Cum apreciați nivelul participanților la secțiunea de violoncel a Concursului Internațional George Enescu 2026?

Excelent. Absolut excelent. Au fost în prima etapă aproape 50 de concurenți și mă așteptam deja la un nivel foarte, foarte ridicat. Am înțeles că s-a înregistrat un număr record de înscrieri, peste 230, parcă. Iar nivelul violoncelistic al acestei generații, să spunem, de la adolescenții aflați spre finalul acestei perioade până la muzicienii de aproape 30 de ani, este foarte, foarte înalt. Așadar, mă așteptam la un nivel ridicat, mai ales având în vedere și prestigiul acestui festival. Iar așteptările s-au confirmat.

Pentru mine, personal, nu a fost deloc ușor. Regulamentul nu ne permite să discutăm între noi, așa că nu am idee cât de dificil le-a fost și celorlalți membri ai juriului. Dar, din experiență, pot spune că este cu adevărat minunat să vezi cum a evoluat violoncelul în ultimele decenii și cât de mult talent extraordinar există astăzi.

Subliniez întotdeauna, și din perspectiva de profesor, că participarea la o competiție de acest nivel și susținerea unei prime etape în aceste condiții reprezintă o experiență pe care nu o poți simula nicăieri altundeva. Nu poți face acest lucru acasă și nici într-o universitate. Ai nevoie de această intensitate specială a situației, pentru că atunci afli ce funcționează și la ce mai ai de lucrat.

Suntem oameni, iar perfecțiunea este un concept foarte relativ. Și cred că nici asta nu este ceea ce căutăm noi - excelența. Cred că este și motto al competiției, această expresie: the pursuit of excellence, căutarea excelenței. Exact asta aș vrea și eu să subliniez.

Dar ce înseamnă, de fapt, măiestria artistică? Cum îți folosești sunetul, expresivitatea și calitățile muzicale în interpretare? Desigur, uneori ești foarte tânăr și te afli abia la început, așa că evaluăm și potențialul. Dar există un lucru care, pentru mine personal, este important în toate etapele: intuiția. Intuiția nu poate fi predată. Ori o ai, ori nu o ai. Tehnica violoncelistică se poate învăța. Cred însă că acest nivel de competiție presupune nu doar un nivel violoncelistic excelent, ci și capacitatea de a face muzică.

Așadar, nu căutăm - eu, cel puțin, nu caut cel mai bun violoncelist. Vreau să văd muzicianul. Stăpânirea instrumentului este de la sine înțeleasă, așa că nu sunt impresionat doar de o execuție foarte rapidă sau de o intonație foarte curată. Desigur, până la un anumit punct, acestea mă impresionează, dar mă interesează mai mult dimensiunea muzicală.

După cum spuneți, nivelul este foarte ridicat, așa că îmi imaginez că trebuie să fie dificil să faceți diferența între concurenți. Prin ce fel de calități se pot distinge tinerii interpreți?

O competiție este, într-un fel, un barometru. Ea îți arată, de fapt, la ce nivel se află participanții în acel moment. Iar, în esență, acesta este lucrul pe care îl evaluăm. Nu înseamnă că cel mai bun concurent de astăzi va fi în continuare cel mai bun peste un an. Ține și de dezvoltarea fiecărui artist.

Dar, într-o competiție, desigur, trebuie să ne facem treaba, iar decizia se ia pe principiul majorității. Să reușești să cânți la un nivel care convinge majoritatea membrilor juriului, aceasta este calea.

Cu alte cuvinte, trebuie să cânți cu convingere. Îmi amintesc că, atunci când eram student, mi se spunea mereu: "Trebuie să cânți fiecare notă sută la sută". Sună puțin clișeizat, într-un fel, dar, dacă iei cu adevărat acest lucru în serios, înseamnă să nu sacrifici nicio notă... Să nu consideri nicio notă de la sine înțeleasă. Să faci mereu muzică, să fii mereu inspirat, atent, concentrat și să depui efortul necesar.

Și, bineînțeles, acest lucru nu se referă doar la cele zece minute (poate acele zeci de minute?) în care te afli pe scenă, ci la întreaga perioadă de pregătire, la tot ceea ce faci atunci când studiezi. Pentru că ceea ce auzim este rezultatul unei munci intense de luni de zile, dacă nu chiar de ani. Este, într-un fel, distilarea a tot ceea ce au pregătit și a nivelului la care se află ei astăzi.

