Invitatul meu din această seară este directorul Festivalului de Muzică Veche, Laurențiu Constantin. Bine ai revenit în studioul Radio România Muzical!

Bine te-am regăsit și mulțumesc de invitație!

Așadar, Laurențiu Constantin, Festivalul de Muzică Veche de la București ajunge anul acesta la o cifră rotundă, ediția cu numărul 20. De aceea, vreau să facem o scurtă retrospectivă și să ne spui cum s-a născut acest proiect și cum a evoluat el până la, iată, a 20-a ediție?

Cum s-a născut e o poveste foarte personală. S-a născut cu o îndrăgosteală. Acum douăzeci și ceva de ani, am cunoscut o domnișoară clavecinistă, Raluca Enea. Îndrăgostitu-m-am. Lucrurile au mers frumos, ne-am căsătorit și… acum 21 de ani am zis hai să facem un festival! Iar eu am început să lucrez pe zona aceasta managerială, ea pe zona de producție artistică și conceptualizare artistică și… încet, încet… Pentru prima ediție, vârfurile primei ediții au fost niște profesori de-ai ei de la Frankfurt. Pe vremea aceea, Raluca făcea un master în clavecin la Frankfurt și prezența ei acolo i-a permis să aibă acces, să cunoască niște oameni la care ne uitam așa, ca la Dumnezeu, de aici, din răsăritul Europei. Îi știam de pe înregistrări. Nu era frenezia de astăzi cu social media și cu internetul în care totul e la un click distanță... Mai nou, nici măcar nu trebuie să dai click, mai nou din lene probabil, trebuie să vorbești. Am observat că nu mai primesc mesaje, ci oamenii îmi vorbesc și îmi trimit. Și trebuie să ascult ce îmi zic.

Lucrurile apoi au evoluat într-un fel pe care noi îl considerăm natural. Am învățat. Am învățat pentru că nu există o școală unde să te învețe să organizezi festivaluri cred că nici în vestul Europei, nu doar la noi. Ne-am șlefuit gusturile, părerile ni le-am articulat. Acum știm cum. Și atunci știam. În principiu, autenticitate - ăsta e criteriul zero al muzicii vechi. Genurile muzicii vechi se fac doar în maniera în care au fost scrise și doar pe instrumentele pentru care au fost scrise, dacă vorbim de muzică instrumentală. Spre exemplu, Johann Sebastian Bach nu a scris niciodată nimic pentru pian. Să cânti Bach la pian, din punctul nostru de vedere, este exotic. Ne-am ținut de această cărare.

Unii ne-au considerat un fel de talibani, așa. Noi am rămas consecvenți în direcția și în credințele noastre. Am ajuns la o oarecare vârstă, la o oarecare maturitate. Asta s-a întâmplat cam pe la ediția a10-a, fix acum 10 ani, în care a fost un fel de declic și în zona de comunicare vizuală, și tot atunci s-a născut o expresie care a devenit sloganul nostru și mai mult. Nu e slogan, e crezul nostru - "Descoperă noutatea muzicii vechi". Noi nu ne ocupăm de arheologie muzicală, deși se face foarte multă cercetare muzicologică. Muzica clasică e cumva, să nu zic mai facil, că e complicat și acolo, dar ai partitura, o pui în față și cânți. Ei, acolo trebuie să faci cercetare, multă cercetare. Partitura nu e suficientă pentru că trebuie să reconstitui cum se va fi cântat acum 300 de ani, să spunem. Din fericire, muzica, genurile muzicii vechi, mai ales muzica barocă și muzica bizantină sunt genuri înalt academice, așa încât ai foarte multe surse, indicii și direcții pentru a reconstitui muzica aceea cu o probabilitate foarte, foarte mare să fie muzica ce se va fi auzit odinioară. Și aici e vorba de toate elementele. E vorba de elementele de expresie tehnică, ornamentele specifice fiecarei școli naționale, instrumentul respectiv - vioara barocă nu e tot una cu vioara modernă, Iar limitele și posibilitățile ei sunt foarte diferite de cele ale viorii moderne. La fel și în cazul violoncelului baroc sau al unor instrumente care nu se mai folosesc astăzi în muzicile contemporane precum e viola da gamba sau clavecinul, deși sunt concursuri și festivaluri unde se interpretează pe instrumente baroce creații contemporane - un lucru foarte exotic, am ascultat la Bruges așa ceva, unde e cel mai important festival de muzică veche și concurs de muzică veche din lume.

