Interviuri Înapoi

AUDIO. Premiile ICMA 2025 - interviu cu dirijorul Cristian Măcelaru

Publicat: marți, 14 Ianuarie 2025 , ora 13.29

 În 14 ianuarie 2025 au fost anunțate premiile International Classical Music Awards (ICMA) 2025, printre cele mai relevante la nivel mondial, intitulate și "Oscarurile muzicii clasice". La categoria "Muzică simfonică" premiul revine dirijorului Cristian Măcelaru și Orchestrei Naționale a Franței pentru albumul care cuprinde cele două rapsodii române și primele trei simfonii de George Enescu, album lansat sub sigla celebrei case Deutsche Grammophon pe 12 aprilie 2024.

Care sunt pentru tine ecourile acestui premiu și cum îl primești?

Mă bucur în primul rând foarte mult pentru posibilitatea de a crea acest album cu muzica lui Enescu. Este o muzică pe care am iubit-o toată viața, mi-am dorit atât de mult să o pun într-o lumină mai vizibilă pentru toată lumea, creând aceste înregistrări cu cele trei simfonii și cele două rapsodii, aceste înregistrări de început, ca să spun așa, pentru tot ceea ce îmi doresc ca să creez din muzica lui Enescu. Mă bucur că aceste înregistrări continuă să primească o atenție deosebită. Pentru mine este ca un gest care apreciază, nu numai munca pe care am depus-o noi, dar și calitatea muzicii în sine pe care Enescu a creat-o și acest lucru mă bucură foarte mult.

Nu pot decât să mă bucur foarte mult de felul în care efortul pe care l-am depus se recunoaște și se înțelege și se primește acest dar pe care vreau să îl fac lumii întregi prin aceste înregistrări. Este un lucru foarte frumos. Sigur, apreciez enorm onoarea care se acordă prin acest premiu și da, este un lucru foarte frumos.


Ce alte ecouri internaționale mai sunt legate de acest disc pe care le cunoști?

Din toată lumea am primit răspunsuri și ecouri, comentarii, sigur, am primit și discul anului la premiile Choc, am primit și Diapason d'Or, discul anului. Înregistrarea a primit ecouri în toată lumea. Mi se spune foarte mult despre muzica lui Enescu și foarte mulți o descoperă pentru prima dată. Acest lucru este, de fapt, motivul pentru care am făcut aceste înregistrări și pentru a arăta lumii întregi o frumusețe a unei muzici care nu a fost în ultimii 100 de ani în afara României, aș spune chiar în afara Europei, nu s-a pus un accent atât de mare pe ceea ce a creat Enescu în afară de prima rapsodie, iar pentru mine, simfoniile lui Enescu, lucrările de maturitate pe care le-am înregistrat sunt de o importanță fenomenală în istoria muzicii și de o frumusețe extraordinară.


Vreau să facem acum o mică istorie a realizării acestui disc. Când a apărut prima dată ideea înregistrării repertoriului enescian și până la momentul colaborării cu casa Deutsche Grammophon? 

Prima dată a fost când eram în timpul negocierilor pentru a fi numit director muzical a Orchestrei Naționale a Franței, deci în 2019. În negocierile cu ei am spus ce îmi doresc foarte mult este să facem un efort, pentru că este un efort foarte mare și pentru Orchestra Națională a Franței. Le-am spus că accept cu această condiție de a ne "îmbarca" împreună în acest proiect. Atunci am discutat, am făcut o viziune lungă de câțiva ani de zile în care mi-am dorit să colaborez cu Deutsche Grammophon, cu Orchestra Națională a Franței și să facem împreună aceste înregistrări care să rămână un testament nu numai al muncii noastre împreună, dar și mai mult decât atât pentru că eu cred din toată inima că muzica lui Enescu interpretată de o orchestră franceză care înțelege acest stil aparte a muzicii lui Enescu este foarte necesară. De aceea, în 2019 am început discuțiile, apoi am discutat și la Deutsche Grammophon, i-am convins și pe ei, pentru că nu prezentaseră muzica lui Enescu în catalog înainte și toate lucrurile s-au aliniat frumos. Apoi, în 2021 am început să înregistrăm. Când am văzut că am undă verde pentru a porni înregistrările, atunci am intrat în discuții și cu Muzeul George Enescu și cu Ministerul Culturii din România pentru a primi acces la manuscrisele care există acolo pentru a putea corecta miile de greșeli, le-aș putea spune, care existau în partituri și pentru a crea totuși o înregistrare care să fie cât mai aproape posibil de ceea Enescu și-a dorit.


