Voicu Popescu este una dintre cele mai dinamice și respectate figuri dirijorale pe teren coral ale spațiului românesc. A fost dirijor al Corului de Copii Radio, dirijor al Corului "Sound", iar intre 2011-2014, după ce Marin Constantin a încetat din viață, a preluat din mers, provizoriu, funcția de dirijor si director artistic al Corului "Madrigal", într-o perioadă de accentuată vulnerabilitate emoțională a ansamblului. Voicu Popescu, el însuși membru al Corului "Madrigal" cu ani în urmă, se raportează cu recunoștință și căldură la figura maestrului său Marin Constantin, mărturia sa, în dubla calitate de corist și dirijor, fiind, în contextul Centenarului Marin Constantin, una deosebit de importantă.

Aș dori să începem acest dialog chiar de la Marin Constantin care, așa cum declară mulți dintre cei care l-au cunoscut, era o personalitate deosebit de puternică. Așa este?

Marin Constantin impunea. Din prima secundă, din primul contact vizual simțeai că este un dominator, pentru că el conducea discuția, el ridica discuția la un nivel foarte înalt - din trei cuvinte știai că ești în altă zonă - și încerca să cunoască, să vadă în tine dacă ceea ce dorește el pentru visul lui este în regulă. Și am spus "visul lui" pentru că în tot ce a făcut Marin Constantin a fost să-și urmeze cu o consecvență, cu o perseverență și chiar cu severitate visul lui cel mare, acela de a construi un cor cu o sonoritate care să îmbine sunetul potrivit muzicii Renașterii, adică sunetul alb, de copil - mă refer acum la corurile de băieți care cântau în marile catedrale - și să-l combine, bineînțeles, cu vocile adulte, vocile de bărbați, cu care făceau un contrast destul de nefiresc nouă, pentru că noi n-am avut practica aceasta în muzica corală. Și iată cum acel sunet visat de maestrul Marin Constantin, sunetul alb, era un sunet pe care-l căuta în fiecare dintre noi. Eu am simțit foarte puternic impactul cu personalitatea lui, dar nu a fost ceva descurajant, pentru că el era un fel de căutător de comori și de fiecare dată când găsea ceva ce ți se potrivea și-i plăcea, îți dădea această satisfacție, știai că acela e drumul și pe drumul acela mergeai. Marin Constantin era, pe lângă severitate și dorință de performanță, un personaj care te încuraja și te ridica de la nivelul pământului acolo unde visa el să te ducă.

Așadar, această duritate nu inhiba, dimpotrivă…

Trebuie să recunosc că plecam de la repetiții zburând. Te încărca cu starea lui, cu dorința lui pentru excelenţă și, practic, făceai parte din performanță. Nu mai era nimic care să te strivească, pentru că era acest dialog "el cere, tu dai" și, de aici încolo un dialog constructiv. Și severitatea nu făcea altceva decât să înlăture și să despovăreze toate elementele suplimentare din acest discurs. Grija lui a fost să despovăreze sunetul de vibratourile care se practicau în epocă. Asta nu a adus multă fericire în tagmă pentru că a fost destul de criticată această manieră de cânt în primii ani, până când s-au decantat și lămurit puțin lucrurile.

A fost dificil acest drum al construirii sunetului specific "Madrigalului"?

A fost un parcurs, zic eu, destul de lung, pentru că am avut fericirea din anii '70-'72 să parcurg etapele de lustruire și de construire a sunetului "Madrigalului", care au fost în permanență cumva cu aceeași țintă, dar au căpătat fațete noi. Și mă gândesc acum că, la momentul când am înregistrat în 1982 al doilea disc de colinde, am simțit că era momentul suprem de sonoritate limpede, flexibilă, grațioasă, așa cum o știm și o asociem "Madrigalului".

Cum ați defini sunetul "Madrigalului"?

Acest sunet alb... știți, există în artă o idee, curentul impresionist a venit cu lumina zilei, tot așa și "Madrigalul" a venit cu un sunet care era lumina zilei pentru muzică. Și cum visul oricărui impresionist era să picteze cu tonuri de alb, am putea spune că și "Madrigalul" a cântat cu tonuri de sunet alb sau mai degrabă, așa cum îi plăcea maestrului să spună, cu culori inefabile. Inefabilul făcea parte întotdeauna din vocabularul de repetiție - și poate că asta și stimula imaginația coriștilor. Și ar mai fi de spus că de aici a fost un pas până când Marin Constantin a înțeles și a găsit drumul pe care să-l parcurgă cu "Madrigalul" prin repertorii. Și această aplicare a sunetului pe repertoriu a fost o altă, să zicem, provocare, pentru că știm sigur că sunt repertorii care nu se pretează la astfel de lucruri, dar el a țintit întotdeauna ceea ce s-a potrivit. Și mă refer aici la muzica veche, la isonul bizantin, la colindele românești, la folclorul românesc autentic (pentru că s-au cântat și astfel de piese) și, bineînțeles, muzica contemporană, creând chiar o școală de compoziție, pentru că apariția unui astfel de instrument puternic și ofertant a deschis calea compozitorilor contemporani de a scrie muzică la cu totul alt nivel față de cum se cânta în România anilor '60.