Sâmbăta aceasta, în 17 ianuarie, suntem din nou în direct cu scena Operei Metropolitan din New York, de unde preluăm o producție cu cea mai cunoscută operă a lui Georges Bizet, Carmen. Rolul titular este interpretat de mezzo-soprana Aigul Akhmetshina, una dintre cele mai (dacă nu Cea mai!) căutată și apreciată Carmen a momentului, la nivel mondial. M-am bucurat să pot sta de vorbă cu tânăra (în 2026 împlinește 30 de ani) dar foarte experimentata artistă, în cadrul unui foarte amplu interviu, din care vă ofer acum selecțiuni. Interviul poate fi ascultat și în pauza transmisiunii directe.

Aigul Ahmetshina, ați intrat deja în istorie cu rolul Carmen, încă de la început, drept cea mai tânără cântăreață care a interpretat vreodată partitura la Opera Metropolitan, debutând în această producție modernă a lui Carrie Cracknell în 2023. New York Times v-a numit atunci "singurul lucru cu adevărat impresionant al producției". Nu tocmai un compliment pentru regizoare, sigur, dar așa stau lucrurile. Ce înseamnă pentru dumneavoastră să urcați pe scena Met în rolul Carmen și să purtați acele deja celebre cizme turcoaz de cowboy, ce e diferit aici față de celelalte interpretări ale acestui personaj? Ce v-a dezvăluit despre povestea lui Carmen, montarea de la New York?

La început a fost destul de interesant să intru în această lume foarte aspră, pentru că acțiunea este plasată la granița cu Mexicul, în Texas. Am fost plasați în lumea modernă, dar fără a stabili un timp precis. Din acest motiv, a trebuit să reformulăm fraze ca «Te iubesc» sau «Nu voi aparține niciodată cuiva». Acele cuvinte au trebuit puse într-un alt context. Spunem lucrurile acestea diferit acum față de cum se spuneau în secolul al XIX-lea. Din acest motiv, a trebuit să găsim mai mult limbaj corporal. Am făcut hip-hop în timpul Chanson Bohème. Acum e mult mai country această producție. Ceea ce producția dovedește este faptul că opera este foarte puternică și încă foarte relevantă, chiar și în timpurile noastre. Și că nici măcar acum lumea nu e pregătită pentru o persoană cum e Carmen.

De ce spuneți asta? Credeți că e prea sălbatică? E un spirit mult prea liber, chiar și pentru zilele noastre?

Ea este absolut liberă. Iar libertatea despre care vorbește ea este foarte periculosă pentru societatea noastră. Pentru că femeia aceasta este foarte imprevizibilă. Nimeni nu știe ce gândește, iar asta complică lucrurile. E imposibil să o controlezi. E imposibil să o îmblânzești. Și ea este așa pentru că are acest puternic instinct de supraviețuire. De aceea ea atacă prima, înainte să fie atacată, de-ndată ce se simte amenințată. Și acest tip de energie este foarte distructiv. Practic, Carmen este gata să moară pentru libertatea ei, iar uneori, libertatea ei nu este una tocmai sănătoasă.

Din perspectiva dumneavoastră, credeți că am putea privi opera lui Bizet ca pe o creație feministă?

Da, însă depinde foarte mult și de montare. Cred că de fapt, cel mai mare mesaj al acestei povești este că bărbații și femeile sunt diferiți unii față de ceilalți. Și depinde foarte mult și de cum am fost crescuți fiecare. De asemenea, în fundal, este un alt aspect fascinant al poveștii lui Carmen, faptul că atât femeile cât și bărbații o iubesc, dar o și urăsc. Ar vrea să fie ca ea, dar se și tem de ea. Bărbații nu pot să o controleze pentru că este foarte imprevizibilă. Sunt atrași de ea, vor să fie cu ea, dar Carmen este o forță destructivă pentru că, la un moment dat, va spune, știi ce? S-a terminat pentru mine. La revedere! Și nimeni nu vrea să audă asta. E ca și cum te-ai jucat cu focul. Și femeile sunt atrase de ea și vor să fie ca ea pentru că ea întruchipează și îmbrățișează senzualitatea și, într-un fel, se comportă ca un bărbat. Dar chiar și în secolul 21, Carmen va fi judecată și va fi judecată de femei care o vor arăta cu degetul și o vor considera o femeie cu un comportament ușuratic sau ceva de genul ăsta; lipsită, practic, de principii. Pentru că și noi încercăm să ne încadrăm în toate cutiile, nu-i așa? Chiar și în zilele noastre. Trebuie să fii o mamă bună! O mamă bună ar trebui să se comporte așa. Trebuie să fii o fiică bună, o soră bună și așa mai departe. Avem toate aceste modele de rol. Chiar dacă ești femeie de afaceri, să zicem, și acolo trebuie să știi cum ar trebui să te comporți. Sunt direcții pe care le primim. Toți trăim într-o anumită structură. Atât bărbații cât și femeile au anumite idei despre cum trebuie să existe în lume, în societate. Pe când Carmen este pur și simplu liberă, iar acea energie este destructivă, întrucât libertatea absolută, sigur, nu există. Asta e periculos, mai ales dacă își câștigă propria comunitate.