Spune-mi, te rog, în această perioadă de 20 de ediții, cum a evoluat publicul pentru că vorbeai despre acea cerință zero a Festivalului de Muzică Veche și anume interpretarea pe instrumente de epocă? Dar trebuie să recunoaștem că înainte de această perioadă a existat acea, hai să spunem, "perioadă romantică" de interpretarea a muzicii baroce cu orchestră mare, cu instrumentele clasice și care a lăsat o amprentă. După care, vine această perioadă în care ne apropiem de instrumentele vechi și de sonoritatea lor care este frapant diferită pentru un necunoscător, față de instrumentele clasice și față de ceea ce înseamnă, de pildă, vioara clasică pe care o aminteai ceva mai devreme. Cum a evoluat publicul? Există un public avizat în acest domeniu în România?

Există un public avizat, putem spune asta. Acest public avizat formează nucleul dur al publicului nostru. Publicul este cea mai dinamică zonă componentă în tot ceea construim noi. Noi suntem dintre aceia ce consideră că nu există artă de dragul artei, ci arta trebuie dăruită, muzica trebuie dăruită. Muzica o facem pentru acest public, de acolo ne luăm și noi energia. Vine înapoi dinspre ei. Publicul… există întotdeauna un nucleu dur, am spus asta. Există mai multe categorii de public. Există acel cerc cu felii, mixul de marketing, mixul de diverse lucruri. Așa arată și publicul nostru. Întâi de toate, publicul dur întotdeauna e un public nu foarte mare dacă în termeni procentual, dar suficient cât să-ți umple uneori mai mult de jumătate într-o sală de două trei sute de locuri. Apoi, există publicul de muzici clasice, pe care îl găsim la Sala Radio, la Ateneul Român, ceva mai puțin publicul pe care îl găsim la operă… e în altă sferă publicul acela. Există public iubitor de jazz. Jazzul este foarte apropiat de muzica barocă și publicul lor este foarte apropiat de publicul nostru, uzica barocă fiind cea mai rigurosă muzică liberă. Întâi înveți să respecți toate regulile și apoi poți să încalci ce reguli vrei…

…Poți să și improvizezi.

Da. E o muzică improvizatorică muzica barocă. Atunci când festivalul nostru a dobândit o oarecare notorietate și a ajuns și un mic fenomen social, unele festivaluri sunt foarte prizate la un moment și e la modă… hai să mergem la festivalul cutare, hai să mergem la… în toate zonele, și în cultura pop și în cea rock… Atunci, a apărut un public care venea să se afișeze, ceea ce e foarte bine. A apărut și un public pe care îl numim generic public de snobi. Pentru noi, nu are nicio conotație peiorativă publicul acesta; au multe, multe virtuți cei din publicul acesta de snobi. Una dintre una dintre aceste virtuți, poate cea mai importantă, este respectul - respectul față de de actul artistic, de muzicieni, respectul de a-ți cumpăra un bilet, pentru că dacă un proiect… o spun ca un manager - dacă n-ai bugete, ci doar proiecte, ai vise frumoase, minunate de altfel, dar la un anume nivel de profesionalism lucrurile se fac și cu bugete. Și există publicul de strânsură, cum îl numim noi, care apare absolut tangențial pentru că văd un afiș frumos sau pentru că ascultă o înregistrare sau e undeva un declic care îi îndeamnă să-și cumpere bilet și să intre în sala de spectacol.

Avem un public care s-a șlefuit. Dacă la început era un public generalist, care venea din tradiția aceasta să zic romantică sau clasică a muzicii vechi, mai ales baroce, în timp, oamenii au învățat - sunt totuși 20 de ani - că Bach sau Rameau nu se cântă precum belcanto-ul italian, au învățat că molto vibrato și toate manierismele astea de vioară romantică, care sunt foarte frumoase, nu au de-a face cu muzica barocă, au învățat că acolo e vorba de altă agogică, de articulații, de ornamentică absolut specială și sunt capabili să diferențieze asta.