Ca să clarificăm un pic, mai precis tu ai luat manuscrisele de la muzeul Enescu și le-ai rescris, punându-le într-o formă care ar putea fi eventual publicată ulterior?

Exact. Am luat manuscrisele cu Editura Grafoart, ne-am uitat împreună, m-au ajutat pentru a putea pune într-o lumină nouă absolut tot ceea ce trebuia corectat, pentru că muzica lui Enescu nu a fost publicată decât o singură dată. Acest lucru este dificil, pentru că sunt multe greșeli care pot exista, mai ales o ediție care s-a realizat acum aproape 100 de ani, când atenția la toate aceste detalii nu era așa de bună, iar pentru toți compozitorii se trece printr-o a doua, a treia, a patra ediție care corectează multe lucruri, ceea ce cu Enescu nu s-a întâmplat. De aceea, pentru mine a fost important să ne reîntoarcem la manuscrisele lui care sunt extraordinar de clare și de perfecte. Nu ar exista nici un motiv pentru care să fie greșeli. Atunci împreună am corectat absolut tot, s-au făcut partituri noi, ca să fie totul clar, să fie puse în pagină, în așa fel încât să poată fi vizibile. Multe dintre partiturile lui Enescu încă erau scrise de mână și atunci timpul își spune cuvântul pe aceste partituri, pe felul în care se văd, tot fiind copiate și apoi refăcute, au trecut prin multe mâini, dar acum, efortul pe care l-am depus și eu și cei de la Grafoart cu care am colaborat cred că se vede. Cei care vor continua să cânte muzica lui Enescu sper să aibă acum o versiune mai actualizată și mai bună.


Ai făcut și o muncă de
"detectiv muzicolog". Este cred că și un cadou care va fi acum în anul 2025, când se împlinesc 70 de ani de la moartea lui Enescu, accesibilizarea muzicii sale prin partituri care să-i conțină muzica care să îi poată fi pusă la dispoziție mai multor muzicieni, în special a muzicienilor străini. Aceasta este o problemă în general, vizavi de accesibilizarea muzicii lui Enescu. Când putem aștepta publicarea acestor noi partituri?

Despre acest lucru nu pot să spun decât că cei care au materialele și care se ocupă de partea aceasta, ei vor decide. Nu pot să mă pronunț exact pentru o dată, dar da, aceasta a fost ideea, de a promova muzica lui Enescu într-un fel în care să înlesnească posibilitatea de a fi interpretată. Pentru că, într-adevăr, foarte mulți oameni cunosc muzica lui Enescu, dar mă lovesc des de acest lucru în care oamenii își doresc să interpreteze muzica lui Enescu, dar partiturile ori nu există, ori sunt de o calitate inferioară, nu se pot vedea bine, nu sunt de o calitate cum sunt ale compozitorilorcare se interpretează foarte des și atunci am spus să înlesnim pentru toată lumea posibilitatea de a interpreta muzica lui Enescu. Acum, în sfârșit, cred că suntem la ultimul pas pentru a ajunge acolo.


Vreau să te întreb și despre specificul Orchestrei Naționale a Franței, care alături de tine este actorul principal al acestor înregistrări, de ce este necesar ca muzica lui Enescu să fie cântată de o orchestră franceză sau ar fi mai bine să fie cântată de o orchestră franceză privind prin ceea ce spuneai, specificul partiturilor enesciene?