Avem însă în operă și un personaj plăsat în opoziție față de Carmen, chiar din acest punct de vedere. Mă gândesc, desigur, la Micaela, care este total opusul lui Carmen. E cu minte, aparent sfioasă, cu frică de Dumnezeu, am zice că se comportă așa cum societatea s-ar aștepta să se comporte o femeie.

Da, dar chiar e ea atât de blajină? Asta e întrebarea! Mă întreb ce fel de femeie ar merge în pădure, în munți, fără GPS, doar ea, de una singură, să urmărească un grup de contrabandiști doar ca să-l găsească pe Don Jose? Adică, merge în lumea contrabandiștilor. Și dacă plasăm Carmen în perioada în care a fost scrisă partitura, asta mi se pare cu atât mai ciudat. Adică, iată o fată inocentă, religioasă, care a mers și i-a găsit pe contrabandiști în munți, în condițiile în care nici poliția, nici soldații nu-i puteau găsi. Ceea ce mie mi se pare cam sinistru. Așa că eu aș zice că Micaela este o hărțuitoare. Din perspectiva mea, de fapt, întreaga operă poate fi văzută ca o carte de psihologie cu povești ale unor oameni foarte traumatizați. Pentru că și în lume fiecare ființă umană e traumatizată într-un fel sau altul. Depinde de tine, de cât de matur ești, să înfrunți aceste traume, să te ocupi de ele, să le accepti și cumva să mergi mai departe.

Sigur, aceasta este lentila modernă.

Dar în operă avem nevoie, evident, de o poveste. În plus, în acele vremuri, și drepturile femeilor erau diferite. În general, lumea trăia după alte reguli decât cele de astăzi. Oamenii nu se confruntau cu traumele, ci pur și simplu trăiau cu ele. E foarte, foarte complex. De altfel, eu am filmat și un documentar, intitulat "Faces of Carmen" - Fațete, ipostaze ale lui Carmen, pentru că eu am jucat și cântat în opt producții diferite ale operei. O experiență pe care am numit-o 50 Shades of Carmen. Numele mi s-a părut amuzant. A fost o nebunie, deoarece cu cât o explorez mai mult pe Carmen, cu atât o înțeleg mai puțin, cu atât simt că am mai multe întrebări. Vreau să intru și mai mult în profunzime. Vreau să știu cine e ea. Iar când simt că am găsit răspunsurile, ele dispar brusc. Carmen chiar e o pasăre liberă.

Din cele opt producții în care ați cântat deja, mergând de la Royal Opera House din Londra la Metul Newyorkez, de la Deutsche Oper din Berlin la Bayerische Staatssoper din München, de la Festivalul de la Glyndebourne la Teatro San Carlo din Napoli și până la Arenele din Verona și Opera de Stat din Viena, în care dintre aceste foarte diferite producții v-ați simțit cel mai bine? Sau care dintre viziunile regizorale vă este cel mai aproape?