La rândul dumneavoastră, sunteți laureatul mai multor competiții internaționale importante - între ele, Concursurile Internaționale Ceaikovski şi Pablo Casals. Sunt curioasă cum vedeți lucrurile din această dublă perspectivă. Ce credeți că s-a schimbat de pe vremea când erați concurent?

Da, dacă ne întoarcem puțin în timp... Eram, într-adevăr, foarte tânăr. În 1995 am câștigat Concursul de la Geneva, iar în 2000, Concursul Casals. Dar observ de fiecare dată când fac parte dintr-un juriu că mă simt încă foarte aproape de senzația aceea de a fi pe scenă. Am foarte multă empatie pentru toți cei care se află în această ipostază și sunt, de asemenea, foarte impresionat de unii dintre ei, care par să pășească pe scenă fără urmă de teamă.

Dar acesta este spiritul. Îmi amintesc și eu că trebuie să fii atât de bine pregătit, încât să poți, într-o anumită măsură, să te și bucuri de ceea ce faci și să îți asumi și riscuri - desigur, riscuri calculate.

Ce s-a schimbat? Din perspectiva mea actuală, de membru al juriului, cred că nu foarte multe lucruri. Cred că personalitățile muzicale adevărate sunt în continuare rare, iar atunci când întâlnești astfel de personalități, ele își găsesc, de obicei, drumul către succes.

Ceea ce s-a schimbat, însă, și ceea ce observ, este ceea ce am menționat și mai devreme: nivelul violoncelistic a evoluat incredibil, mai ales din punct de vedere tehnic. În prima etapă am ascultat atât de multe versiuni ale Sonatei pentru violoncel solo de Ligeti, una dintre lucrările care erau cu adevărat dificile pentru generația mea. Iar acum tinerii le interpretează fără efort, fiecare parcă mai rapid decât celălalt.

Dacă acesta este drumul potrivit, este o altă întrebare, dar trebuie să spun că este destul de impresionant, chiar și numai dintr-o perspectivă atletică, fizică. Totuși, după cum spuneam, interpretarea este într-o anumită măsură și un fel de sport.

Însă, odată ce ai dobândit acest set de abilități, urmează nivelul următor: ce faci cu ele? Cum îți creezi propria voce, propria creativitate, propria interpretare? Atunci devine cu adevărat interesant.

Așa cum ați menționat, sunteți și profesor și ați realizat, de asemenea, o serie de interviuri intitulată „On the Shoulders of Giants”, care, din câte am înțeles, are ca temă centrală ideea de mentorat. Care este propria dumneavoastră abordare în calitate de mentor?

Da... „On the Shoulders of Giants” este, desigur, o referire la celebra metaforă a lui Newton - ideea că beneficiezi de o perspectivă mai bună de pe umerii giganților. Dar cine este gigantul, în acest caz? Cred că gigantul este experiența.

Așa am învățat și eu. Le spun foarte des și studenților mei: cine este cel mai bun profesor? Scena. Și de ce este scena cel mai bun profesor? Pentru că pe scenă îți dobândești propria experiență. Nimeni altcineva nu poate trăi această experiență în locul tău. Eu nu pot face asta. Îți pot povesti despre experiența mea, dar aceasta nu te va ajuta în mod direct sau, poate, te va ajuta să găsești un drum către scenă. În cele din urmă, însă, trebuie să îți clădeşti propria experiență.

Și cred că acesta este rolul nostru. Noi, profesorii, avem în spate ani de experiență de viață și de experiență scenică, acumulată în sute de concerte. Eu am participat la primele mele concursuri în urmă cu mai bine de 30 de ani și am susținut sute de concerte în diferite locuri, am interpretat tot repertoriul standard.

Așa că știu cum este să cânți, pentru prima dată, Concertul pentru violoncel de Dvořák - eu am făcut-o încă din adolescență. Și știu cum este să îl interpretezi acum, după mai bine de 30 de ani, și să descoperi în continuare lucruri noi în această muzică. Iar aceasta este frumusețea: să poți împărtăși această experiență.

