Dirijor - secund între 1963 și 1997 al Corului Național de Cameră "Madrigal", Veronica Bojescu a fost unul dintre colaboratorii apropiați ai lui Marin Constantin, un profesionist în care acesta a avut întotdeauna încredere, și care a fost martora formării și devenirii ansamblului coral românesc.

Din câte știu, ați fost de la început alături de Marin Constantin, atunci când a înființat Corul "Madrigal".

L-am cunoscut pe maestrul Marin Constantin în anul 1960, deci cu trei ani înainte de înființarea "Madrigalului", când dânsul a venit asistent la catedra de dirijat din Conservator, eu fiind studentă în anul întâi, la 17 ani și jumătate. Prima uluire pe care a creat-o, maestrul Marin Constantin anului nostru de studenți, a fost că ne-a dovedit că a face cor înseamnă cu totul altceva decât știam noi până atunci. Erau atunci acele coruri care cântau numai muzică patriotică și era un fel de treabă absolut banală, stupidă, și fără nici un fel de legătură cu arta. În momentul în care maestrul Marin Constantin a venit la noi la clasă și ne-a făcut primul curs de dirijat, am rămas stupefiați, descoperind că, de fapt, corul înseamnă cu totul altceva, pentru că Marin Constantin, deși ne-a fost profesor doar un semestru, pentru că după aceea l-au mutat la Ministerul Culturii și l-au făcut directorul muzicii, în acel semestru ne-a îmbolnăvit de dirijat pe foarte mulți dintre noi. Tot în anul nostru a fost și Sabin Păutza, care după aceea a făcut o superbă carieră de dirijor de orchestră pe plan internațional, Cornel Calistru, care a fost dirijorul Operei din Iași o viață întreagă, eu, și încă mulți alții. Marin Constantin, de la începutul începutului a fost un vizionar. Apropo de înființarea "Madrigalului" în 1963, din acel moment dânsul știa exact cum va suna corul pe care îl visa. Combinând acele sunete non vibrato ale vocilor de fete, plecând de la ideea că în Renaștere soprano și altistul erau copii, deci voci non vibrate, și combinându-le cu vocile mature ale bărbaților s-a ajuns la acest cor de o claritate și de o sonoritate cu totul specială.

Un parcurs care nu a fost foarte ușor de realizat, nu-i așa? Cum lucra Marin Constantin pentru a obține acea sonoritate la care visa?

Ce a fost absolut unic în toată această viață a "Madrigalului" a fost participarea pe care maestrul Marin o cerea de la fiecare dintre noi până la ultima picătură de energie, de sudoare, de trăire, pentru că fără interiorul sensibil al fiecăruia nu avea rost să stăm în "Madrigal", nu se putea. Ajunsese la un moment dat la modul cel mai serios să ne reproșeze, după ce cântam "Ritualul pentru setea pământului" de Myriam Marbe de exemplu, că nu am trăit suficient lucrarea pentru că nu plouă, pentru că de obicei, ploua, culmea. Coincidență, necoincidență, dar așa se întâmpla. Când am fost în primul turneu în America, în 1969, când am plecat de pe coasta de Est cu avionul pe coasta de Vest am găsit ziarele care titrau: Californieni, pregătiți-vă de ploaie, vine corul Madrigal și cântă "Ritualul pentru setea pământului", adică niște treburi de genul acesta inexplicabile, practic. Tot legat de amintiri, a fost primul nostru turneu din 1968 în Spania, când după două zile și două nopți de mers cu trenul, fără vagon de dormit, am ajuns la Barcelona la ora cinci după amiază și la opt am avut concert. A fost unul dintre cele mai bune concerte ale corului "Madrigal", la celebrul Palazzo della Musica, într-un mare cadru, într-un suport extraordinar ca ambient.

Ce alte momente de grație vă mai amintiți?