Oh, greu de răspuns! Deoarece, pentru a putea interpreta fiecare dintre aceste montări, trebuie să mă îndrăgostesc, pur și simplu, de fiecare poveste, de fiecare producție în parte. Și, în plus, trebuie să găsesc motivațiile din spatele comportamentului lui Carmen de fiecare dată. Și, în plus, care e motivul morții ei? Pentru că pot fi o mulțime de moduri diferite în funcție de interpretare. Ea se poate sinucide, se poate sacrifica pentru dragoste, pentru că e ceva mai poetic atunci când își citește viitorul, când își citește cărțile. Sau poate e o crimă, poate că Don Jose a venit să o moare, sau poate trebuie să rămână și e implicat într-un accident. Sunt atâtea feluri de a citi această poveste. Care sunt intențiile ei? De ce respinge lumea? E o întreagă poveste. De aceea, când fac această analiză psihologică, mă îndrăgostesc cumva de fiecare montare în parte. Dar cred că una dintre producțiile mele preferate este cea a lui Franco Zeffirelli de la Arena di Verona pentru că e foarte tradițională. Aș spune chiar istorică. Zeffirelli a fost genial în felul în care a gestionat mulțimea. Pentru că în această producție, chiar dacă ești cea mai tradițională Carmen posibilă și îmbrăcată în așa fel încât abia poți merge, reacția mulțimii te va face să crezi că ea este cea mai dorită femeie, cea mai atractivă femeie din acel sat. Și asta e cumva ușor. E pur și simplu uimitor. Atmosfera din Verona, în plus, o face atât de strălucitoare pe Carmen, foarte colorată. Nu aș spune că e vorba de o muncă psihologică profundă în această producție. E doar povestea, dar montarea este foarte vie, foarte colorată. Avem și cai aici. Sunt opt cai splendizi. Avem măgari, avem dansatori incredibil de flamenco, dansatori spanioli. Iar atunci când se mișcă în jurul tău, simți pasiune, foc, simți cum se schimbă culorile. Simți că ești în Sevilia din cauza căldurii din Verona. E o montare plină de viață. Și în ciuda fiecarei traume, ceea ce iubesc la Carmen, este faptul că trăiește o viață strălucitoare. Știe cum să se bucure de viață. Deși sare mereu dintr-o extremă într-alta, este mereu strălucitoare și colorată.

Dacă ne referim la diferențele majore dintre montările moderne și cele așa zis tradiționale ale operelor, credeți că există posibilitatea ca publicul, mai ales cel tânăr, care nu a experimentat încă punerile în scenă clasice, să fie înstrăinat de aceste modernisme foarte ambițioase, foarte dramatice? Pentru că unele sunt chiar grotești, aș spune. Mă gândesc acum la costumul de gorilă din montarea lui Barry Kosky. Sau, din contră, credeți că o producție modernă este ceva ce poate atrage publicul în sala de operă?

Nu știu să vă spun, dar, sinceră să fiu, când vine vorba despre producția lui Barry Kosky, cu cât fac mai multe producții de Carmen acum, cu atât mai mult simt acea montare drept foarte specială. Cu cât mă gândesc mai mult la ea, cu atât mai repede realizez cât de genial a fost Barry Kosky. Da, nu este o viziune accesibilă oricui, dar când înțelegi exact ce a vrut să spună Barry, lucrurile devin clare. El a vrut să readucă puterea în mâinile artistului și să provoace publicul, iar Carmen, în viziunea lui, era totul. Era o energie care poate alege cine vrea să fie și ce față vrea să arate publicului. Și a fost cumva o provocare a publicului, pentru că opera începe, cortina se ridică și o vedem pe Carmen stând pe scări într-un costum de toreador. În acel moment, în timp ce cobor, trebuie să am cumva un monolog în mintea mea în care îmi spun, aha, ați venit să vedeți spectacolul despre Carmen, dar eu hotărăsc ce vă voi spune și arăta. Parțial, montarea a fost și un omagiu adus actriției Marlene Dietrich și filmului Blonde Venus, unde ea apare într-un costum de gorilă. Este vorba și despre senzualitate aici. Un tip de senzualitate androgină, care îți spune că orice poate fi la o adică senzual, nu trebuie să dezbraci o femeie ca să îi descoperi senzualitatea. Și așa, a fost folosită această idee grotescă, în care ea îmbracă un costum de gorilă și totuși este foarte atrăgătoare. Din acest motiv, atunci când coboară scările într-o mișcare foarte lentă, foarte elegantă, dezbrăcându-se de costumul de gorilă, avem acest efect androgin. Pentru că nu știm genul persoanei de sub costum în acel moment. A fost, deci, un omagiu adus Marlenei Dietrich, precum și readucerea poveștii în lumea cabaretului. Pentru că să ne amintim, opera a fost scrisă mai întâi pentru Opera comique, un teatru mic. Era ca o versiune de cabaret, cu o orchestră mai mică. Era o conversație mult mai intimă cu publicul, nu-i așa? Și ce îmi place foarte mult la producția lui Barry Kosky este că totul este foarte stilat și conceptual. A fost cu adevărat o idee cu totul diferită de toate celelalte. Era totul într-un stil și, chiar dacă îți plăcea, chiar dacă nu, arăta foarte bine. Iar unele momente îți tăiau pur și simplu respirația. De exemplu, cel în care Carmen poartă o fustă neagră, uriașă, care cumva acoperă toată scara la final. Adică a fost și prima mea Carmen propriu zisă. Cu siguranță voi păstra acea producție în inima mea. De altfel, ea este încă disponibilă pe YouTube momentul în care eu am făcut Jumpin-ul. Definitiv o să mă lăsesc această producție în timpul meu și e încă disponibilă pe YouTube, această versiune, cu mine, jump-in-ul.