Când eram mai tânăr, acum 20 de ani, mă uitam mărturisesc ca păcătosul cu puțină condescendență la snobi, care nu știau cum se împarte, aplaudau între părți și așa mai departe și mă uitam oleacă așa, condescendent, dar apoi, când î-am văzut pe mulți dintre ei luând-o smeriți pe o cale, oameni cu foarte multe audiții, oameni care citeau… am cunoscut o domnișoară care s-a apucat să învețe franceză pe care nu stăpânea ca să aibă acces la niște surse de informare; ea era îndrăgostită de William Christie și Les Arts Florissants și voia să aibă acces la acele surse.

Iar apoi, oamenii au devenit connoisseuri. Primesc telefoane ca să-mi spună, uite cine a câștigat Diapason d'Or la nu știu ce secțiune și află înaintea mea; eu, în teorie, fiind un om în domeniul ăsta cât de cât informat.

Publicul… mai ales după ediția a 10-a, lucrurile s-au mai cernut. Apoi a mai fost un hop, a venit pandemia.

Comportamentul… m-ai întrebat de public… noi avem un studiu de audiență al publicului făcut cu niște sociologi de la INCFC și știm în general cum arată. E un public covârșitor feminin, e un public tânăr, eu sunt bătrân pentru publicul nostru, în ultimii ani, a crescut cu vreo 5-6-7 ani media de vârstă - asta e o observație empirică, a mea, din sălile de concert, din motive de bilete vândute; când ești mai copt, ai o putere de cumpărare mai mare. E o explicație care mi se pare rezonabilă.

Un public educat, foarte tânăr, între 25 până spre 45 de ani, asta înseamnă cam 82% din publicul nostru.

Ceea ce este foarte important! Să vorbim și de partea cealaltă, a profesioniștilor. Există o atracție a tinerilor către acest domeniu care este, evident, diferit, trebuie să te specializezi într-un instrument cum este vioara barocă, cum este teorba, un instrument pe care nu-l întâlnești în muzica clasică. Există așa ceva? Întâlniți ansambluri, tineri care vor să vină către acest genul muzicii vechi?

Există, există destul de mulți tineri pentru care muzica barocă mai ales exercită o oarecare fascinație. Și, din generație în generație, am văzut de-a lungul anilor mai mulți tineri care se apropie de această muzică, o explorează. unii care vor să studieze în mod temeinic pleacă de obicei în străinătate, pentru că acolo găsesc școli serioase, așezate de muzică veche. Sau, uneori încep aici, apoi pleacă la o specializare și se întorc; unii dintre ei se pierd sau se întorc în corpusul mare al muzicilor culte, al muzicii zis clasice. Alții își caută o cărare și sunt dintre aceștia. Sunt tineri care au fost, au studiat la Basel, la Schola Cantorum Basiliensis - cea mai importantă școală de muzică veche din lume, au studiat cu profesori importanți.

E o cărare pe care dacă vrei să mergi trebuie să nu te lași ispitit de cântecele de lebădă. Dacă vrei să faci muzica asta la un anume nivel, după ce treci de etapa aceasta educației primare, formale - educația e o treabă care se desfășoară pe durata întregii vieți - atunci îți e puțin mai greu, pentru că una din cele trei nevoi esențiale ale pieții românești de muzică veche este nevoia de scenă.

Un artist, un instrumentist nu poate să stea un an de zile să studieze în cămăruța lui, nu, trebuie să iasă pe scenă și dacă e un profesionist sau un semiprofesionist trebuie să iasă într-un mod onorabil, pe o scenă importantă, cu un concert bine organizat, bine promovat, cu un program de sală, cu un text muzicologic, adică lucruri minimale.

Când ești amator, lucrezi puțin altfel. Există o zonă a amatorilor și o zonă a profesioniștilor sau semiprofesioniștilor. Cei mai mulți profesioniști fac o dualitate; de obicei sunt așezați undeva, într-o orchestră clasică, și cântă de asemenea, își împlinesc această vocație pentru muzica veche.