Aceasta este, așadar, ideea umărului pe care îl oferim generației următoare. Nu încerc să mă transform pe mine însumi într-un gigant, desigur, ci este mai degrabă o imagine: aceea de a-i ridica pe studenți, astfel încât să poată vedea orizontul. Iar într-o zi, poate, și ei vor deveni profesori.

Mai există un alt aspect al acestui citat, care este foarte important pentru mine. Până acum am vorbit mult despre noi, interpreții, dar trebuie să vorbim și despre compozitori. Compozitorii sunt adevăratele repere. Bach, Beethoven, Brahms, Schumann sau, de asemenea, Enescu... Dumnezeule, pentru mine el este un adevărat gigant! Nu voi putea niciodată să mă apropii de o asemenea înălțime. Sunt un foarte, foarte mare admirator al lui Enescu.

Aceștia sunt giganții cu care lucrăm în fiecare zi. Intrăm, într-un fel, în universul lor; ei ne oferă muzica lor, iar de noi depinde să o studiem, să o interpretăm, să o prezentăm publicului și să acumulăm experiență prin ea. Și, cu fiecare nouă experiență, învățăm mai multe - despre noi înșine, dar, mai important decât atât, despre lucrarea respectivă.

Pentru mine, aceasta este cea mai mare sursă de inspirație pentru o viață de artist. Și este ceva ce vreau să trezesc în fiecare student cât mai devreme posibil: dorința de a împărtăși această pasiune pe care, cred eu, o avem cu toții.

Mai ales în zilele noastre, când suntem uneori foarte preocupați să îndreptăm lumina reflectoarelor asupra noastră înșine, cred că este important să ne amintim întotdeauna că, fără compozitori, noi nu am fi aici. Aceștia sunt giganții pe care ar trebui să îi prețuim cel mai mult. Iar apoi, la rândul nostru, putem transmite și împărtăși experiența noastră generației următoare.

Aș vrea să vă întreb acum despre recitalul din 4 septembrie. Veți evolua alături de pianistul Péter Nagy, cu care ați înregistrat un album cu același program pe care îl prezentați la București. Ce v-a atras către Schumann și către muzica lui?

Ei bine, Schumann... desigur, nu sunt singurul care spune acest lucru, dar el este unul dintre cei mai mari eroi ai mei, încă de la o vârstă foarte fragedă și până astăzi. Există mereu acea întrebare: dacă ai putea lua cu tine pe o insulă pustie muzica unui singur compozitor, pe cine ai alege? Este o întrebare atât de dificilă, dar cred că, după toți acești ani - sau, cel puțin, în acest moment - l-aș alege pe Schumann. Aș vrea să iau cu mine tot ce a compus Schumann. Bineînțeles, asta ar însemna să îi las în urmă pe Bach și pe Beethoven...

Dar Schumann are această dimensiune profund umană. Desigur, era și un om foarte tulburat din punct de vedere psihologic. Într-un moment putea fi incredibil de entuziast, iar în următorul, profund deprimat. Avea în sine, într-un fel, această dualitate de tip Dr. Jekyll și Mr. Hyde sau, în termenii pe care îi folosea el însuși, pe Florestan și Eusebius.

Și, într-o anumită măsură, cred că toți avem această dualitate în noi, desigur, cu intensități diferite. Avem momentele noastre de entuziasm, apoi momente de reflecție, de introspecție sau poate chiar de tristețe. Iar muzica îți permite să exprimi toate acestea. Pentru mine, Schumann atinge o anumită coardă sensibilă și îmi oferă spațiul de a-mi trăi pe deplin toate aceste sentimente.

Dichterliebe este, probabil, lucrarea cea mai surprinzătoare de pe acest album, pentru că nu a fost scrisă inițial pentru violoncel. Este un ciclu de lieduri extraordinar de cunoscut, iar în ceea ce îl privește au existat două aspecte importante.

În primul rând, am crescut cu acest ciclu încă de la o vârstă foarte fragedă și cântam mereu acasă peste înregistrările cu aceste lieduri. Mă fascinau textele lor nostalgice, melancolice, uneori dureroase și, în alte momente, de un lirism aproape disperat, precum și muzica ce le corespunde. Pe atunci, însă, nu mi-a trecut niciodată prin minte că aș putea încerca vreodată să interpretez această muzică la violoncel.

