Director - fondator al postului Radio România Muzical, voce respectată în peisajul emisiunilor muzicale Radio România, Mihaela Doboș este, în același timp, o profundă cunoscătoare a fenomenului "Madrigal" și a activității artistice a lui Marin Constantin. L-a intervievat pe artist în numeroase ocazii și i-a urmărit cariera cu admirație și respect. La rândul său, Marin Constantin și-a oferit susținerea necondiționată pentru cea pe care am rugat-o să îl evoce:

Ați avut pe tot parcursul timpului o relație apropiată cu Marin Constantin. Cum și când l-ați cunoscut?

Îl cunosc cu mult înainte de a fi director la Radio România Muzical. Legătura mea cu opera și, implicit, cu constructorul acesteia, cu maestrul Marin Constantin - legătură profesională și sufletească - poartă pecetea primului meu an de facultate. Era în 1967-1968. Atunci l-am văzut prima dată pe scenă. Atunci am auzit acele sonorități unice care mi-au creat o stare de emoție atât de intensă încât, zguduită în toată ființa mea, am plâns. Poate vă vine greu să credeți, dar eu atunci cu greu am reușit să mă adun pentru a încerca să înțeleg de unde venea acea magie. Și în fața mea se aflau o mână de artiști și un dirijor care nu impresiona nici prin statură, nici prin gestică, nici prin mișcările trupului. Și, totuși, ceea ce auzeam era divin. Ei bine, acesta a fost momentul care m-a legat pentru totdeauna de maestrul Marin Constantin și de templul său. Și mai târziu am înțeles sau cred că am înțeles tainele acestei deveniri. Vedeți, mă feresc să spun "cor". Mi se pare că aș reduce mult din înălțimea construcției sale care, peste tot în lume, marca succese după succese. Mai târziu (eram deja redactor la Radio, în 1972), într-un interviu, l-am întrebat ce este succesul. Și ce credeți că a răspuns? "Să fie alții fericiți datorită ție." Acel copil sărac dintr-un sat prahovean - orfan, necăjit, făcut să se scoale în zori, să se culce târziu, niciodată dormind de-ajuns - a urcat treptele devenirii cu o putere inimaginabilă. Mă întrebam cum a ajuns acest copil să aducă atâta fericire pe pământ?! Inteligența, harul nemăsurat, puterea de muncă, abilitatea, dăruirea, dragostea pentru muzică erau, oare, de ajuns? Cred că nu. La el, la Marin Constantin, mai era ceva în plus - goana după absolut, căutările sale neoprite până la sfârșitul vieții în a găsi căi nebătute, neexplorate, unice.

Mulți dintre cei care îl cunosc îi remarcau această căutare neobosită, această dimensiune spirituală.

Spunea: "Absolutul e absolut. Miimea de secundă, miimea de gram, fărâma de milimetru care te desparte de absolut e tragică. Aproape că restul nu mai are nici o valoare." Mereu frământat de ideea perfecțiunii, impunând înainte de toate o disciplină aproape draconică pentru a elibera apoi energiile creatoare. Îmi amintesc acum că Roman Vlad, referindu-se la Marin Constantin, spunea, citez din memorie: "E un paradox ca cine e riguros să știe în același timp să fie și liber. Și acela este un mare artist." Apoi, avea acea știință de a uni individualități într-un ansamblu unic. Era persuasiv, uneori dincolo de limitele obișnuite, dar, mai ales, avea acea vibrație intensă pe care o revărsa asupra coriștilor și a publicului deopotrivă.

Cum i-ați descrie personalitatea complexă?