Ca să vă dau un exemplu, Rafael Butaru, care e unul din instrumentiștii de bază din ansamblul Sempre din București și care e concertmaestrul Filarmonicii "George Enescu", sau un membru de dată mai recentă în Sempre, a venit anul acesta, Răsvan Dumitru, care este un violonist excepțional într-un cvartet excepțional, Arcadia. Și mai sunt și alte… Melinda Beres care a studiat cu Mira Glodeanu, de la Cluj este Melinda, și care cântă muzică barocă destul de mult cu noi. Zilele astea cântă ceva Bartok, un concert Bartok cu pian și vioară, am văzut.

Să revenim la ediția cu numărul 20, care se deschide duminică, la Sala Radio, cu un concert catalogat de voi, cei din staful de organizare al acestui festival, ca fiind rarisim. În ce sens este rarisim?

E rarisim pentru că se cântă foarte rar. Eu mi-aduc aminte, și chiar am monitorizat asta, ultima oară când s-a cântat în București Ofranda muzicală, una din capodoperele absolute al lui Johann Sebastian Bach, a fost acum 10 ani, tot pe scena festivalului nostru, cu aproximativ același ansamblu, Il Gardellino, dar alți muzicieni. Dintre aceia, vine acum Jan De Winne, flautistul Jan De Winne.

Unul dintre fondatorii ansamblui.

Este unul dintre fondatori și unul dintre cei doi lideri ai ansamblului. Apoi se cântă rarisim pentru că e o piesă de mare virtuozitate. E cum vrem noi, dar nu facil să cânți Ofranda muzicală. Arta fugii, Variațiunile Goldberg, Ofranda muzicală sunt acolo sus, într-un aer foarte rarefiat.

Iar apoi mai e și aspectul acesta al muzicii vechi și al autenticității în interpretare - una e să cânți cu violoncel baroc, flaut traversier, clavecin și vioară barocă și alta e să cânți cu pian, flaut de argint și așa mai departe…

După aceea mi s-a părut cumva mi s-a părut cumva simbolic și tonic faptul că ediția a 10-a festivalului nostru s-a încheiat cu Ofranda muzicală, iar ediția a 20-a se deschide cu Ofranda muzicală aproximativ cu aceiași muzicieni și în același loc, Sala Radio.

Pe lângă Il Gardellino și Jan De Winne, mai sunt și alți artiști din topul interpreților de muzică veche. Aici l-aș aminti pe venerabilul maestru catalan Jordi Savall și al său ansamblu Hesperion XXI, mai este și ansamblul vocal bărbătesc The King's Singers, nu? Și din România, două ansambluri am văzut pe afiș.

Da, Sempre - ansamblul bucureștean de muzică barocă Sempre, înființat de clavecinista Raluca Enea acum cinci ani și Fonte di Gioia - înființat și a cărui conducere muzicală e asigurată de basistul Istvan Csata din Cluj.

Vorbește-ne și despre ceilalți artiști. N-aș vrea să omitem pe cineva!

Festivalul se deschide cu Ofranda, dar Ofranda muzicală a lui Bach este parte a unei triade. Pe 9 se cântă Ofranda, pe 10, la Sala Auditorium a MNAR avem un concert cu viola organista, al unui polonez, Slawomir Zubrzycki. Această violă organistă este, foarte sumar, un instrument desenat vag, că nu putem spune proiectat, în trei schițe de către Leonardo da Vinci; se găsește în Codex Atlanticus. Au fost mai mulți care au încercat să construiască o viola organista. Zubrzycki a reușit să construiască primul instrument care cântă și care sună și a făcut istorie în felul acesta, el fiind un pianist și un constructor de instrumente polonez. El a mai fost acum 11 ani în București cu viola organista opus 1, cum îi spune, primul exemplar; acum vine cu opus 3 - între timp, a mai construit două.

Apoi, pe 11, la Ateneul Român, Double, tot Il Gardellino - de data asta în formula mai mare. Un concert construit în jurul concertelor duble, concerte cu două instrumente soliste, un lucru ce nu se vede nici pe scenele de muzică clasică foarte des conceptualizat în felul ăsta.

Apoi, 16 noiembrie, Ostinato. Ai menționat Fonte di Gioia din Cluj. E un concert care are ca trunchi piese de muzică barocă în care apare acest procedeu numit ostinato, care înseamnă încăpățânat literal. În muzicile moderne, nu știu, în Boleroul lui Ravel e unul din cele mai notorii ostinatouri.