Această lucrare mi-a îmbogățit enorm înțelegerea asupra interpretării la violoncel. Totul a început când am fost invitat, în cadrul unui festival, să interpretez doar trei lieduri din acest ciclu. Am fost uimit să constat că muzica funcționează, de fapt, la violoncel. Apoi m-am gândit: poate ar trebui să încerc să parcurg și mai multe.

A trebuit atunci să studiez foarte atent textul german și să îmi adaptez toate arcușurile în funcție de acesta. O serie de note pe care le auzi fără a avea textul în față le-aș cânta, probabil, dintr-o perspectivă pur violoncelistică sau instrumentală, cu o altă mișcare de arcuș decât atunci când văd și cuvintele.

Am început să urmăresc gramatica textului și felul în care acesta este declamat. Astfel, am adaptat treptat arcușurile. Nu era vorba doar despre muzică, ci, de fapt, și despre text. Desigur, poate părea puțin abstract, dar pentru mine a fost o descoperire absolut extraordinară.

Nu în ultimul rând, am vrut să existe și în arhiva interpretărilor violoncelistice, pentru ca tinerii violonceliști din generațiile actuale să știe că o astfel de posibilitate există.

Muzica a fost prezentă în casa în care ați crescut. Când sau cum a devenit clar că urma să deveniți, la rândul dumneavoastră, muzician?

Desigur, când oamenii aud că provin dintr-o familie de muzicieni, pare cât se poate de firesc că am devenit și eu muzician. Dar nu a fost chiar așa.

Am fost expus muzicii de la o vârstă foarte fragedă, iar înainte chiar de a pune mâna pe un instrument, opera mă fascina deja enorm. Tatăl meu este fagotist și cânta la operă, așa că studia foarte multe partituri și avea, pe atunci, o mulțime de discuri cu Flautul fermecat, Răpirea din serai, Nunta lui Figaro și așa mai departe. Acestea au fost primele mele opere.

Apoi existau și libretele, iar mai devreme am menționat că interpretam acasă muzica lui Schumann. Pe când aveam cinci sau șase ani și abia învățam să citesc, eram extraordinar de fascinat să cânt singur. Aceasta a fost pentru mine cea mai mare sursă de inspirație.

Mai târziu, mama mea, care este pianistă, mi-a spus că a încercat să mă învețe să cânt la pian, dar eu nu am vrut. Regret enorm că nu m-au obligat, pentru că mi-ar plăcea foarte mult să fiu un pianist bun. Am început să învăț pianul mult prea târziu!

În cele din urmă, violoncelul a apărut în viața mea datorită celui mai bun prieten al meu de la acea vreme. El a început să studieze violoncelul și a venit într-o zi acasă la mine cu instrumentul. Iar de acolo a fost, într-un fel, o situație de "copy-paste": m-am gândit că, dacă cel mai bun prieten al meu cântă la violoncel, atunci vreau să cânt și eu. Așa a început totul.

Dar părinții mei au făcut un lucru foarte, foarte important, pentru care le voi fi recunoscător pentru totdeauna. Mi-au spus: "Bine, vrei să cânți la violoncel. Dar avem o singură regulă și ea trebuie respectată întotdeauna: nu te vom susține să studiezi violoncelul doar ca hobby. Ori faci acest lucru cu adevărat, serios, ori deloc."

Asta însemna să studiez în fiecare zi. Desigur, am spus: "Sigur, nicio problemă!", fără să am habar în ce mă băgam. Și, aproximativ patru săptămâni mai târziu a venit ziua inevitabilă. M-am întors de la școală și voiam să ies imediat cu prietenii să joc fotbal. Iar tatăl meu mi-a spus: "Stai puțin. Mai întâi violoncelul, apoi poți să pleci." "Nu, dar nu am chef!" "Atunci, îți luăm violoncelul."

Desigur, m-am înfuriat puțin - aveam șapte ani - și am spus: "Atunci, luați-l!", după care m-am întors și am plecat. Dar, literalmente, după doi sau trei pași, mi-am dat seama: "Oh, nu, nu pot trăi fără instrumentul acesta. Am nevoie de el."

M-am întors, am început să studiez, iar de atunci am înțeles că violoncelul este, pentru mine, o prelungire a propriului braț, un mijloc de expresie pentru lucrurile pe care nu le pot pune în cuvinte. Este un instrument extraordinar. Așa a început această călătorie.