În primul rând, pentru cei care nu cunosc acest lucru, Enescu, la maturitate s-a format, a studiat la Paris. A fost foarte influențat de ceea ce a descoperit la Paris, de profesorii, prietenii pe care și i-a făcut la Paris, colaboratorii cu care lucra în fiecare zi și de aceea, absolut tot ceea ce este scris în partiturile lui Enescu, chiar și în rapsodii este scris în limba franceză, toate indicațiile care există, de nuanță, de interpretare, de articulație, toate aceste nuanțe subtile, pur și simplu în muzică sunt indicații făcute în limba franceză, dar nu sunt numai traduse în limba franceză, sunt indicații care sunt foarte aparte muzicii franceze, pentru că toți compozitorii francezi au un limbaj separat, la fel cum și compozitorii vorbitori de limbă germană au un limbaj separat. Ca și o comparație, între muzica lui Gustav Mahler și Enescu, care au trăit în același timp, Mahler, toate aceste indicații le punea în limba germană, dar sunt indicații care nu pot fi traduse perfect în altă limbă, pentru că vorbesc despre nuanța și esența unor cuvinte care exprimă dorința lui de a fi muzica într-un anumit fel sau altul. În același fel, Enescu punea aceste indicații în muzică în limba franceză.

În același timp, gesturile muzicale pe care Enescu le compune, le scrie, sunt gesturi care sunt foarte tipice muzicii franceze, pentru că în felul în care el scrie - să știți că aproape pe fiecare notă care există în simfonii este o indicație de cum ar trebui să fie această notă cântată. Enescu se folosește de accente, de puncte, de linii, de virgule, de indicații de legată, de portato. Un lucru foarte frumos pe care el l-a inventat - niciun alt compozitor nu folosește această terminologie - spune el, parlando-rubato, adică cântat într-un fel ca și cum ai vorbi, care se referă foarte mult la stilul de a cânta folcloric. El scrie acest lucru în partitură și creează un fel de a nota această expresie de parlando-rubato.

Îmi dau seama că, de fapt, Enescu încerca să capteze muzica pe care o auzea în jurul lui, felul în care se cânta, pentru că o orchestră franceză susține sunetul mult mai diferit decât o orchestră germană. O orchestră franceză are o lejeritate mult mai mare decât o orchestră germană. Aceasta din urmă are un sunet profund, mai greu, mai catifelat, mai plin de viață, pe când o orchestră franceză, tipic, are un sunet mai transparent, mai elegant, mai lejer și de aceea, Enescu a încercat să capteze aceste lucruri prin ceea ce a scris. În momentul în care le pui în fața orchestrei, a cărei tradiție deja este să interpreze fără a fi necesare aceste indicații, ei vor putea înțelege muzica mult mai direct, mai repede și mai simplu și de aceea mi-am dorit foarte mult să fac acest lucru cu o orchestră franceză, pentru că, totuși, tradiția orchestrei franceze fiind în Paris, fiind cu muzicieni care au trecut prin aceeași școală prin care a trecut și Enescu, prin Conservatorul Superior Național din Paris, acești muzicieni pot continua acea tradiție pe care Enescu a auzit-o la Paris și pe care a încercat să o scrie pe hârtie. Din acest motiv consider că o orchestră franceză, cum este Orchestra Națională a Franței, care, apropo, a făcut o carieră prin a menține tradiția veche a felului în care se cânta. Nu toate orchestrele franceze au menținut această tradiție și de aceea am crezut că ar fi cel mai potrivit ca ei să interpreteze muzica lui Enescu.


Care au fost ecourile muzicienilor din orchestră, vizavi de muzica lui Enescu?

De fiecare dată când am interpretat muzica lui Enescu și aici mă refer la simfoniile lui Enescu, nu numai la Rapsodia I, care este atât de binecunoscută, apreciată, iubită, la cealaltă muzică a lui Enescu, când o aduc la o orchestră care nu a mai interpretat, de fiecare dată muzicienii la început sunt puțin intimidați, pentru că este foarte complexă muzica lui Enescu, dar imediat după ce o repetăm, două-trei zile, apoi reușesc să o cânte, să o înțeleagă, vin la mine toți muzicienii, de fiecare dată și îmi spun că au descoperit un univers extraordinar, care nici nu știau că există. Încă nu am auzit pe cineva care să nu aprecieze faptul că au cântat o simfonie de Enescu. Încă nu mi s-a întâmplat să fie muzicieni care să spună că nu a fost chiar așa de frumos. De fiecare dată mi se spune: Vai, extraordinar! Ce muzică am descoperit! Ce frumoasă este această muzică! La fel și Orchestra Națională a Franței au descoperit această muzică și a adoptat-o acum în repertoriu și sper ca în anii care urmează să o interpretăm foarte des.