După aceea?

Apoi vorbim de 20 noiembrie, un solo de Bach la clavecin, chiar așa se cheamă, Solo Bach cu Marco Mencoboni. Marco este unul din cei mai împliniți și mai spumoși, excentrici claveciniști ai momentului. Este specializat în Bach, face muzică foarte grea, dar o face cumva cu aerul că se joacă. El e un personaj în sine, e și un showman dincolo de calitatea excepțională la muzicii pe care o face.

Vorbim apoi de 23, de The King's Singers, care vin cu Renaissance la București. Acest e un program dedicat renașterii muzicale din arhipelagul britanic, e un program pe care noi l-am vrut pentru că n-am avut așa ceva serios în festivalul nostru niciodată și un ansamblu care, precum Savall și Hesperion, e o legendă. Anul acesta în al 58-lea an de existență, au schimbat vreo 6-7 generații între timp, dar sound-ul e același. Chiar am făcut în ultimele săptămâni un exercițiu, am ascultat muzici de acum 50-40 de ani cu ochi închiși și apoi am ascultat muzici de acum; sunt absolut recognoscibile. Dacă închizi ochii, nu-ți dai seama că e The King's Singers din 2025, este extraordinar ce au putut să facă oamenii aceia.

Acest concert va avea loc și el la Sala Radio.

Tot la Sala Radio, da.

25 noiembrie - Xavier Diaz Latorre, lăutistul lui Savall, care vine cu o teorbă și vine cu un program care în mintea noastră este cea mai bună predică în favoarea instrumentului numit teorbă și a muzicii pentru teorbă.

A doua zi după concertul lui, vin ceilalți colegi ai lui Savall din Hesperion împreună cu maestrul Savall, care vor cânta pe 27 noiembrie tot aici, în Sala Radio.

Încheiem pe 30 noiembrie, la Ateneul Român, cu ansamblul de muzică barocă Sempre, cu un concert numit Sempre 5 - concert aniversar. Nu prea există conceptul ăsta în muzica barocă, dar hai să spunem că este un concert de evergreen-uri dacă vreți, sunt piese care au marcat evoluția de-a lungul acestor 5 ani a ansamblui Sempre și piese foarte frumoase, piese care să te bucure. Sunt dintre cele mai neașteptate - de la piese de Johann Sebastian Bach până la Albicastro, care e un compozitor oarecum contemporan cu Vivaldi, pe care într-un mod nedrept istoria muzicii și nu l-a memorat deși este minunat și am citit scriituri ale unor muzicologi care îl pun pe acest Albicastro lângă Vivaldi, cam pe același plan.

Am avut un proiect numit Baroc Unknown, în care am pus pe scenă tocmai compozitori pe care nu-i auzi. Și pentru anul viitor avem 4 piese, în mod sigur una de Vivaldi, care sunt prime audiții absolute în România.

Și pentru că ai amintit de anul viitor, cum stăm cu ediția 21 dacă tot n-a început încă ediția 20? Bănuiesc că voi v-ați gândit și la ediția cu numărul 21.

Da, ne-am gândit, evident, lucrăm. Chiar azi dimineață am lucrat pentru ediția din 2027, nu pentru că am fi noi foarte organizați de felul nostru, ci pentru că lucrăm cu artiști care au o agendă foarte încărcată și dacă nu lucrezi din vreme ești pierdut. Pentru anul viitor, Ralucăi i-a a venit o idee minunată, care se numește… Noi am avut în fiecare ediție o temă. Anul acesta, tema e 20 de ani, atât. Anul trecut am avut Affetti, am avut Orient și Occident… Anul viitor, tema este Europa - mai ales că muzica veche, și cea europeană și cea răsăriteană, este primul fenomen plenar în care europenismul s-a manifestat. Astăzi se vorbește și se navighează prin conceptul acesta al europenismului foarte fluid. Europa odinioară, în epoca antică și apoi aproape s-a estompat până la dispariție în renaștere, însemna ceva anume și avea legătură cu un univers mitologic și… Ei, europenismul ca simbol al solidarității și al comunei identități a popoarelor dintre Oceanul Atlantic și Caucaz, căci geografic Caucazul e granița, în epoca barocă exista o astfel de fluiditate inclusiv în materie de ceea ce noi azi numim copywriting. Bach are câteva piese esențiale în creația lui care ca linie melodică îi parțin lui Vivaldi. Împrumutau unii de la alții, nimeni nu se supăra, nu exista ofensa de astăzi că mi-ai furat muzica cum vine vorba, nu, pentru că un maestru lua o piesă sau o linie melodică, o temă și o trata într-un fel în care din când în când recunoașteai o măsură sau două din ceea ce compunea linia melodică. Pare-se că și tema regium din Ofranda muzicală pe care pe care Frederic cel Mare i-a dat-o lui Bach, pare-se că și aceea era anterior prezentă, nu era din mintea lui Frederic cel Mare, un flautist pasionat și apreciat în epocă, nu. Pare-se că vine dinspre Handel sunt unii muzicologi de părere și au și identificat în creațiile lui Handel linia melodică respectivă.