În ființa lui exista o împletire ciudată, dar atât de bine sudată, între copilul de la țară, învățătorul plin de tact pedagogic, cunoscător al sufletului și știutor al limitelor minții și dăruirii umane, intelectualul filosof meditând mereu asupra nevoilor sufletului omenesc, și artistul complex. Fiecare concert pentru dirijorul Marin Constantin însemna un consum enorm de energie. Mi-l amintesc și acum așezat, obosit dar fericit, într-un fotoliu din loja centrală a Sălii "Mihail Jora" a Radioului, după un succes enorm al concertului-spectacol "Marin Constantin - 75", din 27 februarie 2000. Îmbrățișându-l, i-am simțit fracul ud, trupul împuținat părea prăbușit, dar privirea sa era la fel de vie și de pătrunzătoare. Trăia fiecare clipă la intensitatea maximă. Dar eu l-am cunoscut nu numai pe muzicianul Marin Constantin, am cunoscut omul Marin Constantin în ambianța căminului său, pe Strada C.A. Rosetti. Apoi, în apartamentul de lângă Cișmigiu, unde eram așteptată pentru realizarea interviurilor după aproape fiecare turneul al Madrigalului. Mă întâmpinau - spun mă întâmpinau pentru că era și soția sa, Bernanda - cu un zâmbet deschis, prietenos. Și-atunci, într-o atmosferă de calm, de confesiune, omul Marin Constantin, care în activități era uneori inabordabil, chiar ursuz, devenea comunicativ, relaxat, extrem de plăcut. Eram ca și copilul lui, pentru că, trebuie să vă spun că întotdeauna, dincolo de stările în care-l găseam într-o împreujurare sau alta, pentru mine a avut întotdeauna ochii unui părinte. Dovada supremă am avut-o mai târziu și am aflat-o și mai târziu, dar nu de la el.

Cei care l-au cunoscut foarte bine îi evidențiază caracterul loial celor pe care i-a prețuit, și probabil că și dumneavoastră ați simțit acest lucru.

Însă, nu numai pe mine ca persoană m-a sprijinit într-unul din cele mai grele momente ale vieții mele radiofonice. În repetatele date în care Radio România Muzical era amenințat cu desființarea, maestrul Marin Constantin a fost una din vocile autorizate care clamau argumentat nevoia existenței unui asemenea post în România post-decembristă. Ce vreau să spun prin aceasta? Că Marin Constantin - muzicianul și omul - știa să se implice, să lupte pentru cauze în folosul general al unei societăți văduvite de decenii de accesul la marile valori ale muzicii clasice difuzate într-o viziune coerentă.

Spuneați că ați reușit să intrați puțin și in viața omului de dincolo de scenă? Cum era atmosfera din familia lui Marin Constantin?

Încă din studenție, i-am cunoscut pe Noemi și pe Ion, copiii săi, în casa verișoarei lor, în același timp - prietena mea, Liliana Pispiris. Erau seri minunate, pigmentate cu talentul de imitator al lui Ion, care a devenit un strălucit spirit, un erudit, dirijor de anvergură internațională. Noemi, pe care soarta a trecut-o într-o altă lume - profesor doctor la Florida University, specializată în retorică, autoare a 8 cărți, sensibilă poetă - mi-a fost ca o soră. Nu a existat vizită în România fără să ne întâlnim și, până cu puțin timp înainte de dispariția ei, convorbirile telefonice de lungă durată mi-au dezvăluit încă o dată căldura și sensibilitatea sa, iubirea profundă pentru părintele dispărut, dragostea nemăsurată pentru fratele Ion. Era bună și generoasă, caldă, animată de dorința de a promova prin toate mijloacele imaginea tatălui său și care nu uita să umple internetul cu succesele lui Ion de pe oriunde în lume. Ei bine, Noemi și Ion sunt produsul lui Marin Constantin și al soției sale, Bernanda, și ea membră a "Madrigalului" care, deși au alocat timpul și energia, după cum mărturisea Ion, în primul rând "Madrigalului", le-au inoculat dorința de a reuși, de a găsi cele mai bune căi de afirmare.

Cu ce gânduri întâmpinați acest Centenar?

Din tot ce am trăit, am ascultat, am citit și am cunoscut despre Madrigalul Marin Constantin, o confesiune a sa îmi revine cu obstinație în minte, citez: "Soarta mea a fost să muncesc. Pe unii, soarta îi duce și îi conduce. Pe alții, îi târăște. Când m-am născut eu, la țară, a zis probabil soarta: Tu, Marine Constantine, să n-ai odihnă, să n-apuci să stai, să te fericească istovul, să te alerge timpul!" Și, iată, timpul lui a împlinit 100 de ani, timp care, prin opera lăsată, ne va aminti mereu că în România s-a născut Madrigalul - o vioară Stradivarius și Marin Constantin, asemuit virtuozului Paganini.