Când am fost la Paris, a fost o aniversare UNESCO, o mare gală și prezentator era Ustinov, iar în momentul în care ne-a auzit cântând, s-a oprit lângă mine, eu fiind la pian dând tonul, puțin băgată în arlechinul scenei și a rămas absolut cu un picior în aer, înțepenit. S-a întors la mine și m-a întrebat: De unde ați ieșit? Categoric că Occidentul, în anii aceia nu se aștepta ca dintr-o țară comunistă să apară o asemenea capacitate artistică inexplicabilă, de geniu, pentru că Marin Constantin a fost un geniu, fără discuție. Pentru a ajunge la un asemenea rezultate au fost treburi tehnice în ultimă instanță, dar peste care maestrul Marin nu trecea nici un milimetru. Legat de omogenitate între partite, de echilibru, în nici un caz nu admitea o prezentare muzeistică, cum spunea dânsul, adică fără această încărcătură emoțională, sensibilă. Încă o treabă formidabilă pe care a făcut-o și de care ne-am bucurat toți dintre noi, binecuvântații care am avut de a face cu dânsul, a fost ideea că un interpret, un instrumentist nu poate să devină celebru și să fie un mare instrumentist dacă se cantonează într-o singură direcție repertorială. Așa că maestrul Marin a atacat absolut toate direcțiile repertoriale, tot ce s-a scris pentru cor, plecând de la muzică preclasică, deci muzică barocă, trecând prin muzică bizantină, deci din cu totul altă direcție și stil și mod de interpretare ajungând la muzică contemporană și muzică vocal-instrumentală, deci a acoperit întreaga arie repertorială.

Îmi imaginez că îți trebuie o puternică forță și concentrare interioară de a jongla simultan cu repertorii atât de diferite, uneori chiar în cadrul aceluiași concert. Cum reușeați?

Pentru a face așa ceva a avut o mare descoperire, care s-a chemat psihotehnică. Așa i-a spus maestrul Marin. Pentru că este foarte greu ca în două minute de aplauze dintre două piese, de exemplu, să treci de la jalea cea mai adâncă la o veselie debordantă la modul cel mai sincer și mai asumat fără aceste exerciții continue, deci cu o asemenea ușurință să treci dintr-o stare în alta nu este foarte simplu. Ori toate acestea au însemnat de fapt repetiții, repetiții, repetiții. Am repetat la un moment dat din Suita din Oaș de Dariu Pop, patru măsuri, i-am repetat de 48 de ori. Până nu au ieșit cum a vrut maestrul Marin nu a făcut nici cel mai mic rabat, nu a dat înapoi nici un milimetru. Toată această viață superbă a însemnat pentru noi ca țară, trecând de la noi ca persoane, mă refer la acest schimb cultural între România și restul lumii, când am făcut cunoscute pe plan internațional muzica românească din cele mai vechi timpuri până la ultimele creații contemporane și invers, aducând din străinătate în România, pe lângă muzica preclasică și muzică contemporană ș.a.m.d.

Dacă ar fi să identificați una dintre cele mai frumoase amintiri, care ar fi aceea?

Poate cea mai frumoasă amintire rămâne concertul de colinde, pe care l-am dat la București, în 1966, când într-adevăr s-au spart ușile Sălii Radio, pentru că lumea era mai mult decât dornică de așa ceva, după genunchiul comunist pus pe tot ce însemna spiritualitate și religie. Când lumea a plecat de la concert - am spus-o de foarte multe ori, dar merită spusă încă o dată - cu ultimele două versuri din Colindița de Monția: C-am ajuns ziua cea sfântă/Când colindele se cântă. Or, ca să trăiești așa ceva, într-adevăr îți trebuie o viață în care fiecare an făcea cât douăzeci. Mi-e greu să înțeleg cum Marin Constantin ar avea 100 de ani, mi-e greu să înțeleg cum eu am 82, dar a fost o viață mai mult decât superbă, împlinită și nu am trăit degeaba.