Deci, Europa - anul viitor. Aveți și câțiva artiști care vor veni?

Am să vă spun trei dintre ei. Sempre - Sempre este ansambul rezident al festivalului nostru, mereu cu repertorii proaspete și cu o lansare de disc anul viitor. Este un suedez cu ceva ce nu s-a mai cântat în România; se numește nickelharpa, un instrument care nu a mai fost în România. Este un instrument cu corzi frecate precum vioara, e ca un soi de vioară cu claviaturi. La claviaturi nu seamănă cu orga, cu clavecinul, seamănă cu hurdy-gurdy mai degrabă; nu poți să-l compari cu nimic pentru că nu seamănă cu nimic. Dacă închizi ochii, sună a vioară, sună a vioară de maestru cu o sonoritate… va veni, suntem în discuții avansate, aproape sigur, cu EUBO - Orchestra Barocă a Uniunii Europene. Probabil că va reveni Emilio Villalba, mai vechiul prieten al festivalului nostru, încă nu știm cu ce repertoriu. El a fost la noi cu Sefardica, muzica sefardă și cu cu un repertoriu Dimitrie Cantemir cu Peșrevuri.

Iar eu acum, dar nu eu sunt directorul artistic al acestui festival, eu sunt tare apropiat cu sufletul de Beștenigâr Peșrev, am numit atunci unul din peșrevurile… cel mai notoriu, cel mai șlăgăros, dacă pot să zic așa din Cartea Științei Muzicii a lui Cantemir.

Dacă îmi îngădui, profit de faptul că m-am prins de microfon ca să zic ceva… Mai sunt două lucruri pe care le considerăm noi importante și se întâmplă anul viitor. Între ianuarie și iunie se întâmplă Stagiunea de Muzică Veche București, care a debutat acum 15 ani cu motetele lui Bach și cu o conferință a lui Neagu Djuvara. Iar acum, această stagiune de muzică veche, singura de profil, a evoluat… e aproape la nivelul festivalului ca nivel artistic, cu muzicieni… va veni Xavier Diaz Latorre, Jan De Winne ne va face un program pe care îl păstrez surpriză, împreună cu ansamblul Sempre. Și tot la anul va fi prima apariție publică a unei construcții care sperăm noi să aducă un plus sensibil, care să schimbe ceva, Platforma est-europeană de muzică veche. În clipa de față avem 18 membri care se întind de la Marea Baltică până la Marea Mediterană, statele baltice, mergem în sud prin România, Balcani, Grecia, Turcia… este o ispravă la care ne străduim de dinaintea pandemiei, apoi pandemia ne-a zburătăcit pe toți și ne-am reagregat așa, cumva.

Laurențiu Constantin, vă urez succes ție și colaboratorilor tăi! Această ediție aniversară să fie cu săli pline și să urmeze și alte momente care, iată, îmbogățesc viața muzicală a Bucureștiului și nu numai, a țării. Cred că veți duce și prin țară cu astfel de evenimente. Și îți propun să încheiem cu Bach pentru că, după părerea mea, dacă nu era Bach, nu știu ce ar fi fost muzica de astăzi. Și oricum, cred cu siguranță că ar fi fost mult mai săracă.

Putem să pastişăm un mare poet. "Dacă Bach nu e, nimic nu e!"

Așa este!