Pentru publicul internațional care
a ascultat sau poate care va asculta acest album, pentru cei care nu îl cunosc pe George Enescu, cum l-ai plasa pe George Enescu într-un context internațional al epocii în care a trăit el, cu cine l-ai asemui, cu cine l-ai pune alături sau poate în antiteză, astfel încât cei care nu știu nimic despre el să își dea seama cine a fost George Enescu?

Încerc să le spun că Enescu a scris o muzică de o măreție a lui Gustav Mahler, dar de o complexitate a lui Richard Strauss, iar limbajul folosit este al unor Debussy și Ravel, deci este o lume chiar complet nouă pentru că are o armonie care te duce cu gândul la Richard Wagner care era un compozitor pe care Enescu îl aprecia atât de mult, dar amploarea gesturilor și măreția muzicii în sine nu mă face să mă gândesc la altceva decât la Gustav Mahler, pentru că la fel și Enescu folosește o orchestră enormă în simfonii, gesturi mari, sunt aproape o oră în Simfonia II-a, Simfonia III-a și în acest fel creează un univers similar cu cel al lui Gustav Mahler în simfoniile lui.

Apoi, complexitatea scriiturii în sine, nu o întâlnesc în același timp la începutul secolului XX decât în muzica lui Richard Strauss. Pentru cei care nu cunosc, fiecare muzician din orchestră are un lucru extraordinar de dificil și de frumos de interpretat, iar împreună creează acest tablou imens, în care fiecare contribuie cu o culoare aparte, dar cu toții trebuie să înțeleagă menirea lor în acest tablou, pentru că dacă nu o înțeleg, atunci devine o cacofonie, de aceea este dificil. De fapt, de multe ori le spun orchestrelor că trebuie cântat absolut tot, dar să avem grijă să nu se audă nimic. Este chiar un concept foarte interesant, pentru că trebuie să fii atât de transparent de multe ori, iar Enescu are multe pasaje în care toată orchestra cântă ceva dificil, dar foarte foarte interesant, în același timp trebuie să fie atât de subtili și atât de piano, încât să nu se audă nimic individual, ci să se creeze numai o imagine a unui tablou care este văzut printr-o ceață, într-un fel. Acesta este un lucru pe care Enescu îl face aparte de alți compozitori, iar apoi sigur, limbajul gestului muzical mă face să mă gândesc foarte mult la Debussy, la Ravel, care erau contemporani cu Enescu și felul în care el se folosește de toată orchestra, combinațiile de instrumente, orchestrația pe care el o creează mă face să mă gândesc foarte mult la compozitorii francezi.


Pentru tine Enescu este un erou personal din ce am reținut din alt interviu. Vorbește-ne puțin despre puterea valorii de a duce mai departe societatea, pentru că de fapt despre asta vorbim.

Enescu pentru mine, este adevărat, este un erou personal, pentru felul în care a creat muzica, felul în care a reușit să cucerească un glob întreg. Mergând în toate sălile de concerte mari din lume, aud numele lui Enescu cu reverență, cu respect, îl văd în programe care s-au cântat chiar și în Statele Unite. Sunt atât de multe articole din ziare care scriau despre un geniu aparte, un geniu extraordinar care nu s-a mai întâlnit. Enescu a rămas, totuși, un om natural, normal,  respectuos, nu vorbea foarte mult, nu era foarte implicat politic, mai ales în lucruri care nu aveau importanță pentru el, deoarece își dorea cel mai mult în artă să creeze, a fost un pedagog extraordinar, nu numai un interpret, ci și un compozitor. Aceste valori, prin tot ceea ce făcea el, le-a pus în evidență sunt aceleași valori pe care mi le doresc și eu pentru mine.

