primă vedere, cea mai sigură soluție. Este clar că abordările tradiționale nu mai pot concura cu provocările contemporane cu care cei mici sunt bombardați constant și că soluția ține mai degrabă de propuneri creative, ce depășesc sfera strict muzicală.

Un astfel de exemplu fericit este spectacolul «Poze și Pozne», din cadrul proiectului «Mihail Jora - Timpul care apropie», imaginat și desfășurat de Uniunea Criticilor, Redactorilor și Realizatorilor Muzicali din România, prin Monica Isăcescu și Ștefan Costache. Între 9 octombrie și 7 noiembrie s-au derulat șase evenimente în care a fost prezentată integral muzica celor trei suite "Poze și pozne" dedicate copiilor de Mihail Jora, muzica fiind înfășurată într-o poveste ludică, inspirată și imaginativă. Într-adevăr, scenariul creat de Celina Rotar-Petrescu pigmentează isteț și cu tâlc paginile descriptive, cu atât de multe fațete de caracter semnate de Jora și interpretate nuanțat și empatic de Adriana Toacsen, în rolul Furnicuței pianiste. Pentru că în afara pianului, cu propriile sale poze și pozne, povestea aduce în prim-plan trei personaje: Iepurele ceasornicar, interpretat de Ionel Barac, vrăjitoarea Zelda, personificată de Adela Mihai, ambii actori respectați și Furnicuța abilă pe claviatură.

Am venit la ultimul eveniment din serie, care a avut loc la Muzeul Colecțiilor de Artă din București, curioasă să observ reacția copiilor la acest spectacol în care poznele curg dinspre pian spre personaje și înapoi către clapele în alb-negru, într-un șuvoi nesfârșit, care se întinde pe o durată de aproximativ o oră. În fond, copiii reprezintă cel mai fin, mai sincer și mai receptiv barometru al unui act artistic ce le este dedicat. Copiii pot fi uneori un public mult mai dificil decât adulții, care se pot salva de multe ori prin complezență. Ei bine, de la primele replici, mi-am dat seama că ceea ce era inițial un spectacol de muzică și teatru s-a transformat într-o experiență interactivă, în care Iepurele, interiorizat și șovăielnic, răspundea la întrebări, se lăsa sfătuit, ridica mașinuțe care aterizau accidental în fața lui pe podea, în timp ce Zelda se lansa în confesiuni, pentru ca apoi, când acestea erau în pericol să fie dezvăluite, să profereze amenințări ferme la adresa celor care i-ar fi destăinuit secretul și care astfel ar fi putut fi transformați în… dovleci. Adela Mihai și Ionel Barac sunt convingători prin persuasiunea și adaptabilitatea lor, în spatele prestației scenice simțindu-se pasiunea și plăcerea de a juca și de a se juca. Nu mi-am dat seama când a trecut o oră, iar copiii cu atât mai puțin, captivați de poveste, de mișcare, de personajele vizibile cu "ochiul minții". Și mi-am dat seama că Celina Rotar Petrescu a intenționat și a reușit prin acest scenariu savuros să ne introducă într-un spațiu al imaginației și al suprarealismului, cu care, de altfel, mintea copiilor operează în mod natural și care poate îmbogăți, colora și da sens cotidianului. Iar muzica lui Jora, cu rafinamentul, plasticitatea, savoarea sa tradițional-românească, dar și aluziile fine către genuri muzicale europene consacrate, cu tot caracterul său universal și atât de personal, a completat perfect povestea. O experiență reușită și ingenioasă, cu ajutorul căreia copiii au pătruns firesc și natural în imaginarul sonor al muzicii lui Mihail Jora, o muzică pe care, iată, o poți cânta, dar poti și dansa pe ea, alerga sau o poți acompania cu gesturi de pantomimă. Și mi-am spus cât de util ar fi ca acest gen de spectacole să existe în stagiunile obișnuite ale vieții culturale românești! Zâmbetele de pe fețele copiilor, dar și de pe cele ale adulților, de la final, mi-au confirmat fără dubiu percepția.

"Cu câte visuri pe secundă se ajunge pe Autostrada Astrală la Planeta Vandală?" - se întreabă, la un moment dat, Iepurele Ceasornicar; o interogație care ne aduce aminte să nu uitam că există această importantă paralelă între real și imaginar și că visurile sunt la fel de importante pentru atingerea scopului. Să nu uităm, așadar, să visăm. Mai ales cu ochii deschiși.

 

Ioana Marghita