Ecaterina Chirică se numără printre acei membri aleși în 1963 cu mare atenție de Marin Constantin, cu scopul de a forma cea mai ambițioasă formație corală românească din acel moment. Era extrem de tânără, încă la liceu, membră a Corului de Copii Radio - o adevărată pepinieră de talente, către care ochiul infailibil al lui Marin Constantin nu a ezitat să se îndrepte. În prezent stabilită la Los Angeles, Ecaterina Chirică s-a dovedit un interlocutor deschis, cald și plin de emoție în evocarea maestrului său.

Ce simțiți acum, la această importantă aniversare?

Eu aș dori, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la nașterea maestrului, să vorbesc despre latura umană a acestui mare om. Eu fiind parte din formația "Madrigalului", a familiei madrigaliștilor chiar din prima zi de la înființare, au existat multe ocazii când am fost impresionată realmente de felul apropiat al maestrului și, în același timp, cu respect și apreciere față de noi, coriștii, instrumentele cu care realiza inegalabila artă corală a "Madrigalului". În primul rând, aș vrea să menționez mărinimia maestrului Marin Constantin de a ne invita pe toți madrigaliștii, cu soțiile și soții noștri, ca o adevărată familie, la aniversarea zilei sale de naștere, sărbătorită la Casa Universitarilor, unde am văzut dragostea, respectul și recunoștința maestrului față de mama sa - o bătrânică, mamaia, pentru noi toți, care era așezată în locul de onoare, în capul mesei. Iar când aceasta voia să spună ceva, primul care tăcea și o asculta atent era fiul său, renumitul maestru Marin Constantin.

Aș mai vrea să povestesc o mică întâmplare personală. Era la câțiva ani de la înființare, cu toții fiind volunari, după cum se știe, fără remunerație, și desigur cu dificultăți financiare, mai ales bărbații, responsabili, capete de familie. Iar când maestrul a avut o conversație tête-à-tête cu mine, fiind într-un moment de nemulțumire față de atitudinea unora care se părea că nu mai dau importanță, în principal artei, bunătatea cu care maestrul Marin și, în același timp, aprecierea de a avea o conversație cu mine m-au copleșit... Desigur că nu am fost singura cu care maestrul a avut acel gen de conversații, ca un prieten bun și sincer față de alt prieten bun, discutând și analizând diferite principii și aspecte legate de existența formației noastre. Cred că atunci pentru mine a fost un act de, realmente, surpriză, o simplă studentă la începutul drumului în viață și-n artă... Încrederea maestrului Marin a avut o mare, mare importanță pentru mine, pentru validarea caracterului meu și o stimulare extraordinară de a mă pregăti și a dori, cu multă sârguință și cât mai bine, să mă pregătesc și în calitate de coristă, și ca om, ca să pot dărui "Madrigalului" tot ceea ce aș fi putut realiza mai bun și mai frumos în viață.

Amintiri personale foarte prețioase, într-adevăr, care ni-l apropie pe Marin Constantin dintr-o perspectivă extrem de umană. Cum era, însă, ca dirijor?

Maestrul Marin a reprezentat întotdeauna, cu adevărat, un admirabil model. Era și cu foarte multă meticulozitate, răbdare. Fiecare sunet, fiecare silabă... ne punea pe fiecare să cântăm acea notă sau acel sunet și ne corecta pe fiecare... mai cupolat, mai luminat, mai încet, mai calm... în fine, toate observațiile pe care le făcea, ca să avem același sunet cu toții. Și când era cineva care era mai aproape de ceea ce dânsul avea în suflet și în minte, spunea: "Ăsta-i sunetul!". Trebuia toți să reușim să scoatem același sunet. De aceea, acea sonoritate inegalabilă de sunete care parcă nici nu erau omenești. Se repeta foarte mult? Da! Era pasionat. Bineînțeles că atunci când vezi că ceva nu iese și dorești să-l realizezi, bineînțeles că se supăra și era foarte nemulțumit până la a spune : "Gata, am terminat! Ăsta nu e Madrigal, nu este cor!". În asta nu cred că era severitate, în asta cred că era idealul pe care dorea să-l atingă neapărat și să ne facă pe noi să realizăm ceea ce era extraordinar în mintea dânsului, în sufletul dânsului. Aceste verificări ne îngrijorau, bineînțeles, și ne temeam... reușim, nu reușim, vom fi la înălțimea pe care maestrul o dorește de la noi!

Ați fost încă de la început în "Madrigal"?

Am avut marele noroc de a fi prezentă la prima întâlnire de înființare a "Madrigalului", în care maestrul și-a expus visul pe care dorea să-l realizeze. Și am văzut atunci ceva care pe mine m-a uimit. Eram tânără, nici nu terminasem încă liceul, dar eram parte din Corul de Copii Radio (pepiniera din care dânsul a selectat multe madrigaliste). Era, bineînțeles, și dirijoarea Corului de Copii, Elena Vicică. Din asta am înțeles importanța pe care o acorda maestrul în desăvârșirea noastră ca artiști - și vocală, dar, în același timp, am văzut și pasiunea și seriozitatea, și meticulozitatea cu care dânsul pregătea dezvoltarea visului pe care îl avea. Pentru că, într-adevăr, nu a fost numai vis, pentru că apoi s-a realizat. Dar, așa cum a spus, o realizare nu este un final, de acolo mergi mai departe. Și aşa a fost tot timpul. Pentru unii poate era obositor și chinuitor, dar cei care doreau din tot sufletul să realizeze, înțelegeau că nu era severitate sau dictatură, ci era pur și simplu pasiunea unui vizionar, a unui om de artă care dorea să realizeze ceea ce avea în suflet și în minte.

Mulți dintre membrii de atunci ai Corului "Madrigal" povestesc despre exigența sa, despre acribia cu care căuta acel sunet perfect. Împărtăşiţi această perspectivă?

Maestrul, cât a dirijat a fost întotdeauna foarte axat pe sonoritate și pe calitatea sunetelor, a interpretării și o realiza. Ne asculta, ne verifica individual, chiar pe o singură silabă. Deci, fiecare trebuia să emitem aceeași silabă la calitatea pe care dânsul o dorea, corectându-ne individual. Asta cerea multă, multă răbdare și multă pasiune. În felul ăsta realiza acel sunet care era puritatea și esența sunetului, nu timbrul individual pe care-l poți auzi la cântăreții mari. Pe fiecare-l distingi după timbrul lui. Nu! În "Madrigal", ne contopeam ca să iasă la iveală puritatea sunetului și simplitatea aceea extraordinară ca de flaut, nu ca o vibrație. L-aș putea compara pe maestru cu un bijutier extraordinar de talentat, un artist care ia fiecare pietricică și o șlefuiește, o lustruiește și o pregătește ca să creeze în final o operă de artă extraordinară. Aceasta o făcea cu multă, multă meticulozitate, răbdare, pasiune și bineînțeles că noi, câteodată, îl scoteam din sărite că nu realiza ceea ce trebuie. Și-atunci dânsul punea pe fiecare, individual, chiar o singură silabă sau un cuvânt să-l cânte, ne corecta pe fiecare, iar în momentul când unul dintre noi reușea să fie aproape de ce spunea maestrul, atunci ne punea pe toți să imităm acel sunet.