Iar faptul că fac o comparație atât de importantă pentru compozitorii din afara României, sigur, pentru noi românii, Enescu este un simbol național al culturii și al artei române, dar este foarte important în același timp să înțelegem faptul că Enescu nu a fost un compozitor numai român, ci a fost un compozitor care este egal, dacă nu și mai sus decât toți compozitorii contemporani lui, pentru că este important să punem muzica lui Enescu și cultura noastră într-un context global, care îi dă o valoare mai importantă. Sunt valori cu care ne putem mândri și pe care să le punem în evidență. În acest fel vom avea în continuare valori pe care să le dăm copiilor noștri, să le dăm celor care vin după noi, generațiilor care urmează. Valoarea muzicii lui Enescu este o valoare adevărată care va rămâne întotdeauna. Când găsim aceste valori în viața de zi cu zi și apreciem, atunci este cu siguranță mai ușor pentru a crea o societate mai frumoasă, mai matură. Enescu a fost toată viața lui un imigrant, de fapt. Și acest lucru putem să îl înțelegem prin felul în care el s-a integrat într-o societate în care a luat ceea ce a fost mai frumos din acea societate și a creat, nu pentru a-și elimina identitatea lui de român, dar pentru a o pune într-o lumină mai frumoasă, mai bogată, iar acest concept de multiculturalism pe care Enescu îl dă ca și un exemplu în muzică, creând la Paris, studiind la Viena înainte, luând din fiecare loc ceea ce a fost mai bun pentru a crea un univers mai colorat și mai frumos.

Este un exemplu pentru noi toți, pentru că nu trăim într-o lume singulară, în care suntem numai noi cu acea cultură în care ne-am născut și nu ne deschidem orizontul deloc, nu, trăim într-o lume globală, în care trebuie să apreciem ce aduce fiecare pentru a crea un tablou frumos cu identități, experiențe personale, în care să putem să contribuim la această frumusețe prin care putem cu toții să ne regăsim, dar în același timp să recreăm un lucru frumos. Iar aceste valori pe care eu le-am înțeles de la Enescu sunt valorile reale pe care mi le doresc pentru mine și pentru țara mea.


Iată și acest premiu pe care îl aduci tu pentru România, dar și pentru Franța este tot de fapt o punere a lui Enescu în context global și pe mine mă bucură foarte mult
lucrul acesta și mă bucură și că acest proiect va avea și o continuare, așa că te rog să ne vorbești și despre asta.

Proiectul are și o continuare. Acum urmează înregistrarea celorlalte lucrări ale lui Enescu, Suitele pentru orchestră, Poema română, Simfonia concertantă și celelalte lucrări care mai sunt ale lui Enescu, într-un alt set de discuri pe care sper să le realizăm până în 2027.


..când de altfel se încheie și mandatul tău la
Orchestra Națională a Franței și știu că sunt mulți care se întreabă ce se va întâmpla după aceea?

Relația mea cu orchestra continuă să rămână foarte bună, strâns legată, vom continua proiecte. Dacă mă uit la majoritatea colegilor mei dirijori, un mandat de șapte ani este un mandat serios, matur, dar este normal pentru un director muzical să continue la o altă orchestră. Orchestrele din ziua de astăzi nu mai au nevoie atât de mult de un dirijor care să fie cu ei în fiecare zi, să îi învețe cum să cânte, ci au nevoie de experiențe diferite, de expuneri la idei noi, la feluri noi de a cânta, iar din acest motiv, cred eu, mandatele de director sunt undeva între 5-10 ani, cam așa se gândesc la ora actuală mandatele. Șapte ani este un mandat foarte bun. Ceea ce, de fapt, este numai un început pentru a consolida această relație pe care o voi continua cu orchestra.


Mai există vreun alt anunț pentru viitor legat de un alt angajament al tău?

Deocamdată încerc să le balansez pe cele pe care le am. Nu am nimic deocamdată. Sigur că începem la Cincinnati în septembrie al acestui an, mandatul de acolo, voi continua pentru încă vreo doi ani de zile la Paris, continui relația cu orchestra WDR din Köln, apoi munca pe care o fac la festivalul Enescu care continuă și care este o muncă enormă. Toate aceste lucruri mă încurajează deocamdată să mă axez pe ceea ce am și mai puțin pentru a găsi mai multe posibilități.


Interviu realizat de Cristina Comandașu